Şi când ne-o fi rău, băh, staţi liniştiţi c-o să aflaţi

Deci da. Fără blog înseamnă fără griji. Cu blog, e ca şi cum ai avea copil (n-am încă, da’ una alta mai ştiu şi eu despre copii). Trebuie să-l ştergi la cur, să-i dai mâncare, să nu-l scapi din ochi, să-l speli, să-l freci cu ulei de bebe, să-i dai cu bepanten, să-i schimbi scutecul de vreo n-şpe ori pe zi, să-l ştergi la cur (aaa, asta am mai zis).

Apăi urmându-mi propria analogie, eu aş fi cam aşa, cum să zic mai blând, o mamă denaturată. Nu i-am mai dat de mâncare de mai bine de-o săptămână şi acum el ar trebui să fie… (voi fi dură) deci ar trebui să fie mort. Aşa a şi fost, când a picat baza de date. Nu spun că a fost din neglijenţa mea, ar fi doar o superstiţie, o bănuială, nimic demonstrat, dar cam aşa a vrut să însemne.

L-am neglijat aproape voit. Adică seara, când ajung acasă de la plajă, dintre miile de posibilităţi de petrecere a celor câteva ore de până-n somn, aleg cam orice altceva în afară de a scrie pe blog. „Hmmm„, îmi zic, „ce să fie, să stau o oră la tastatură sau să mă uit la un porno?” Cred că mă înţelegeţi, oameni suntem cu toţii. Mi-am promis să fiu mai disciplinată şi să scriu mai puţin. Că dacă e mai puţin, implicit e şi timpul mai scurt la tastatură, de unde trag concluzia că pot să fac exerciţiul mai des, aşa cam o dată la două-trei zile. Da’ mi-am mai promis eu de vreo două ori să fac asta şi-n final tot am ajuns la pauze lungi de blogăreală.

N-ar fi o problemă, că voi ştiţi că suntem bine, munca merge-nainte, banii curg, veselie mare, oceanul e belisim toamna, Tenerife e superbă când furtunile o străbat, pozele ies bine, hainele se vând pe plajă, etc. Da’ e cam naşpa când oamenii vin să mă caute pe plajă, să vadă dacă mai suntem pe insulă sau am plecat „cu coada-ntre picioare” şi n-am anunţat pe blog din prea mare ruşine-a eşuării. Sau când alţii ne întreabă, gândind că de aia nu mai scriem des pe blog, „Vă e greu acolo, nu?” cu un strop de compasiune şi multă plăcere nedisimulată-n glas.

Şi-acum ascultaţi-mă, că nu vreau să mă repet. Când o să plecăm din Tenerife, fiţi siguri că o să scriem despre asta. Iar dacă o să aibă loc o schimbare în viaţa noastră de pe insulă, şi despre aia o să punctăm. Că o să murim de foame, de n-o să avem cu ce să ne plătim chiria, dacă o să rămânem fără locuri de muncă şi fără bani în cont şi nici în buzunare, adică chestii dintr-ăstea care ar fi prilej de mare bucurie pentru unii, o să scriem şi despre astea. Cum n-am ascuns momentele mai dificile de la începutul vieţii pe insulă, n-o să ne apucăm s-o facem acum. N-avem nimic de pierdut, nimic de câştigat. Nu ne hrănim cu admiraţia, compasiunea sau invidia cititorilor, nu ne pasă dacă ne susţin ori dacă ne hulesc, nu vrem respectul nimănui şi nu cerşim respectul nimănui. Trăim o viaţă decentă, viaţa noastră, viaţa pe care ne-am dorit-o, avem parte de zile frumoase, iar dacă asta scriem pe blog, fiţi siguri că asta este. Că doar nu ne plăteşte cineva să minţim că ce bine-o ducem. Am zis.

Şi-acum hai pa, că mi s-a descărcat un film cu multe-multe personaje fooooarte active.

poza e pusă aşa, că trebuia poză la text, şi m-am gândit să le răspund şi celor care întreabă „Şi, ce-aţi mai făcut?”. Apăi, asta am făcut în ultimele zile, pacheţele chinezeşti cu legume. Că am zis că e mai sănătos să le facem noi decât să le mâncăm de la restaurantul chinezesc. Ne-am aprovizionat de la magazinul cu alimente chinezeşti, am căutat reţeta pe marele-net (cred că, de fapt, în ordine inversă) şi mi-au ieşit perfect-perfecte. Aşa zice Seb, eu ştiu ce-am greşit, data viitoare le voi face mai bune.