Un euro, doi euro, trei euro…

Să fi fost pe la mijlocul lui august când am inaugurat puşculiţa. N-a fost ceva premeditat şi, în realitate, a venit în căpşorul lui Seb, nu în al meu, cum v-aţi fi aşteptat (adică eu-s aia mai strângătoare). Da’ tot de la marea mea meliţă a pornit. Că veneam de la serviciu sau de la cumpărături şi aruncam într-unul din sertăraşele din dormitor tot mărunţişul de prin geantă, dar niciodată când aveam nevoie de 50 de cenţi sau o monedă de un euro, deci niciodată nu găseam pic de metal în sertăraşuş împricinat. „Seeeeeb, iar ai curăţat tot mărunţişul!” – io furioasă. Replica lui Seb a venit pe tăcute, metamorfozată într-o sticlă de bulion (curăţată, fireşte) etichetată „puşculiţă”.

Are de multe ori astfel de idei bune, de aia îl iubesc. Că acum îi şi dau dreptate, cum să reziste mărunţişul ademenitor într-un sertar deschis? Puşculiţa noastră nu are formă de purcel – şi mulţumesc providenţei că nu, pentru că-mi pare odioasă alăturarea de idei – e o sticlă al cărei capac e lipit cu super glue 🙂 M-a asigurat însă că nu vom fi nevoiţi să alegem banii de printre cioburi de sticlă, deci lipiciul este doar aşa, ca un sigiliu ce dă o fragedă siguranţă a încuietorii, dar totuşi o siguranţă. Capacul a fost crestat ca să dea drumul spre înăuntru monedelor şi a devenit activitatea mea preferată să îndes prin mica fantă bănuţi.

Nu ştim cât s-au strâns, că asta e ideea puşculiţei, de a-ţi rezerva o surpriză plăcută la final, când nu mai  e loc să pui un cent înăuntru. Dar bănuim că la modul în care punem mai mult monede de 2 şi un euro decât de 10 ori 20 de cenţi, vor fi probabil peste 120. Şi asta mai devreme de sfârşitul lui septembrie. Deci o economie fără eforturi, din mărunţiş, de peste o sută de euro în doar o lună şi jumătate. Un zbor dus-întors la Marrakesh. Sau lecţii de scuba diving.