Viaţa pe un peron

Azi nu mi-e bine. Mă paşte o răceală sau o gripă. Seb spune că a ajuns pe insulă un virus gripal periculos… şi ştiţi că dacă spune Seb, înseamnă că aşa e. El citeşte toate ştirile despre Tenerife iar asta e bine, că aşa ne explicăm multe fenomene inexplicabile. Cum ar fi această indispoziţie a mea ce a început ieri dimineaţă (bine că ieri a fost marţi, deci zi liberă, că nu ştiu cum aş fi putut munci cu zece baroase care-mi lovesc creierul dinspre interior spre exterior). De dimineaţă, după o noapte de zvârcoliri puternice şi ceva pastile, durerea de cap era însoţită şi de una-n gât. Şi de multe-n muşchi. Fapt care m-a îndemnat negreşit să-i telefonez şefului meu şi să-mi iau o a doua zi liberă. N-a părut să se supere. Şi dacă s-ar fi supărat, n-avea ce face, mă dor toate cele şi basta!

Acum vă las. Mă retrag în lectură. Ăsta e un pasaj ce-mi place, poate vă convinge să citiţi cartea „Viaţa pe un peron” a lui Octavian Paler. Sau poate c-aţi citit-o, că voi sunteţi mai aproape de cultură decât mine. Deci:

„Am şi un decalog aici. Eu l-am scris şi tot eu l-am atîrnat pe peretele sălii de aşteptare. Cum ridic ochii, îl văd. Şi de fiecare dată citesc una din cele zece porunci. De fiecare dată una singură, ca să mă con­ving s-o urmez.

Iată-le cum sună:

Prima poruncă: Să aştepţi oricît.

A doua poruncă: Să aştepţi orice.

A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sînt bune decît amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.

A patra poruncă: Să nu numeri zilele.

A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.

A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.

A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi ru­găciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.

A opta poruncă: Dacă gîndul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavînd altceva mai bun de fă­cut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.

A noua poruncă: Binecuvîntează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.

A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.

Ce bună idee am avut cu decalogul ăsta. De cîte ori sînt în dificultate, apelez la el. Mă uit şi caut po­runca de care am nevoie în clipa respectivă. Şi ime­diat îmi revin. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără asta. Poate că omul s-a obişnuit să i se poruncească. El îşi permite să fie surd la rugăminţi, dar devine atent cînd i se porunceşte. N-aţi văzut că şi Dumnezeu a folosit aceeaşi metodă? În loc să ne ilumineze, a des­coperit că e mult mai comod să ne poruncească. În zece porunci a rezolvat totul. După aceea s-a putut retrage liniştit. Poruncile aveau să îmbrîncească pe cel ce trebuia îmbrîncit, să ucidă pe cel ce trebuia ucis, pentru ca lumea să vadă că nu e de glumit cu împărăţia cerurilor şi că, la nevoie, păcătoşii vor fi minaţi cu biciul spre mîntuire.”

Scroll to Top