– Ce face, fată, asta?

– Prezintă moda, nu vezi? (hohote de râs) Cred că şi vinde… How much? mă întreabă ea ca să se convingă că da, nu numai prezint costume de baie şi haine de dragul mersului pe plajă, printre şezlonguri, ci şi vând.

Îi răspund, tot în engleză, cred că mi-a fost mai comod să nu mă adeveresc că-s româncă, adică nu de alta, dar odată cu asta urmează întrebări, de unde eşti? şi de când eşti în Tenerife? şi, cu asta te ocupi? a, e bine, faci ceva bani? şi eu chiar aveam de lucru, înţelegeţi. Plus că grupul de vreo 8-10 persoane din care făceau parte cele două îmi părea prea zgomotos, în sensul intimidant… nu mă simt bine printre cercopiteci.

– Auzi fată, păi şi cine ştie ce face asta aici?! întreabă mai mult retoric prima ea.

S-a gândit probabil, că dacă ele şi-au dat seama că vând haine, e doar pentru că inteligenţa lor bate tot ce mişcă, tot ce pişcă-n regnul animal. Tot restul, de sub ele, e limitat în gândire şi nu poate să înţeleagă menirea prezentării mele de rochii.

– Bă, Mariane, vezi că acu’ vine spre tine, cred că asta pentru tine lucrează (hohote) – zice un mascul.

– Nu, bă, că e prea „păroasă” (alte hohote de râs) – răspunde numitul Marian.

– Ce tare ar fi să fie româncă şi să înţeleagă ce vorbim – intrevine o ea.

Ideea că există o probabilitate ca eu să fiu româncă nu le-a mai tăiat din avânt, şi au continuat cu răutăţile gratuite şi cu distracţia pe seama mea.

– Mamă, da’ ce cur are, dacă şi nevastă-mea arată aşa în rochiile ăstea, cumpăr şi eu – zice un el.

– Unde vezi mă, tu, că are cur frumos? – îl contrazice o ea.

– Uite bine, acolo, trebuie să-ţi pui ochelari dacă nu vezi – răspunde el.

– Aha, răspunde ea, o avea cur, da’ nu vezi ce faţă are?

– Dă-o dreacu de faţă, ce, asta contează? Găoaza e importantă, aşa e cu bărbaţii – răspunde el  acompaniat de hohote de râs generale.

În acel moment am înghiţit un mare nod care mi se pusese în gât. Mi-am văzut mai departe de show-ul meu, am continuat să trec ca şi până atunci pe lângă şezlongurile grupului de români şi mi-am pus un zâmbet pe buze. Câteva minute n-am mai ştiut ce fac. Puneam o rochie pe mine, defilam, mă întorceam, o dam jos, o puneam pe următoarea. Pe pilot automat. În mine eram blocată. Nu înţelegeam de ce oamenii sunt aşa de lipsiţi de bun simţ, aşa de ignoranţi şi obtuzi încât consideră distracţie de vacanţă momente ca acestea. E ok, nu-ţi place faţa mea, coafura mea, prezenţa mea, e dreptul tău, dar de ce trebuie să te distrezi pe seama acestor aspecte? Ştiu, eşti român, aşadar te crezi singurul român din univers care poate să-şi permită să ajungă într-un loc frumos cum este Tenerife, crezi că eşti la adăpostul limbii şi te poţi destrăbăla, că nu contează, nimeni din jur nu înţelege ce zici. Şi atunci, de ce-ar fi ceva rău în asta, tu cu grupul te distrezi, cei din jur pot fi deranjaţi de hohotele zgomotoase şi conversaţia lătrătoare, dar pot să fie, în definitiv nimeni nu ştie ce zici tu acolo. Da, mă rog, cred că la urma urmei nu e ceva aşa de greu de înţeles…proasta creştere e mai la îndemână, ba chiar se cere în mod imperios, atunci când valoare înseamnă ostentaţie, ridicol şi a fi în centrul atenţiei prin orice mijloc.

Grupul şi-a văzut de activităţile de relaxare, a negociat cu o chinezoaică preţul pentru masaj, a refuzat o negresă care insista să le împletească codiţe afro îndrumând-o spre mine în hăhăiala generală „mergi la aia care prezintă haine!” şi alte asemenea. La sfârşit, când am strâns „taraba” şi am plecat cu Jose spre următorul show, în altă parte a plajei, i-am salutat zâmbind:

– Să aveţi o zi plăcută şi nu uitaţi că nu sunteţi singurii români de pe pământ!

Un el a zâmbit uşor timorat, o ea a râs forţat şi fals, ca la un banc pe care nu-l înţelege da’ trebuie să ascundă că nu l-a înţeles, că altfel pare proastă, o altă ea a mormăit oarecum triumfător:

– Ştiam eu că eşti româncă!

Ştiai? Şi atunci ce-a fost asta? Atât de mare vă e mârşăvia? N-am mai zis nimic, n-avea rost, am plecat cu gândul la ce glumă bună va fi în grupul cercopitecilor acest episod.

*acasă am două oglinzi şi chiar dacă sunt conştientă că imagine pe care-o mi-o reflectă e una subiectivă, nu cred, totuşi, că mă mint atât de mult. Nu mă văd frumoasă şi chiar sunt momente în care nici eu nu mă plac, da’ urâtă?! Nimeni până acum nu s-a referit la mine ca fiind urâtă. Zău că nu e aroganţă, încerc doar să înţeleg de ce o femeie, care n-are nimic de împărţit cu mine, spune aşa cu un soi de silă „da’ nu vezi ce faţă are?”

**asta e o fotografie cu plaja Troya, locul unde azi s-a întâmplat povestea cu românii, da’ oamenii din imagine n-au nicio vină; poza e făcută de Seb în urmă cu vreo două săptămâni, în timp ce mareea era foarte înaltă şi valurile ajungeau până la şezlonguri