Un omulet linistit

Sunt intinsa in pat, usor rezemata in cateva perne. In dreapta, la o lungime de brat, sta vechiul meu laptop. Pe burta mea, pufaind usor ca o mica locomotiva, doarme Yago. Cu burtica lui gingasa pe burta mea, cam pe diagonala, asa cum sugea la san si l-a prins somnul. Piciorusele ii atarna, burta mea nu-i atat de cuprinzatoare, asa ca pun multa paturica sub ele. Acum sunt la acelasi nivel cu corpsorul lui. Cu mana dreapta scriu acest text, de cand el a adormit si am putut sa i-o scot de sub caput. Am inlocuit-o cu o perna, a lui Seb. Stanga imi sta pe piciorusele lui, pe fund sau pe spate. Deci piciorusele sustinute de jumate din patura care-l inveleste, burtica, pieptul lui de viitor surfer si manutele intinse pe mine iar capusorul cu mutrita lui impacata, pe perna. Cam asa doarme Yago in timpul zilei (exceptand calculatorul, care nu e o prezenta constanta). Daca nu-mi trebuie mana dreapta, o las acolo, sub el, in pozitia de alaptare, si cu palma ii inconjur trupusorul. Uneori, cand amortesc in pozitie, il rotesc usor si-l asez cu capul pe piept. Dar cum sternul meu e cam osos, nu-i o perna foarte confortabila pentru micut, asa ca-si trage caputul spre sanii mei. Se intampla des sa adorm si eu cu el si sa ne trezim peste 2-3 ore.

Ne trezim pe jumate amandoi cand el cauta sanul gangurind incet. Si ne trezim complet cand el se agita mai mult decat pentru lapte (si am invatat asta rapid, cand el ia sanul doar la insistenta mea, ca in secunda doi sa-l scuipe afara), si e cazul sa mergem la toaleta sa faca pipi. Sau cand se agita putin, mai mult ca atunci cand cere sanul si mai putin ca la pipi, plus ca mai trage si cateva parturi si-si aduce piciorusele la piept, semn ca trebuie sa faca caca si tot la baie trebuie sa mergem (Yago nu poarta scutece cat suntem acasa, o sa scriu intr-un alt articol despre comunicarea eliminarii – adica caca la olita din prima zi de viata). Cand eu sunt cea care trebuie sa mearga la toaleta, il asez incet pe pat, pe micul lui cearceaf, si ma duc cu urechile ciulite, sperand sa nu se trezeasca. Nu pentru ca ar fi ceva ingrozitor daca ar face-o, ci pentru a nu-si intrerupe ciclul de somn. Dar cand ma intorc, in majoritatea cazurilor il gasesc treaz, cu privirea vioaie, cautandu-ma in jur. Imi place asta, adica ca nu poate fara mine 😀 . Il iau din nou in brate, imi reiau pozitia in pat si incercam sa adormim la loc. De multe ori reusim. Alaptarea e asa un miracol… Pe langa toate chestiile pe care le face, mai este si un grozav somnifer. Si nu numai pentru puiut.

De ce sa ma supar ca el s-a trezit cand l-am transferat in pat si am plecat de langa el? Ma bucura, asta inseamna ca functioneaza cum trebuie. In universul asta nou pentru el mama reprezinta siguranta, caldura, liniste, dragoste si laptic, toate la un loc. Astfel ca e foarte fireasca sensibilitatea lui de bebelus la plecarea mamei de langa el. Pentru ca am observat ca nu se trezeste si atunci cand il pun pe pat si ma intind langa el si-l iau in brate. Sunt acolo, imi simte atingerea, respiratia, caldura, mirosul, „totul e in regula, mama e aici”. Daca il pasez pe burta lui Seb, in somnic fiind, ca sa-mi rezolv vreo nevoie fiziologica, sunt sanse destul de mari sa se trezeasca din aceleasi motive „unde e mama mea?” dar sa adoarma rapid, adica pana sa ma intorc de la baie, cand vede ca-i la tati in brate. Ori sa nu adoarma si sa inceapa sa planga si asa sa ajunga din nou la mine si la san.

Poza mai veche, cam de pe la doua luni (acum nu mai doarme cu sosete...)

Noaptea, la fel. Poate sa adorma peste mine, in bratele mele, la san, burtica la burta, si sa dormim asa amandoi un segment din noapte. Sau sa adoarma in aceeasi pozitie la san dupa care sa-l pun langa mine si sa ma culc pe partea stanga, imbratisandu-l cu mana dreapta, tragandu-l spre mine si lipindu-l tot de burta mea. Sau din prima sa-l culc pe pat, pe cearceaful lui, intins pe partea dreapta, si eu sa ma intind langa el, pe stanga, dandu-i san in aceasta pozitie. De multe ori, asa adoarme cel mai repede. Nu mi-a iesit de la inceput aceasta pozitie de alaptat si somn sau alaptat in somn, ca de multe ori alaptez si dorm. Dar de cand consilierul de la cursul de alaptare mi-a aratat unde gresesc (stateam prea sus, asa ca Yago pierdea sanul sau statea intr-o pozitie incomoda cu caputul), noptile mele s-au imbunatatit. Ca pana sa invat postura asta, Yago dormea mult mai mult timp pe mine, iar fundul, spatele si picioarele mele ajunsesera destul de intapenite. Partea proasta a noii tehnici de alaptat in somn o resimte Seb, ca de cand dorm intinsa langa Yago, Seb n-a mai dormit in timpul noptii cu copilul pe el. Inainte, cand imi amortea curul, i-l pasam pe mititel spre dimineata, si asa dormeau baietii mei impreuna si eu pe partea dreapta, pe care rar o mai folosesc. Acum Seb a ajuns sa intrebe cand va fi Yago destul de mare incat sa doarma intre noi (cred ca e destul de mare, dar inca mi-e mai comod asa).

Si dormim asa frumooooos… El linistit ca mama e langa, eu linistita ca-l simt pe el cum doarme linistit. Ca pot sa-l pup atat de des cat imi place dar parca niciodata indeajuns, ca doar imi pun buzele pe crestetul lui si el se calmeaza din tresarit, ca pot sa-i simt respiratia usoara ca de iepuras sau mai ingreunata de un muc, drept pentru care rapid mami intervine cu aspiratorul de mucuti. Noaptea se trezeste de vreo 2-3 ori, pentru papa, pentru pisu sau pentru caca. Ori pentru toate trei. Cateodata ii ia mai mult pana adoarme din nou, si mai bine de o ora, timp in care isi probeaza corzile vocale. Plange micutul, asta e, micutii trebuie sa planga. Chiar daca a facut si pis, si caca, fundul e uscat, stomacelul plin, mami si tati il tin in brate si-l consoleaza „da, dragul nostru copilas, stim, stim, ai de ce sa fii suparat, trezit de nenea pisu in miez de noapte, dar noi suntem aici”. Mult blamatele „colici” ne-au vizitat in primele doua saptamani de viata. Dar cand s-au prins ca noi dormim si facem totul impreuna, au fugit. De atunci, Yago are in cea mai mare parte un somn frumos, frumos ca el.

Poza relativ noua 🙂

Inainte sa nasc, cand citeam despre purtatul bebelusului in brate sau intr-o carpa care-l tine legat de tine in timp ce tu iti vezi de activitatile gospodaresti sau negospodaresti (lui Yago nu-i place sa stea in casa in niciun sistem de purtat, dar afara, la plimbare, ar sta de dimineata pana seara) si despre dormitul copilului in acelasi pat cu parintii si cum aceste lucruri il fac sa planga mai putin si sa doarma mai mult, eram usor sceptica. Adica mi se parea firesc sa fie asa, imi doream sa fie asa, pentru ca se potrivea cu modul in care vedeam si vad eu cresterea unui copil. Dar parca nu-mi venea a crede „daca asta sa fie cheia unui copil linistit si a unor parinti fara cearcane, de ce se vand atat de bine carucioarele si patuturile?” Dar am ajuns rapid sa cred, experienta e pe cat de simpla pe atat de binefacatoare. Iar cand cineva imi spune ca suntem norocosi ca Yago este un copil asa cuminte, imi vine sa spun povestea, ca nu e niciun noroc, Yago s-a nascut acasa, netraumatizat fizic si psihic de doctori si de metodele lor moderne din sala de nasteri, sta 24 de ore pe zi in contact cu mama sau cu tatal lui, primeste sanul imediat ce-l cere, chiar de a supt cu 10 minute inainte, face caca si pisu de cele mai multe ori fara sa se murdareasca, etc.

Dar a ajuns sa-mi fie teama sa deschid subiectul, de fapt, la fel ca atunci cand vine vorba despre orice tema legata de sarcina, nastere, alaptare si cresterea copilului. A-mi spune experienta pozitiva ma face sa par „sfatoasa”, „profesoara” sau „rotunda”. Niciodata nu am fost populara tocmai pentru limba mea care nu tace. Dar asta nu ma va opri din a scrie despre experientele prin care trecem impreuna cu Yago, bune si rele (chiar daca rele sunt putine), si nu pentru a-mi ridica o statuie ci pentru ca asa am aflat si eu, de pe bloguri, despre attachment parenting si conceptul continuu si cresterea copilului fiind mereu in contact cu el.

Copilul cand se naste n-are multe nevoi. Nu-i trebuie jucarii, nu-i trebuie unguente de iritatii (daca nu sta ud si murdar, n-are de ce), medicamente anti-colici (lumea medicala inca nu stie ce sunt colicii si ce le provoaca, asadar este aberanta existenta unor medicamente care sa le calmeze), biberoane, suzete. N-are nevoie de carucior, de patut, de tarc ingradit si cu atat mai putin n-are nevoie de camera lui proprie. EL ESTE MIC, TOTAL DEPENDENT DE ADULTII DE LANGA EL, NU STIE SA FACA NIMIC FARA AJUTOR, DECI N-ARE NEVOIE DE INCAPERI SI OBIECTE CARE SA-L SEPARE DE AJUTOARELE LUI. Si dincolo de papa-pipi-caca, tot ce vrea mica creatura este sa se simta iubita si protejata. Astea sunt nevoi primitive ce-i stau scrise in sange. Peretii frumos colorati ai camerei decorate doar pentru el, ursuletii cantatori ori zabrelele patului n-o sa-i dea in veci ceea ce vrea el. In bratele mamei (si al tatalui, dar lui ii lipsesc sanii incarcati cu lapte, hi hi, avantaj mami 😀 ) isi primeste toate caldura, fizica si afectiva, pe care o cere ca sa functioneze normal. Doar prezenta constanta alaturi a parintilor ii pot crea un ambient sanatos pentru cresterea in fericire si liniste. In momentul cand copilul si-a facut nevoile, e curat si uscat, de laptic e satul, aerul din stomac l-a scos, de dormit a dormit deci nu-i obosit, dar inca plange rau-rau-rau de-i rosu ca racul, rezolvarea se gaseste-n bratele parintelui (aici nu ma refer la bebelusii care au suferit diverse traume la nastere si au nevoie si de un medic osteopat, pe langa bratele mamei). Rezolvarea nu sta in carucior si nu in patut.

Asa mai doarme cateodata in timpul zilei.

A, da, e greu, daca privesti maternitatea ca pe o inchisoare de doi ani (sau mai putin) dupa care te-ntorci la serviciu si-l duci la bunici (ori angajezi bona). Dar daca intelegi cu adevarat situatia in care esti, ca ai dat nastere unui alt om si ti-e de datorie sa-i transmiti iubirea ta non-stop, 24 de ore pe zi, 7 zile pe saptamana, si daca vezi cum treaba asta e mutuala si micul ghem de om iti transmite la randu-i iubirea lui, care nu e deloc mai mica fiindca el e mai mic, atunci e firesc si simplu. Poate fi epuizant sa-l cari in brate peste tot, sa-l tii la san chiar si cand mananci sau cand stai pe wc si faci caca (nu-i logic ca daca el suge, ca suge ca ii este foame sau doar asa, de nevoie de contact cu sanul si mama, iar pe mine ma taie nevoile, si cand mananci varza murata si bei bors e clar ca nevoile nu suporta amanare, mergem impreuna, asa cum suntem, „mufati”, la baie?). Dar nimeni n-a spus ca maternitatea nu cere efort. Scrisesem si sacrificii dar am sters pentru ca nu-mi suna cinstit. Depun destul efort ca sa fac lucrurile cum simt ca sunt bine. Dar nu consider ca fac vreun sacrificiu crescandu-mi copilul si devotandu-ma lui tot timpul. Privesc faptul ca am ramas insarcinata si l-am nascut ca pe o mare onoare si bucurie ce mi-au fost facute de divinitate. A-l creste, si a-l creste cum ii e lui bine, e datoria mea de mama. Iar asta e ceva mai presus de persoana mea. Sora mea mi-a zis ca in felul asta al meu de a-l creste il fac dependent. Pai un bebelus e dependent de mama lui si asa trebuie sa fie. Alaturi de mama lui se adapteaza in noua lume in care a venit, cu ajutorul mamei isi satisface toate nevoile fizice si emotionale pe care altfel n-ar putea cum sa si le satisfaca (cel putin, nu intr-un mod sanatos).

De ce toata lumea vrea bebelusi independeti?! De ce e asa de greu de inteles ca unui bebelus ii este mult mai simplu sa adoarma si sa continue sa doarma atunci cand mama e langa el intinsa? (e clar, poate dormi si singur in patutul lui de om mic, ca imaginatia omului nu are limite atunci cand isi pune in cap sa-si „educe” copilul sa „se comporte” inca din prima zi de viata „cum trebuie”, dar il face asta oare fericit?!). O posibila explicatie pentru bebelusul independent ar fi in dorinta de independenta a parintelui, si nu comoditatea cat visul la timpul liber pentru a face si altceva decat bebelusie. De aici dresajul copilului, ca el sa faca totul dupa vrerea parintelui si sa-i usureze astfel viata acestuia. Sa manance la program ca mama sa nu se simta legata doar pentru ca are dispozitive naturale de hranire, sa doarma tot dupa ceas ca sa nu dea peste cap orarul familiei, sa doarma izolat in patul lui „ca sa fie-n siguranta si liniste, ca altfel se loveste/se agita/e tulburat/etc”, sa doarma singur, ca parintii sa recupereze din activitatile pierdute in timpul cat „teroristul” e treaz. Apoi oamenii intreaba: „E cuminte?”, insemnand ca daca nu face lucrurile asa cum se astepta lumea ca el sa le faca, e un copil rau. Dar el micutul este doar un copil perfect, care inca mai are puterea de a revendica prin plans dreptul lui la o viata normala. Dar azi, in societatea noastra canceroasa, normalul si firescul si naturalul au ajuns sa fie privite cu dezaprobare si neincredere.

Tot in timpul zilei

Ca sa ma intorc, tratand lucrurile in maniera asta fireasca si simpla, sunt tintuita des la pat pentru ca nu vreau sa-i tulbur somnul, da, mi se usuca des gatul de sete cand Seb nu-i acasa, Yago doarme pe mine si sticla de apa ce-o tin cu mine-n pat s-a golit, da, ma culc de multe ori nespalata pe dinti si da, nu fac dus chiar in fiecare zi. Dar nimic din astea nu ma face nefericita. Nu zic ca niste dinti murdari si mirosul de transpiratie de la subrat ma fac ele prin ele insele fericita, dar cauza care le produce da. Totul imi vine firesc si tot efortul se reflecta in comportamentul lui. Sora mea mi-a mai zis, atunci cand i-am spus ca si eu dorm cand el doarme (sau citesc) ori ca mergem cu el la baie sa faca pipi sau caca de fiecare data cand da semnele (si poate fi destul de des), deci mi-a zis ca deh, e bine ca am timp. Pe moment nu m-am prins de cat de eronata este scuza asta, am incuviintat si am multumit in gand lui Dumnezeu ca am timpul sa ma dedic 100% copilului meu. Dar stai, nu-i nimic singular in cazul meu, adica toti parintii, ca e doar mama sau amandoi, au timpul necesar sa se dedice 100% copilului in primele luni de viata. Cu atat mai mult cu cat e vorba de primul copil (nu ca al doilea sau al treilea bebelus din familie n-ar putea primi aceeasi atentie de care are nevoie). Deci fiecare mama (ma refer la o mama sanatoasa si in parametri normali, ca sora mea, ca mine) are putinta sa-si dedice tot timpul ingrijirii copilului. Cum frumos zice Zoozie, nu mai retin in ce articol, vasele nu plang. Nici podelele nu plang ca vad matura si mopul mai rar decat inainte. Nici rufele nu plang ca stau mai mult pe sarma ori ca nu-s calcate. Nici eu nu plang ca sunt nepensata de-o saptamana sau ca am unghiile netaiate cum trebuie sau ca nu mai pot dormi o noapte intreaga snur  sau ca, sau ca. Nimic din ce ai crede ca e necesar de facut, prin casa sau aievea, nu-i mai important decat cresterea si dezvoltarea in pace si armonie a copilului tau.

A te devota total copilului poate parea extrem, dar numai daca privesti din coltul individualistului, egocentricului, egoistului. A te devota total copilului inseamna renuntarea la sine. Caci doar cand copilul este pe primul loc, cand el este primul care conteaza in fiecare minut din zi, devotamentul este firesc si nimic din ce faci nu pare catusi de putin deplasat, ori sacrificiu. Modul in care copilul este tratat este cel mai important in adaptarea micutului la noua lume in care a pasit. Natura lucreaza cum trebuie si da sugestii parintilor prin insusi comportamentul copilului. Numai ca asa moderni si ipohondri am ajuns noi, ca indivizi ai societatii de consum, incat parintii greu interpreteaza corect nevoile bebelusului. Cu totii ar trebui sa facem un exercitiu de simplificare a vietilor noastre agitate in care nu putem face nimic fara produse, nici chiar sa aducem copii pe lume sau sa-i alaptam nu mai putem face fara lucruri ambalate si frumos colorate. Trebuie sa ne reintoarcem la natura. La natura umana. Copilul se agita, da din brate, da si din picioare, chiar si-n somn? Imi pare rau de el de mi se frange inima, inseamna ca e un copil care doarme singur, un copil speriat si parasit in patul lui modern cu gard inalt. Ma depaseste virulenta cu care insista multi parinti sa-si invete copiii sa doarma singuri in patut, incapatanarea cu care refuza sa-i primeasca langa ei in pat, noapte de noapte. Nimic altceva nu vrea mica fiinta decat sa fie mereu langa parinti. Si nimic altceva nu-i mai simplu.

Parintii care se plang de bebelusii lor plangaciosi, coliciosi si nedormiciosi ar trebuie sa experimenteze metoda 24/7, asta cu tinutul copilului mereu in brate si dormitul cu el, macar pentru o perioada. Ce ar putea sa mai piarda cand oricum nu au parte de somn si liniste in casa? A te dedica non stop mititelului tau nu inseamna sa-i veghezi patutul sperand sa nu se trezeasca dupa ce l-ai plasat acolo, cu grija, imediat ce-a adormit la san. Si nici a pasi usor, afara din camera, lasandu-l singur, sa doarma in liniste (iar el se trezeste in scurt timp si incepe sa planga si o iei de la capat si asa trece noaptea si ziua si noaptea si totul devine confuz si noptile devin zile iar zilele raman zile). Asta e o porcarie care te oboseste si pe tine si pe copil, ca cu cat esti tu mai nedormit, cu atat mai stresat devii, iti sare tandara imediat, rabdarea te paraseste, plangi si tipi si te-nfurii si spui ca nu asa ti-ai inchipuit ca va fi. Si eu am trecut prin asta, adica prin stres si emotii incurcate, cand aveam problemele la sani si dureri groaznice la fiecare alaptare si Yago avea „colici”, plus valul de hormoni de imediat dupa nastere. Rezolvarea nu sta pe rafturile farmaciei. Solutia este in noi, asa e natural. Apropierea si contactul indelungat cu parintii dau siguranta si incredere bebelusului ca este intr-un loc bun, ca este iubit, ca e in siguranta, ca nu i se intampla nimic rau. Si asa, incet incet, va dormi si mai mult si mai bine, pentru ca deja a inteles ca langa el e mereu mama sau tata.

Asa doarme el de linistit si cand raspund la mailuri cu o mana sau scriu pe blog.

*textul de fata are o oarece vechime, de vreo doua luni, dar prinsa in treburile mamicesti nu mi-am facut timp sa-l termin si sa-i caut si editez poze. In prezent, la trei luni si trei saptamani, somnul lui Yago este mult mai bun (si eu credeam pe atunci ca nu se poate mai bine) si mai profund. Spre exemplu, primul somn din noapte, care poate incepe pe la ora 21 sau dupa, poate tine si opt sau noua ore ore. Sa se trezeasca la ora 05-06 agitandu-si piciorusele, ma trezesc si eu mai mult sau mai putin buimaca, il trezesc pe Seb sa se duca la baie cu Yago sa faca pisu (eventual si caca, dar mai rar noaptea), intoarcerea in dormitor dupa un minut sau cinci, la loc in pat, sanu-n gura, ochii i se inchid repede si sigur si intr-un alt minut pufaie. In acele 8-9 ore de somn legat, Yago suge lapte o data sau de doua ori, de multe ori nici nu stiu, ca eu dorm cu sanii dezgoliti in dreptul fetei lui iar el instinctiv, prin miros si simt tactil, se mufeaza intr-o stare de jumate de somn si mananca cat ii trebuie sau bea cat ii trebuie. Apoi sanul ii cade din gura pe motiv de somn profund. Asa ca dupa somnul lung mai urmeaza unul de vreo doua sau trei ore, ne trezim de agitatia lui ca vrea sa faca pisu sau nu ne trezim la timp, ca se mai intampla, iar Yago da drumul la robinet pe el, in pat (sub cearceaf are un altul impermeabil). Dar astea sunt accidente, se intampla rar, in general il ducem la baie la timp. Stai ca deja am inceput sa scriu despre alt subiect, dar ce sa-i fac, se leaga unele de altele, dormitul impreuna cu purtatul, tinutul mult in brate cu lipsa scutecelor. Totul este despre cunoasterea indeaproape a copilului, respectarea individualitatii si preintampinarea nevoilor sale.

Cum timpul in care somnul lui este foarte profund a crescut, reuseste sa doarma singur si dupa ce ma ridic pentru a face ceva. E mai independent de noi, somnicul lui, fara ca asta sa fi fost scopul nostru. Doarme asa, singur, si peste o ora. Cum il vad ca se agita usurel in somn, cautand ceva, cautandu-ma pe mine, las ce faceam si ma culc langa el, ii pun sanul in gura, el incepe sa suga asa cum era, cu ochisorii inchisi, si se linisteste in cel mai scurt timp. Da, doarme mai mult si mai bine daca nu ma dezlipesc de el, tresare foarte putin spre deloc si se trezeste mai greu. Dar daca ma misc repede cu ce am eu de facut, ma intorc la el si-mi reiau pozitia inainte ca el sa ma caute agitat in somn. Oricum, in ultima luna a crescut numarul meu de dusuri saptmanale, ba chiar am apucat sa fac si vreo doua bai fierbinti. Si da, am ajuns din nou sa-mi curat dintii in fiecare seara (desi ata dentara tot n-o pot folosi cu regularitate, sau cand o folosesc raman cu jumatate de gura nefacuta pe motiv de Yago vrea la mama).

Dimineata, cu tata, somn la plaja...

 

unde doarme si doua ceasuri.

 

Un omulet linistit 🙂