Somnul e mai somn cu mama lângă.

Niciodată nu mi-am imaginat că-i atât de simplu sa creşti un copil. Aşa de uşor să fii mamă. Eram îndoctrinata şi de aia vedeam totul cu oarece groază. Că asta-ţi face sistemul, te umple de false informaţii, de frici şi de panică, că nu ştii să naşti, că nu ştii să împingi, că poate n-o să ai lapte, că copilul o să aibă colici, că bebeluşul se naşte un fel de terorist ş că trebuie să-l pui la respect din prima zi şi să-i arăţi limitele, că va vrea numai în braţe, că va fi un copil dependent dacă-l ţii mult timp cu tine, că nu-l mai dai jos din patul tău nici când se face de majorat dacă-i permiţi să te „manipuleze” şi-l iei să doarmă lângă tine, că-ţi va fura intimitate, că nu vei mai avea timp de nimic dacă nu-i faci program, că ţi se va urca în cap de surescitare daca nu-l culci din două în două ore, etc.

Somnul e mai somn cu mama lângă.
Somnul e mai somn cu mama lângă.

Deci sistemul te sperie bine de tot când te face să crezi numai bazaconii şi-apoi îţi vinde soluţiile: laptele praf, biberoanele, suzetele, balansoarele care imita legănatul în braţe al mamei, pătuţuri, casetofoane cu zgomote „albe” ca să poată adormi bebeluşul, sisteme de supraveghere de la distanţă (de la cât mai mare distanţă, dacă se poate, că am auzit că există acum sisteme ce transmit până la câţiva kilometri, copilul doarme-n camera lui iar părintele pleacă la cumpărături, cu staţia de recepţie, fireşte).

Înainte să fiu însărcinată eram praf. De-o ignoranţă vecină cu prostia. N-am ajuns să cumpăr cărţi care dau reguli peste reguli pentru cum să-ţi creşti, să-ţi educi, să-ţi înveţi sau să-ţi culci copilul, dar nu eram departe de asta. Citeam astfel de articole pe net, pe site-uri de părinţi şi bebici sau pe bloguri de mame. Când găseam vreun articol în care mămica respectiva spunea care-s paşii de urmat pentru a-i face program de somn copilului ziceam „uite, pe asta n-o ştiam, bine că am dat de mămica asta care dă sfaturi”. Şi oarecum mă îngrozeam de situaţia prezentată, în genul „băi ce greu e să ai copil, uite câte trebuie să faci ca să-l adormi!”.

Şi când am aflat c-o să avem un copilaş, automat m-am gândit la pătuţ. Că aşa se ştie, nu? Copilul când vine pe lume trebuie să stea la locul lui, in patul lui, eventual în camera lui. Ca să nu se înveţe prost: Ca să nu se înveţe dependent. Ca să nu deranjeze intimitatea şi viaţa părinţilor, mai au şi ei o viaţă, nu? Dar nu am rămas în ignoranţa în care mă scăldam, cel puţin nu în privinţa asta. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am dat, tot pe net, şi de altfel de mame, destupate la minte, mame care gândesc singure, care ascultă de copil, de „vocea” naturii şi de instinctele lor lor materne (prăfuite, ruginite, uitate adânc, dar le mai avem încă). Am păşit, astfel, într-o normalitate pe care nu mi-o imaginam că există. Şi când am descoperit adevărul despre naşterea şi creşterea copiilor şi alăptare şi dormit împreună am rămas paf. Adică, uite bă ce simplu este, uite şi aia, uite şi aialaltă, de ce nimeni nu ţi le spune?

Pentru că nu există niciun interes FINANCIAR din partea societăţii de consum, care-i bazată pe CONSUM, să le spună oamenilor că se poate să-şi crească copiii şi fără să cumpere lucruri. A vorbi despre asta în mass-media şi a-i învăţa pe oameni să-şi asculte instinctele şi să-ţi crească copiii fără reguli, cu empatie, ataşament şi iubire e echivalent cu falimentul. Falimentul companiilor de produs cărucioare, celor de lapte praf şi toate produsele auxiliare ce derivă de aici (biberoane, tetine, sterilizatoare, suzete, etc), a celor ce fac pătuţuri şi mobilă pentru camera bebeluşului, a companiilor de jucării, a celor de scutece şi a produselor de îngrijire a pielii de bebeluş, etc. Faliment total al industriei de puericultură.

Şi cum asta ne-a învăţat societatea, că trebuie să cheltuim când vine un copil pe lume, asta facem. Şi cumpărăm de toate, că doar aşa putem să ne descurcăm cu noul job, ăsta de părinte, nu? E oarecum ruşinos să spui că nu cheltui cu bebeluşul. Îţi sar reprezentanţii fideli ai societăţii de consum în cap, că nenorocitule, ţie îti cumperi lucruri, îţi iei telefon nou, tabletă, mac book, cizme, genţi, paltoane şi maşini, da’ copilului nimic, egoistule, zgârcitule. De parcă bonurile de cumpărături, nota de plată şi banii cheltuiţi te fac un părinte mai bun.

Iar în acest context, când tuturor le e oarecum frică de toţi ceilalţi, fraţii lor întru această societate, le e teamă de judecata aspră şi nemiloasă a celorlalte mame, s-a uitat de natură şi de instincte. E văzută ca ceva firesc o imagine cu un copil dormind în cărucior, cu suzeta în gură, dar când, în acelaşi context (pe stradă, în parc, la cumpărături sau pe facebook) imaginea este a unui copil la mă-sa-n braţe cu ţâţa-n gură, oamenii întorc jenaţi capul. Într-un caz mai fericit, că privirile urâte şi remarcile contrariate, răutăcioase şi chiar duşmănoase amintesc de inchiziţie. Asta e produsul spălării pe creiere. Suntem acolo unde ne-au vrut cei care câştigă bani de pe ignoranţa şi ura noastră. Când noi am ajuns să vedem ca erotic actul firesc, natural şi ancestral de a alăpta un copil, aşa suntem: spălaţi pe creier. Ba mai mult, suntem învrăjbiţi unii împotriva altora tot pentru acelaşi scop, al consumului. Repet, ne e teamă să nu fim ridiculizaţi şi judecaţi de ceilalţi. Ne e teamă de ce va crede „lumea”. Ne e teamă de ce va spune „lumea” despre noi. Sistemul în care trăim a fost creat perfect. Noi suntem proprii noştri temniceri. Ne supraveghem unii pe alţii şi frica de părerea lumii ne opreşte să gândim şi să trăim liber.

După imaginile-emblemă ale bebeluşului biberonul, suzeta şi scutecul, vine pătuţul. E de diferite feluri şi din diverse materiale, dar caracteristica principală e că-i un pătuţ de-o singură persoană. Şi când vezi peste tot, în reviste, în filme, în reclame, etc., copii mici zâmbind fericiţi din spatele zăbrelelor patului lor de om mic, asta-ţi rămâne gravat în creier. Că aşa e normal, aşa e bine, aşa e ideal. Copilul se naşte şi, automat, trebuie să-i faci rost de pătuţ, fie că-l cumperi, fie că-l împrumuţi. Iar dacă auzi că cineva doarme cu copilul în pat, te gândeşti la una din următoarele: or fi săraci, n-au avut bani de pătuţ; or fi zgârciţi sau nu-şi doreau copilul, aşa că nu cheltuie pe curul lui; sunt nişte părinţi slabi, au căzut în plasa plânsetelor de manipulare ale copilului, vai de capul lor, nu văd cum o să-l mai dezveţe să doarmă cu ei; or fi hipioţi d’ăia ce fac totul la comun, libertini, sălbatici…

Soră-mea, spre exemplu, s-a mirat teribil când a văzut la tv pe nu-ştiu ce mare femeie, bogată şi alte alea, care spunea că ei dorm în acelaşi pat. Ea, soţul, copilul mai mare (de vreo 4 ani) şi bebeluşul. „Uite, copii lor dorm cu ei, n-au camere separate, n-au nici măcar pătuţuri, şi sunt bogaţi!”. Această gândire e tot o urmare firească a îndoctrinării. Am fost învăţaţi să asociem naşterea acasă cu şatra de ţigani sau cu famiile sărace din satele uitate de lume. La fel, am fost învăţaţi să asociem dormitul părinţilor împreună cu copiii cu sărăcia şi lipsa de educaţie. Am fost inoculaţi cu ideea că fericirea creşte în raport direct proporţional cu bunăstarea materială. Şi ni s-a băgat foarte bine în cap că naşterea şi creşterea unui copil costă bani. De aici şi creşterea alarmantă a avorturilor, „n-am cu ce să-l cresc, n-am posibilităţi să-i ofer viaţa pe care o merită un copil” – dar asta e altă discuţie. Ai un trup sănătos, ai o minte întreagă cu care să judeci singur, ai o inima de dăruit şi ţâţe cu care să-i dai lapte? Atunci nu-ţi mai trebuie nimic altceva (nu, nu-mi port copilul dezbrăcat, dar nu hainuţele-s cheltuielile de care se sperie oamenii).

Cam asta e. Femeia a uitat că poate să nască, că de născut, corpul ei încă ştie şi fără ca ea să aibă habar de ce face (zilele trecute a născut acasă, în nordul insulei, o tânără de 24 de ani, travaliul a fost rapid şi scurt şi ambulanţa a ajuns târziu, canarioata era înspăimântată, nu avea niciun fel de pregătire psihică prealabilă, ceva de genul „sunt sănătoasă, sunt puternică, sunt femeie, femeia a născut pui vii de când istoria, pot să fac şi eu asta”, dar a născut, ea a fost bine după naştere, copilul – de asemenea).

Femeia a uitat că alăptarea e calea naturii de a hrăni şi creşte un pui. Femeia a uitat că omul este cel mai dezvoltat mamifer şi că toate mamiferele îşi alăptează puii din secunda unu de viaţă până când înţărcarea are loc în mod firesc, natural, fără traume, plânsete ori constrângere.

Femeia a uitat că copilul trebuie să crească în cuib, iar cuib înseamna acolo unde sunt mama şi tata. Peste tot în natură puii dorm la pieptul mamei. Nu în grota, scorbura, tufişul de lângă. Cuibul omului nu-i doar casa sub al cărui acoperiş trăieşte. Cuibul omului, la nivelul lui cel mai intim şi mai fundamental, este patul.

Şi cum femeia a uitat să fie mamă, ea lasă pe alţii să-i spună ce trebuie să facă. Mama asta spălată pe creier, confuză şi plină de prejudecăţi, este nesigură pe ea, crede ce i se dă şi nu pune la îndoială. De aia peste tot, pe unde ajung sau unde deschid un mail sau un mesaj, sunt mame cu liste şi bebeluşi cu program. Mama cumpără aia şi-aialaltă, bebe mănâncă din trei în trei ore şi doarme din două-n două. A, al tău nu doarme la două ore? Defect. TREBUIE să-i faci program de somn, da’ nu aşa, înainte de prânz, la amiază şi noaptea. Nu, nu cum vrea el. Nu când e obosit el. Nu când el dă semnale că-i e somn. Nu, nu. Ci cum spune cartea, iar cartea spune din două în două ore.

Am tot auzit că nu suntem la fel, că nici bebeluşii noştri nu sunt la fel unii cu alţii, că ce merge la unii la alţii nu se potriveşte. O fi, nu zic că nu. Dar cred cu tărie că toţi, absolut toţi bebeluşii, îşi doresc să-şi simtă mama lângă ei. Iar dacă mama e acolo, dormitul nu e altceva decât satisfacerea unei simple nevoi fiziologice. Nimic mai mult. Nicio altă regulă-n plus.

Îi citeam lui Seb zilele trecute un articol de pe un blog de mămică. Alt articol cu sfaturi dintr-ălea autosuficiente cu ce să faceţi şi ce să nu faceţi ca bebeluşul să doarmă. Iar ce-a zis Seb m-a dat pe spate, de parcă era prima dată când auzeam asta. „Ce atâtea reguli pe mamele ăstea? Eu dac-aş avea o ţâţă n-aş avea nevoie de nimic altceva!”

Aşa este. Ţâţa e cel mai bun tranchilizant pentru un bebeluş, cel mai bun somnifer (dar în cel mai bun şi natural sens cu putinţă). Problema apare când mama e învăţată de societate că trebuie să-şi uite instinctele şi să-şi înveţe copilul să adoarmă singur. Fără ţâţă. Fără atingerea mamei. Şi asta se perpetuează în imensa masă de informaţie falsă ce circulă pe bet, pe bloguri şi pe site-uri de mainstream. Copilul trebuie dresat, trebuie „educat”. Trebuie să înveţe să adoarmă singur, să continue să doarmă singur chiar şi când se trezeşte scâncind, trebuie lăsat să se liniştească singur. Dumnezeule, voi, mamelor care recomandaţi asta, vă auziţi? Ia scoteţi-vă puţin capul ăla bine înfipt în curul sistemului şi uitaţi-vă la voi! Vouă v-ar plăcea să „vă liniştiţi singure” în timp ce dragostea vieţii voastre e la câţiva metri distanţă? V-ar plăcea să nu fiţi luate în braţe când scânciţi? Aaaa, voi nu scânciţi?! Păi normal, voi ştiţi a vorbi, dar bebeluşii nu încă.

Şi pentru că informaţia ce pluteşte peste tot este covârşitoare iar mamele sunt confuze, şi eu primesc mailuri la fel de confuze de la mame care parcă ştiu cum trebuie să facă să le fie bine lor şi copiilor lor, dar „uite, acolo spune aşa, ce să fac?” şi asta interfereaza cu instinctele şi bunul lor simţ. Şi apare şi inevitabila întrebare „tu cum faci cu Yago?”

Natura nu ne-a dat ţâţe pentru amor, sex şi filme porno. Ci pentru a ne hrăni copiii, pentru a-i linişti, pentru a le transmite încrederea şi iubirea noastră, pentru a-i încălzi (contactul piele-pe-piele din timpul alăptării e cel mai bun „reglator” de temperatură), pentru a le da siguranţă în binele din lume si consolare în urma zecilor de frustrări ce apar în ziua unui bebeluş mic, ce nu ştie a cuvânta sau a merge sau multe altele.

Deci, mamelor, folosiţi-vă ţâţele. Mult. Nu le daţi cu porţia şi cu ruşine. Daţi-le cu încredere şi cu iubire, nu vă opuneţi naturii şi nu reinventaţi roata. Roata cea mai perfectă şi mai funcţională vă stă în sutien. Faceţi abuz de ţăţe, abuz de alăptare, este singurul abuz care face bine. Ţineţi minte. Tot restul este marketing. Uitaţi tot ce credeaţi că-i bine, uitaţi reţinerile pe care le aveţi când copilul se trezeşte şi începe scâncind căutarea voastră. Uitaţi că cineva vă spune că trebuie să staţi la distanţă şi să-l observaţi doar, aşteptând să adoarmă la loc, singur-singurel. Luaţi-l în braţe, daţi-i ţâţă şi culcaţi-vă împreună, în acelaşi pat. Un copil care adoarme la ţâţă e un copil mai fericit şi mai liniştit. Nu o spun doar eu, culmea, în societatea incredulă de azi a fost nevoie de studii care să le asigure pe mame că da, cu ţăţa copilul creşte mai bine, mai sănătos fizic, emoţional şi psihic.

Fireşte, când copilul doarme în pătuţul lui, deja e o mare barieră în calea naturii, în calea miracolului ŢÂŢEI. Că el, micuţul, dă să caute pe mama, aşa, în starea aia de nici somn, dar nici treaz-treaz, şi mama gândeşte că mai rău îi va face dacă-l va ridica din patul lui şi-l va lua în braţe (la ţâţă sau la ne-ţâţă), că-l va trezi de tot. Ea, în patul lui mic nu se poate băga, ca să-l cuprindă cu un braţ şi să-i dea sân ca să-l adoarmă la loc. Aşa că spune că cea mai bună soluţie (pentru copil, fireşte, că facem tot ce facem doar pentru binele copilului, nu pentru al nostru, că toţi suntem nişte altruişti) e să-l lase pe bebe să se liniştească singur. Îl lasă azi, îl lasă mâine, până copilul înţelege că nu vine nimeni să-l ia în braţe şi să-i ofere puţină mângâiere fizică şi n-are încotro decât să se culce la loc. Yago, dacă nu mă găseşte atunci când mă caută, în semi-somn, şi nici nu apar în câteva secunde (dacă nu dormeam şi eu, în acelaşi moment, şi nu eram deja în pat), se trezeşte de-a binelea şi începe să plângă. UNDE E ŢÂŢA?! E dependent de ţâţă? Da, este. Dar aşa trebuie să fie, aşa e normal să fie, e un pui mic, în creştere, ţâţa este o constantă a vieţii lui de bebeluş.

Nu mai priviţi copilul ca pe un animal de companie care trebuie dresat. Si, apropo, ce-i cu mania asta a oamenilor să-şi dreseze câinele? Ok, nu are nimeni nevoie de un cacat de câine în mijlocul sufrageriei, dar câinele va înţelege singur, cu răbdare, dragoste şi plimbări multe-n natură unde trebuie să-şi facă nevoile. În rest, comenzile alea pentru „aport”, „jos”, „sus”, „stai” de ajung aproape la „respiră”, „trăieşte”, „mori” sunt doar pentru distraţia „stăpânului”. Un câine fericit nu-i un câine dresat. Un câine dresat este un câine care trăieşte să-şi bucure „stăpânul”, un câine ce primeşte recompense când este „bun” şi este pedepsit când este „rău”. Când privim aşa animalele e uşor să cădem în capcana asa şi să ne tratăm astfel şi copiii.

Aşadar, copilul nu are nevoie de dresaj. Nici de program. Va adormi când îi este somn, dacă mama e lângă el, dacă ţâţa e prezentă. Şi va avea un somn liniştit şi o creştere armonioasă. De ce anume vă e frică? Că n-o să poată să adoarmă singur când se face mai mare? Că ajunge la liceu şi doarme tot cu părinţii şi tot la ţâţă? Că se însoară şi mai vine acasă la mama la o porţie de lapte de la ţâţă? Astea sunt toate doar nişte glume bune pe care mulţi le iau drept bau-bau. Aşa cum orice pui îşi declară, încet-încet independenţa, şi puiul de om, copilul, va vrea la un moment dat să doarmă singur, în patul lui sau în camera lui. Şi se va desprinde, în ritmul lui, de ţâţă şi de obiceiurile de bebeluş. În niciun caz nu trebuie forţat, desprinderea asta de cuibul părintesc trebuie să fie iniţiativa lui. A pune astfel de probleme când se vorbeşte despre alăptare prelungită, dormit împreună cu copilul şi purtatul lui în braţe mult timp este la fel cu a pune carul înaintea boilor. Fă asta, experimentează asta, trăieşte şi creşte-ţi copilul mai instinctual. Eliberează-te de frici şi nu te mai preocupa pentru ce va aduce viitorul. Când viitorul va fi prezent, vei vedea atunci cum te descurci şi vei înţelege că te preocupai degeaba că nici n-aveai măcar motiv de îngrijorare.

Yago are un an de zile şi încă adoarme la ţâţă. E normal. E bine şi e frumos. Adoarme şi fără mine, în braţele lui Seb, în port-bebe, la plimbare, când este obosit. În rest, doar la ţâţă. Nici n-am încercat altfel. De ce să încerc? Care-i rostul să înveţi copilul să  adoarmă fără ţâţă? Ca să pierzi timp şi să consumi nervi? Ca să-l înveţi să adoarmă pe muzică? Nu-i nimic rău în a-i cânta şi a-i spune poveşti copilului, dar asta nu exclude alăptatul. Şi nici nu-l întrece. Am observat la Yago că niciun cântec din lume şi nicio poveste nu-l fac să doarmă dacă lui nu-i e somn. Şi nici ţâţa. Când îl pun la culcare, ca mi se pare mie că-i e somn că se scarpina la ochi sau casca sau alte semne, suge ce suge iar daca nu-i e somn, se desprinde de ţâţă, se ridica-n cur, se urcă peste mine şi coboară din pat, la treburile lui.

Dacă-i de somn, adoarme cu sânul în gură în orice poziţie îl ţin prin casă, pe canapea, pe măsuta din living, pe gresia de pe terasă sau pe nisipul de pe plajă, nu trebuie să fim în pat. Rar ajunge să fie atât de suprasolicitat de tot ce i se întâmplă peste zi, suprastimulat şi surescitat încât să nu poată să adoarmă, iar atunci e suficientă o plimbare pe afară. În port-bebe, cu ţâţa-n gură, chiar şi cu cele mai interesante păsări prin copaci şi cele mai colorate containere de reciclat în peisaj (care sunt pasiunea vieţii lui de bebeluş), se linişteşte rapid şi adoarme în 10-15 minute. Acasă doar facem transferul în pat, semi-conştient mai suge puţin lăptic, apoi îi cade sfârcul din guriţă şi asta e. Doarme profund.

Când dă semne că se trezeşte, că se foieşte, caută ţâţa sau se rostogoleşte în pat, îi dau, din nou, ţâţă. De încă se foieşte şi nu adoarme la loc în câteva minute de supt, e pişu, cu singuranţă. Aşa că îl iau în braţe, îl duc la chiuvetă, îi dau pantalonaşii în vine şi aştept să facă. Face în 99% din cazuri. De cele mai multe ori, fără să plângă sau să deschidă ochii. Îl spăl la puţulică cu apă, îl şterg cu prosopul, îi trag pantalonii pe cur şi ne întoarcem în pat. Eu lângă el şi el cu ţâţa-n gură. Unde el adoarme rapid în 100% din cazuri. Totul se petrece pe întuneric, nu aprind niciun bec, e suficientă lumina ce pătrunde firav pe fereastrele din living şi din baie.

Unii copii nu fac deloc pişu în timpul nopţii. Alţii fac. Unul din motivele pentru care se trezesc bebeluşii-n toiul nopţii e pentru că ori vor să facă, ori tocmai au făcut. Multe drame, multe plânsete, mulţi nervi şi multe nopţi nedormite ar fi scutite dacă părinţii ar înţelege nevoile fiziologice ale copiilor. Ori părinţii se sperie de bebeluşi, îi tratează ca pe porţelanuri sau ca pe animale de companie. Nu vor să le schimbe scutecul în mijlocul nopţii de frică să nu-i trezească. Normal, când priveşti problema somnului la bebeluş ca pe o sarcină, ca pe o problemă de rezolvat, ca pe o schemă, ca pe un plan, ca pe un program militar, ţi-e frică şi de umbra ta, mergi pe vârfuri şi-l laşi şi ud la cur. Tocmai de teama coşmarului, doar nu vrei s-o iei de la capăt cu toate regulile şi ritualul de somn care îţi mănânca şi timp şi nervi?

În timpul nopţii se trezeşte de vreo câteva ori. Poate fi de trei, patru, cinci sau şase ori. Adoarme la loc în mai puţin de 5 minute. În timpul zilei doarme o dată sau de două ori. Somnul ăla durează o oră sau două dar poate să doarmă şi trei sau patru. Timp în care se trezeşte de vreo două ori, căutând ţâţa. Ţâţa vine, somnul este reluat (daca e de pişu, se întâmplă procedura de pişu, urmată de ţâţă şi-apoi somn). Sunt şi zile în care nu doarme deloc de zi. Nu ne dăm peste cap să-l adormim. Ci ne dăm după el, după cum vrea el să facă programul zilei respective.

Viaţa e mult mai simplă fără planuri, fără orar de alăptare, program de masă, program de somn, schemă de diversificare. Toate ăstea par că aduc ordine în dezordine, dar nu fac decât să pună o tonă de stres pe părinţi şi pe copil, îi fac să uite să asculte de ce simt şi-i înstrăinează şi mai mult de instinctul care şade în oricare dintre noi.

Nu zic nimănui, în parte, ce să facă, deşi aşa sfătoasă par… Fiecare îşi alege cum să trăiască şi cum să-şi crească copiii. Sfaturile sunt doar pentru cei care-mi pun întrebări, care-mi cer părerea si care vor să afle cum anume văd eu situaţia. Nu, nu sunt un guru şi nici nu vreau să fiu. Sunt doar o mamă care şi-a găsit instinctul.

Când Zago va vrea să doarmă singur, în patul lui, în camera lui, voi fi tare tristă. Cam aşa trebuie să se întâmple, nu invers: copilul să fie trist pentru că este alungat din cuib, din patul părinţilor.
Când Yago va vrea să doarmă singur, în patul lui, că asta va fi la 3 sau la 5 ani, voi fi tare tristă. Cam aşa trebuie să se întâmple, nu invers: copilul să fie trist pentru că este alungat din cuib, din patul părinţilor.

*despre alăptare am mai scris aici

*despre co-sleeping, sau dormitul cu bebeluşul în acelaşi pat, am mai scris aici