Tenerife – AMR 4 zile. Nu poţi merge pe insulă fără să te tunzi

Ştiu, ştiu, ştiu. Ziceam că nu mai calc pe la stilişti şi frizeri pentru că niciodată nu mă ridic de pe scaunul de tuns aşa cum am vrut şi cum am cerut. Da’ ce să fac, când singură nu pot şi nu am învăţat să mă tund? De la ultima incursiune în pletele mele, prin noiembrie anul trecut când Anca a fost ultima persoană care şi-a arătat priceperea, perişorul mi-a crescut nestăvilit. Mi-am mai luat eu de câteva ori chica cu foarfeca de bucătărie, singura pe care-o am în casă, dar era timpul pentru finisaje adevărate. Că foarfeca mea, pe lângă că e de tăiat pieptul curcanului din cuptor, este şi neunsă şi se mişcă ca o babă mult prea bătrână. Uitându-mă în trecut, la Paul îmi plăcuse cel mai mult rezultatul (cu marele amendament că îmi scurtase prea mult părul). Aşa că acum, în pregăteala mea de emigrare, trecând peste nefericitul episod din uichendul trecut când iar mi-am ciumpăvit singură părul şi mâna de ajutor dată de Seb n-a salvat cu nimic situaţia, am zis că trebuie să fac un compromis. Micuţ-micuţ ca bunul simţ al unui politician. Un foarte vechi şi uns politician.

Am zis să merg la Paul. Şi să insist să nu ia din lungime. Iar dacă-n final nu-mi place, la urma urmei pot să mă tund periuţă. Că mare scofală nu e, din moment ce-mi place. Dar să dau o şansă părului meu să crească lungă, într-o formă aranjată. Cam de un an tot mă chinui şi n-a reuşit să-mi treacă de umeri niciodată.

Şi mă duc la Paul (povestea a avut loc ieri la amiază târziu, spre seară). Paul era acasă, doar se trezise de aproximativ două ore. Deh, artişti, ce să le faci… Doamna mama lui Paul cocea pâine. „De când cu zăpezile ălea mari din ianuarie, am reînvăţat să fac pâine de casă“. Ceva discuţii despre Tenerife, despre plecarea mea acolo, despre viaţa în insulele Canare, despre dorinţa lui Paul să se mute şi el pe o insulă, dar de preferat Ibiza, despre câte-n lună şi în stele. M-a spălat pe cap, şi ce frumos este să te spele altcineva pe cap, apoi direct la tuns. La Paul e frumos să mergi la tuns, că pune scaunul în mijlocul livingului, şi e ditai livingul, din difuzoare e muzică bună „de tuns“ cum îi zice el iar dacă printr-un fel sau altul te plictiseşti (deşi n-ai cum), ai pe pereţi tot felul de chestii faine, colecţii de nebunii strânse de Paul, care n-au cum să nu-ţi capteze atenţia. Şi mai este şi doamna mama lui Paul care e o poezie în mişcare cum trebăluieşte în bucătăria tip studio în coace şi-n colo, aproape vorbind în continuu.

La un moment dat apare şi Teo, domnişoara soră a lui Paul, aţi cunoscut-o aici, pe blog, acum câteva săptămâni. Are 12 ani, nu cât am scris eu atunci, dar e mai isteaţă decât toţi copiii de 12 ani pe care îi ştiu, luaţi la un loc. După ce şi-a intrat ea în ritm şi a înţeles că-s oarecum de-a casei, şi-a dat drumul la vorbă. Priviţi dialog absurd între noi patru. Ionesco e mic copil.

-Întreabă-mă ce părere am despre Osbourne. Te rog, te rog, întreabă-mă! zice Teo.
-Vai tu, Teo, ai mâncat toţi cartofii ăia prăjiţi şi toate bucăţile de carne? întreabă mai mult retoric doamna mama lui Paul şi a lui Teo.
-Bine, te întreb, i-am răspuns lui Teo.
-Copile, unde au intrat toate astea?! îşi continuă mama momologul.
-Ce fain, pleci în Tenerife… Bine faci, că aici e naşpa, nu e de stat, lumea e urâtă şi nu ştie să se îmbrace. Că şi eu vreau să plec, da’ la loc de muncă sigur, spune Paul în timp ce-mi taie cu precizie şuviţele.
-Păi zi, pune-mi întrebarea! insistă Teo cu jocul ei.
-Şi clar aş vrea în Ibiza, că în Tenerife nu cred că sunt atât de multe cluburi, şi viaţa de noapte nu e aşa de mişto ca în Ibiza, continuă Paul.
-Ce părere ai despre Osbourne? o întreb pe puştoaică, mai mult să-i fac jocul decât să aflu ce crede despre roacăr.
-Jeanina, vrei un colţ de pâine? Am învăţat să fac pâine de la emisiunea aia cu fata aia brunetă. Pun patru cartofi şi secretul este ca făina să fie caldă, zice femeia.
-Da, mulţumesc, mai bine îmi tăiaţi puţină, îi răspund lui doamna mamă a lui Paul şi a lui Teo.
-Jeani, ştii că am vrut să mă angajez în Sibiu, la un salon? La salonul cel mai modern şi mai fiţos. Da’ ştii cât au zis că-mi dau salariu dacă e clientelă? mă întreabă Paul.
-Cred că este un bătrân prost care se lasă folosit de copiii lui, nişte profitori care vor să-i mănânce toţi banii. Şi o mai are şi pe nevasta aia, care e bună, dar şi ea cam proastă, îşi spune Teo rapid, aproape pe nerăsuflate, replica, fericită că şi-a dat cu părerea şi despre importantul personaj.
-Nu, trebuie să rupi, că aşa se face, zice doamna mamă, după care revine la reţeta pâinii perfecte. Că de aia am şi pus caloriferul ăsta aici. Ţin o placă de gresie pe el, pun ligheanul cu făina şi îl las câteva ore. Până aproape că devine fierbine. Aşa de fierbinte e când o frământ… precizează doamna mamă secretele pâinii reuşite.
-Păi nu ştiu, opt sute de lei? îi răspund lui Paul.
-Da, a zis că-mi dă salariu de 7-8 sute de lei. Îţi vine să crezi? Şi e cel mai fiţos salon din Sibiu, spune Paul contrariat.
-Să-ţi zic ce cred şi de Madonna, talent puţin şi voce deloc. Ştiu eu cum a ajuns atât de cunoscută. A ştiut să se fută bine, îşi continuă liniştită Teo şirul ideilor.

Aici vine momentul în care discursul nu mai este atât de absurd, că toţi ne concentrăm pe vorbele fetei.
-Ce ai zis?!? întreabă stupefiată doamna mama lui Paul şi a lui Teo. Paul, doar nu a zis ce cred eu că a zis.
Fata râde şi-şi face de lucru cu o budincă, după ce a mâncat toţi cartofii şi toată friptura.
-Ce mama, ce a zis? îi ţine Paul parte soră-sii.
-Păi cum ce a zis, n-ai auzit? Zi-i şi tu ceva, nu sta aşa, porunceşte doamna mamă.
-Da’ mama, nu pot s-o cert c-a zis adevărul. Aşa este, cum a zis Teo, spune Paul.
-Cum Paul, are 12 ani şi vorbeşte mai urât ca oricine. Teo, de unde ai auzit tu astfel de vorbe, cine te-a învăţat? continuă doamna mamă.
-Proful de religie, răspunde Teo cu un aer de om ce deţine adevărul absolut, gândind propabil că este salvată dacă proful de religie e cel de la care a auzit povestea.
-Cum adică proful de religie te-a învăţat asta? Nu cred io că a zis cuvântul ăla, spune aproape dezarmată doamna mamă.
-Ba da, proful de religie a zis că Madonna a dus o viaţă păcătoasă…

Dialogul a continuat, timp în care curentul s-a luat şi Paul era trist şi nervos că nu poate să-mi finiseze coafura fără curent electric, că părul trebuia uscat cu feonul şi întins cu placa pentru ultimele detalii. Chiar clocea un plan diabolic să-mi pună cremă depilatoare în cap şi să dăm în judecată sc Electrica pentru că i-a lăsat clienta cheală de la o presupusă vopsea care a stat prea mult pe păr neavând posibilitatea de încălzire a apei.

V-aş mai spune, dar lung rău a ieşti postul ăsta şi tare mi-e frică să nu o luaţi la fugă. Totuşi, trebuie s-o zic şi p-asta. Când am plecat de la Paul, din cartierul Lazaret, am urcat în autobuzul 10 de care ştiam că duce spre centru. Numa că la Libra a făcut dreapta, spre Guşteriţa, şi nu stânga, spre podul gării. Am vrut să cobor la prima, da’ un nene mi-a zis că nu rezolv nimic, mai bine merg pân la capăt de linie, nu departe, şi mă întorc cu acelaşi. Mare greşeală, 30 de minute a durat nebunia asta şi la capăt de linie, adică unde am crezut eu că e capăt de linie, că au coborât toţii pasagerii, şi unde am considerat că întoarce otobuzu şi-o ia înapoi, spre oraş, ăsta ce-a făcut? A intrat pe-un drum de ţară şi a mers cam un kilometru prin hârtoape de am zis că are planuri necurate cu mine. La un moment dat, când pe contrasens s-a oprit o maşină care a făcut semn cu farurile şi a pus pe avarii, am format repede 112 şi am pus degetul mare pe tasta verde, pregătită să dau apelul de urgenţă la cel mai mic semn al şoferului. Chiar îmi făceam în minte cel mai scurt scenariu de convorbire cu dispecerul de la 112, ce să-i spun, cum să-i spun şi apoi ce să fac până vin gaborii. Îmi construiam şi plan să sparg un geam şi să sar, dacă şoferul opreşte autobuzul şi vine spre mine. Când tensiunea era mai mare şi mai mare, maşina de pe contrasens a plecat, că aştepta doar să trecem noi ca ea să ocolească un ditai şanţul de pe sensul său de mers, autobuzul a intrat într-un fel de parcare, a oprit, şoferul a schimbat un fel de plăcuţă, a băgat în viteză şi a luat-o înapoi, pe drumul prăfuit. Pfuai, ce experienţă.