Şi vine un moment când zici BASTA!

Aşa de rău mă satur câteodată de Jose (şeful meu) încât îmi vine ca de a doua zi să-i dau liber. Poate că n-ar trebui să mă enerveze faptul că vorbeşte atât de mult, că întârzie în fiecare zi de lucru, că are mereu tendinţa de a mă ţine după program, că nu vrea să plătească timpul suplimentar, că nu e sincer în totalitate, că se lungeşte la discuţii cu prietenii întâlniţi pe drum, că pare nesigur şi indecis, că 2 minute la el înseamnă 15, că-şi găseşte mereu scuze (ce le argumentează cu vehemenţă) pentru toate lucrurile înşiruite mai înainte. Şi cred că ori de câte ori încep să mă irit, ar trebui să iau o gură mare de aer, să fac exerciţii de relaxare şi să nu mai pun totul la inimă pentru că el este aşa de spaniol. La ultima mare ceartă dintre noi i-am pretins să se comporte ca un neamţ în relaţia de muncă pe care am înnodat-o. Dar încep să cred că e ceva utopic, pentru că, din foarte multe puncte de vedere, un spaniol nu poate fi neamţ.

În trei zile se împlinesc două luni de când lucrez ca model de costume de baie pe plajele din Tenerife alături de Jose şi nu prea ştiu cum de durează chestia asta. De fapt, ştiu, că banii câştigaţi pe plajă sunt consistenţi şi decenţi, mediul în care-mi desfăşor munca este ideal pentru mine, pot să mă bronzez frumos, cunosc oameni interesanţi de pe toate punctele de pe pământ şi reuşesc să merg şi mai drept şi mai înţepată ca până acum. Dar săptămâna trecută eram pregătită să renunţ la toate lucrurile ăstea care nu-mi fac rău deloc pentru că nu-l mai suport pe Jose. Ca să păstrez o precizie asupra situaţiei, trebuie să spun că am renunţat. S-a întâmplat ca de obicei, după cele 5 ore de program să o mai lungească încă o jumătate de oră cu hai să mai facem două show-uri şi pe plaja cea mică de la Monkey Beach. Şi să i se pară absolut normal şi în dreptul lui de a NU mă plăti pentru timpul suplimentar. Dar este o amărâtă de jumătate de oră, o să ziceţi. Milioane de chinezi muncesc 14 ore pe zi în fabrici prost luminate şi neaerisite pentru 70 de dolari americani pe lună şi tu te plângi, ba nu, tu faci mare tărăboi pentru că şeful nu-ţi plăteşte 2 euro pentru o jumătate de oră de muncă în plus. Lupta pentru 2 euro poate cădea în ridicol, dar în fond e vorba de 2 euro care apără un principiu. Că aşa cum este vorba de o jumătate de oră, la fel se poate ajunge la două ore.

Pentru că două luni de făcut munca asta îmi dă dreptul de a spune că ştiu foarte bine despre ce vorbesc, după vreo trei ore şi jumătate de mers prin nisip, pe căldură, fluturând eşarfe şi probând zeci de costume de baie, energia scade şi nervii încep să-ţi cedeze. Devii iritabil, obosit, picioarele te dor, simţi că pietre-ţi atârnă de picioare când le mişti şi n-ai nici cea mai mică dorinţă de a fi conciliant. Bei apă, te hidratezi, asta e bine, în drumul cu maşina de la o plajă la alta te alimentezi (sandvişurile făcute de Seb sunt cele mai bune), dar nu eşti ca nou şi tot aştepţi cu oarece nerăbdare sfârşitul programului. Iar când oficial programul s-a finit,  şeful, care nu trece deloc prin aceleaşi probleme fizice ca tine, pentru că stă întins pe un prosop pe nisip, la umbra unei umbrele, spune mai sunt oameni care nu au văzut show-ul nostru şi în partea aia a plajei. No, eşti sigur? Păi aşa mai sunt alte câteva miliarde de homo sapiens din care câteva milioane de potenţiali clienţi care nu l-au văzut. Asta nu înseamnă DELOC că trebuie să facem o prezentare de costume de baie pe fiecare plajă a planetei.

Şi dacă programul suplimentar n-ar veni numai cu oboseală ci şi cu recunoştinţă (singura recunoştinţă pe care o recunosc este o primă la salariu pentru munca depusă, cuvintele frumoase şi laudele nu ţin de foame), m-aş concentra pe lucrurile pozitive şi nu m-aş mai gândi la durerea de picioare, eventual durerea de cap sau de măsea (asta din urmă mă ţine de vreo trei zile, trebuie să merg la un stomatolog tenerifez). Dar când lui Jose i se pare firesc ca eu să muncesc pentru aceeaşi bani oricât consideră el necesar şi satisfăcător pentru că, la naiba, vezi şi tu că nu vindem în fiecare zi 15 costume de baie, atunci e momentul ca eu să spun PÂNĂ AICI.

Iar săptămâna trecută m-a adus la acest punct. La o jumătate de zi după ce l-am anunţat că nu mai muncesc pentru el, a sunat. Este vreo posibilitate să te întorci să lucrezi ca model pentru mine, m-a întrebat. Păi vezi tu, Jose, dacă nu te schimbi, nu-i nicio şansă, sunt destul de fixistă când vine vorba de chestii dintr-ăstea. De fapt, când vine vorba de orice chestii. L-am mai fiert două zile (doar pentru că pot) şi apoi am reînceput munca. Asta întâmplându-se sâmbăta trecută. De atunci nu mă mai ţine peste program (mai degrabă îşi calcă pe suflet şi plecăm de pe plajă chiar dacă n-am făcut prezentări de costume pe toată lungimea ei decât să mă plătească suplimentar). Totul este bine, vânzările au mers mulţumitor, câştiguri în contul meu cuprinse între 35 şi 57 de euro pe zi, dar am în continuare altă mare bătălie cu acest om: cum să nu mai întârzie şi, mai ales, cum să dea un telefon ca să anunţe că întârzie (preferabil să anunţe întârzierea înainte ca ea să aibă loc).

12 thoughts on “Şi vine un moment când zici BASTA!”

  1. elena balan

    Multa putere iti(va doresc), sa stii ca s-a mai alaturat cineva pe margine grupului vostru de sustinatori. Va tin pumnii stransi!

  2. Iancu Pizdareanu

    Accepta oamenii asa cum sunt si o sa fie ok.
    Daca cauti un om perfect, vezi ca a fost unul in istorie (numit Isus). Dar si pe ala l-au schingiuit pe o cruce…

  3. Data viitoare cand iti va mai arata, in mod clar, ca ii esti indispensabila, sa nu mai ratezi ocazia de a-i cere o marire de salariu. 🙂

  4. rodica maria nastasoiu

    Putini spanioli sunt punctuali !iti doresc sa castigi multi bani si va pup !

  5. floridecamp

    doamne ,iti cer rabdare pt a-mi intelege seful,intelepciune si ratiune!!!ptca doamne daca imi dai putere ii trag una de nu se vede!!!!!
    pozele sunt superbe!!!!!

  6. Tu ai dublă personalitate, m-am prins. O dată ne spurci, o dată faci pe poliţistul bun.
    Bănuiesc ce urmează.

  7. De mâine începe neoficial sezonul turistic şi vânzările de costume de baie ar trebui să crească. Iar dacă cresc, şi încasările mele se vor mări, pentru că-s plătită cu salariu fix de 25 de euro şi cu comision de 2,50 euro la fiecare piesă vândută. Iar asta o să-mi convină, pentru că ar însemna să vindem zilnic minim zece costume şi eu să plec acasă cu minim 50 de euro la sfârşitul programului.
    Asta este bine, sunt mulţumită, de ce să-l mânii pe Dumnezeu 😀

  8. Da’ să ştii că aşa e cu spanioloii. Ciudat este că tot ei se miră cum de nu ajung niciodată să se ţină de program. Pentru ca apoi, când sună telefonul, să stea vreo 20 de minute într-o discuţie lungă şi plină de detalii.

  9. damn, cand am fost eu cu sotia nu erau decat marocanii cu celebrul „vitamina, vitamina …” (nu pot sa-l uit pe unul extrem de simpatic pe plaja de la Troya) si chinezoaicele cu „masaje, masaje …” (care era, de fapt, o simpla frectie) … nu am vazut nici o fata frumoasa care sa te invite la probe de costume de baie 🙂

  10. Da’ nu poti afla de la ce fabrica cumpara el costumele? Oare poti sa muncesti pentru tine?

Comments are closed.

Scroll to Top