Tenerife – AMR 5 zile. Ceva decepţii. Nimic grav.

Cum spuneam în posturile anterioare, cea mai frecventă întrebare care ni se pune, mie şi lui Seb, când spunem că ne mutăm în Tenerife este „aveţi pe cineva acolo?“. Înţeleg că aşa ar fi mai firească mutarea noastră, mai la sigur. Că mergi la cineva acolo, ai o canapea pe care să dormi, ai un acoperiş deasupra capului şi o coajă de pepene. Apoi ai susţinerea unei persoane „de acolo“ care ţi-e într-un anumit grad apropiată. Şi cum „ai pe cineva acolo“, de-al locului, e normal ca startul să fie mai rapid, mai bun, mai sigur.

Dar ce s-ar întâmpla dacă de-a lungul timpului oamenii ar fi migrat doar bazându-se pe o certitudine? Dacă ar fi emigrat doar să aibă pe cineva acolo. Atunci n-ar mai fi plecat nimeni (şi nu s-ar mai fi descopetrit nici americile, printre altele 😀 ). Că mereu trebuie să fie cineva primul, care pleacă la ceva nesigur, care se duce pe alte pământuri fără să aibă la cine merge, fără să aibă habar cum va trăi acolo, care deschide un drum pentru ai lui sau care nu face nimic altceva decât să-şi deschidă singur drumul. Nu suntem primii şi vor mai fi mulţi alţii după noi care vor emigra pe neve. Nu-i un lucru ieşit din comun. Asta nu ne face speciali. Nici mai puternici în caracter decât alţii. Suntem doar nişte oameni care vor o schimbare. Nişte oameni care gândesc pozitiv, care sunt optimişti, care au încredere în ei, care vor să reuşească şi nu doar să încerce.

Un amic mi-a zis zilele trecute că avem la cine să ne ducem în Tenerife. Că e cineva pe insulă, român de-al nostru, care chiar dacă nu ne este foarte apropiat, este cineva de-al nostru acolo. Care ne poate ajuta. A făcut referire la motociclistul surfer, Dan-calu, cel despre care am scris pe la începutul lui februarie. Dar nu-i aşa. Niciun moment nu m-am gândit să mă bazez pe el. Nu că nu mi-ar fi plăcut să am o mână de ajutor, o pilă la un restaurant sau alte nebunii pentru găsirea unui loc de muncă mai rapid. Ci pentru că n-am vrut să apelez la el, nefiind un apropiat. Şi nici că m-am înşelat. Ştiţi care a fost răspunsul lui când a aflat că eu şi Seb vrem să imigrăm în Tenerife? „Aşa, şi care-i treaba?“. Niciun „bă, bine v-aţi gândit“, sau „bienvenidos“, sau „mă bucur pentru voi, o să vă placă aici“, sau „e fain în Tenerife, să vă fie de bine mutarea“, sau „vă urez multă baftă“ sau, sau, sau.

Milioane şi trilioane de chestii ne putea spune ca să salute decizia unor oameni care gândesc ca el, care renunţă la un job sigur şi bun (din punctul de vedere al multor oameni) pentru o altă viaţă. Dar el a ales să-şi arăte ostilitatea. Răutatea. Şi invidia tipic românească. Bă, Dane, omule, insula Tenerife e mare. Are peste 2.000 de kilometri pătraţi. Zeci şi sute de kilometri de plajă. Milioane de valuri. Nu crezi că e loc pentru toţi? De ce ai impresia că vin acolo să-ţi fur ciorba din farfurie sau valu’ de sub tălpi? De ce? Postatny ne-a sunat imediat în ziua în care am postat pe blog despre plecarea în Tenerife ca să ne felicite. Printre altele mi-a zis o chestie la care eu m-am zburlit niţel. „Feriţi-vă de români pe acolo“, ne-a sfătuit fotografu’. Nu că eu aş fi avut vreo intenţie să mă lipesc de confraţi, dar deh, e ideea că oriunde ajungi şi vezi un românaş, îţi vine să-l iei în braţe şi să ţi-l faci frate. Dar mare dreptate are. Românii sunt printre cei mai invidioşi oameni din lumea largă. Să le fie lor bine şi dacă le mai este şi altora, atunci şi-au găsit motiv de pizmă. Dacă alorlalţi le e rău, le mai dau un picior în cap, ca să-i bage şi mai rău în mocirlă. Nu zic că-s toţi la fel, că voi, cei de aici care ne-aţi arătat susţinerea voastră şi alţi oameni buni pe care îi cunoaştem ne dovediţi bunătatea. Dar mulţi tot îs. Posibil să mă înşel, nu zic nu. Să dea Domnul să mă înşel, că în nicio privinţă n-aş vrea să mă înşel mai mult.

Scroll to Top