Tolănită în lanul de libertate

Sebu a plecat în nord cu treburi, pentru două zile, şi eu am zi liberă. Aş fi vrut să merg cu el, mai ales că e vorba de Bajamar şi Punta del Hidalgo, locuri de vis unde mereu mă reîntorc cu drag, dar mâine lucrez… Lasă, Bajamar nu pleacă nicăieri şi, dicolo de asta, pot să stau acasă o zi întreagă să mă relaxez. Săptămâna care a trecut a avut câteva zile îngrozitor de calde care mi-au dat dureri de cap la lucru, pe plajă. Şi azi e la fel, caniculă, iar când e caniculă prefer să stau în apă şi sub apă decât să prezint costume de baie unor turişti care au costume de baie şi, teoretic, n-ar mai avea nevoie de altele.

Înainte să plece, Seb mi-a zis nu fără o urmă de reproş Poate mai scrii şi tu ceva pe blog. El niciodată nu mă presează şi nu face pe redactorul şef, dar când trec deja câteva zile fără ca eu să scriu vreun articol, îmi aduce aminter de neglijenţa mea. Adevărul e că m-am puturoşit. Când vin acasă, după muncă, fac câteva bazine la piscină şi apoi de abia dacă mai intru pe net. N-am mai citit blogurile preferate de câteva zile. Pe saiturile mele favorite care vorbesc despre parfumuri rare, parfumuri de nişă şi parfumeri care stau în spatele unor creaţii celebre sau nu tocmai celebre – la fel, de vreo săptămână n-am mai dat click, în bara browserului. În mail am intrat doar de două ori în săptămâna ce s-a încheiat şi mă uit amuzată şi puţin tristă la viaţa mea din urmă cu vreo cinci luni când verificam inboxul de vreo treizeci de ori pe zi. Ajunsesem dependetă de căsuţa mea electronică de poştă, de fapt, căsuţele, eram dependentă de internet şi era ceva cel puţin tragic când se întrerupea conexiunea. Dependenţa de internet a continuat şi după aterizarea noastră pe insulă, dar s-a diminuat continuu.

Acum mi-am dat seama că-s vindecată şi pot trăi fericită fără internet. Şi că nu mă mai simt vinovată când trec câteva zile şi eu nici măcar nu mai deschid blogul, d-apăi să ma postez un articol. Cred că e firesc. La început mi se părea şi o datorie să redau pe blog părticele din realitatea din Tenerife. Şi când rămâneam în urmă cu relatarea întâmplărilor, făceam şi nopţi albe ca să ajung la zi. Acum am restante cel puţin patru articole şi chestia asta nu mă zgârie pe creier. Ştiu că pare nedrept faţă de cititori şi-mi cer scuze, dar parcă am uitat pentru ce scriu. Iar adevărul este că de scris, scriu pentru mine. Am căzut în capcana goanei după trafic şi unici, m-am luat de mână cu SEO şi am ajuns să urmăresc atentă progresele făcute în indexarea pe motoarele de căutare. Dar am uitat că doar pentru mine scriu. Că blogul, chiar dacă e public şi are şi domeniul lui anume, e făcut ca să ne păstreze  amintirile cât de cât intacte. Întâmplările prin care am trecut, cadrele foto în care ne-am imortalizat, gândurile pe care le-am avut, de la început, când ne-am hotărât să ne trăim viaţa prin lume, prima orprire Tenerife.

Iar pentru asta nu trebuie să scriu zilnic. Îmi dau seama că pentru mine, pentru jurnalul de imigrare, vizitele, întâmplările, călătoriile trebuie consemnate cam imediat după ce au avut loc, că altfel se strâng multe şi detaliile se pot pierde iar eu să mă aglomerez. Dar nici nu are rost să devin robul jurnalului, robul muncii mele, muncii noastre. Mai bine o plimbare de două-trei ore pe munte decât grija de a consemna zilnic, „jobul” de a sta două-trei ore cu laptopul în braţe, editând fotografii şi bătând la tastatură. La mine nu este o nevoie psihică de a scrie şi cât timp nu-mi doresc să ajung vreo scriitoare, apăi pot fi sinceră şi spune: azi n-am chef să scriu, azi vreau doar să citesc o carte.

9 Comentarii