Iată-ne în Lisabona. Prinși în Lisabona. Plouă torențial de vreo cinci-șase ore și sunt 15 grade Celsius. O situație pe care Seb a ”prezis-o” cât de cât și pe care eu n-am vrut s-o cred. Dovadă stau cele 15 tricouri pe care mi le-am pus în bagaj, în Tenerife, din care doar două cu mâneci lungi. Și șlapii pe care-i am în picioare acum, când scriu, ori sandalele de vară cu care am venit încălțată. Pur și simplu n-am vrut să cred că așa vreme rece și proastă o să avem în Portugalia. Aveam în memorie iarna lui 2006-2007 când timpul a fost blând aici și m-am gândit că acum încă nu e iarnă, e doar sfârșitul lui octombrie, pentru numele lui Dumnezeu.

13 tricouri cu mâneci scurte și maiouri?! Trebuie să recunosc că am dat-o în bară. Big time. Da, am o gecuță de jeans, trei perechi de pantaloni cu craci lungi și niște șosete. Dar șosetele sunt ale lui Seb iar gecuța e subțire. Bănuiesc că azi o să dăm iama în magazine. Prima achiziție o să fie niște cizme de cauciuc, pentru ploaie, apoi un pulover și neapărat o căciulă. Cu două zile înainte de plecarea de pe insulă m-am tuns la zero, cum fac de vreo opt luni încoa, și acum sufăr consecințele.

Problema e că pe insulă, cu temperaturi de 24-28 de grade Celsius, am fost puțin ruptă de realitate. Încă din aeroport, când așteptam îmbarcarea, mi-am zis că ceva e în neregulă. Toți oamenii erau îmbrăcați cum se cade pentru perioada asta a anului, geci, eșarfe groase, ba chiar aș putea să jur că am văzut și oameni în paltoane. În picioare – bocanci, pantofi sport și multe-multe cizme. Seb în pantofii lui sport Umbro iar eu în sandalele cu cureluțe. Într-adevăr, eram singura căreia i se vedea pedichiura bine făcută, dar și singura care contrasta puternic cu ambientul. În fine nu m-a îngrijorat prea tare, mi-am zis că oamenii se întorc din vacanța tropicală la casele lor, prin Germania, Finlanda (știu, greu de crezut, dar se pare că acolo chiar locuiește cineva) ori nordul Rusiei. Am văzut un singur om în papuci, adică șlapi, și ăla se îndrepta spre avionul de Bogota, deci teoria mea stătea bine de tot în picioare. ”Vezi, Seb, oamenii ăștia chiar merg spre locuri reci, de aici îmbrăcămintea. Ai văzut omul de Columbia…”

Dar când am ajuns la poarta noastră de îmbarcare, pasagerii de Porto nu arătau cu nimic diferiți de cei de Helsinki. Atunci m-am gândit pentru prima dată că am cam îmbulinat-o. 13 tricouri din care șase maiouri?! Ce-o fi fost în capul meu?! Când am aterizat pe la ora 23 în Porto Seb m-a întrebat, într-o încercare de a face haz de necaz, dacă rămân în Boeingul celor de la Ryanair pentru cursa de întoarcere în Tenerife programată dimineață, în zori. N-am râs. Am tremurat, afară erau 12 grade. Eu chiar aveam sandale în picioare?!

Am luat metroul până la stația Trinidad și de acolo am mers vreo 400 de metri pe jos până la hostelul la care aveam rezervare. Nici să mă plâng, așa cum fac de obicei când nu-mi convine ceva, n-am putut. Eram prea ocupată cu clănțănitul din dinți. M-am încălzit la o aerotermă de la recepție și apoi mi-am revenit la normal pe timpul nopții înfofolită într-o plapumă. A doua zi, adică ieri, când am luat trenul Alfa spre Lisabona, temperaturile de 20-22 de grade mi-au adus zâmbetul la locul lui. Ba chiar aveam așa un soi de îngâmfare pe față când oamenii se uitau la picioarele mele bronzate și la unghiile vopsite-n albastru. Și nici nu înțelegeam de ce oamenii s-au grăbit să treacă la cizme când sunt peste 20 de grade Celsius. Am zis în gândul meu Uite că  portughezii sunt diferiți total de londonezi… sătuli de atâta vară, deabia așteaptă ca temperatura să scadă puțin că și-și trag cizmele-n picioare.

Fiind cald, am lăsat undeva departe gândurile cu achiziționarea de căciulă, fular și ceva gros și călduros pentru picioare. Am căutat cu febrilitate magazinul cu boots Sendra, că atâta i-am zăpăcit cu mailuri pe oamenii de la compania asta, încât atunci când o să găsesc exact perechea pe care-o caut o să-mi fac poză cu ea și o să le-o trimit. În centrul comercial Vasco da Gama, unde se vând ciocate și bocanci de biker Sendra, nimic din ce-mi doream, așa c-am spus Deci în sandale-mi voi face vacanța în Portugalia.

Cam lipsit de prudență și rațiune gândul meu. Asta-mi dau seama acum, când afară toarnă cu găleata și-i ”ger”, eu-s captivă în salonul hostelului din piața Marques de Pombal, salon foarte drăguț și cochet de altfel, dar ce-mi pasă, eu am venit să văd Portugalia nu salonul, iar Seb e pe cine știe unde prin oraș căutând să cumpere umbrelă, cizme de cauciuc și mașină. Adică să închirieze o mașină, că nu văd cum putem ajunge altfel pe vremea asta la Estoril pentru antrenamente, calificări și cursă. Cu închirierea de mașini e o drăcie curată, că noi am încercat să închiriem încă de acasă, pe net, dar nu ne-a fost acceptată cartea bancară de nicio companie, că e pentru un cont de economii și nu pentru unul de credit. Sper să avem mai mult noroc așa, prin persoana extrem de plouată a lui Seb. De nu, o să luăm trenul… Ăsta e unul din momentele în care nu-mi place să fiu foto-reporter.

Edit: Seb s-a întors, udo leoarcă și învins de ”sistemul” închirierilor de mașini Nu putem, domnule, indiferent câți bani aveți în cont, dacă nu e card de credit, nu-l primește sistemul! Al dracului sistem! A reușit totuși, să cumpere o umbrelă. Îmi zice Toată bursa umbrelelor a explodat, nu mai găsești nimic sub zece euro (unde ieri prețurile începeau de la 2,50 euro). Dap, se anunță un week-end minunat.

Edit 2: la televizor vorbește Zapatero, de la Bruxelles. Ce bine e să vezi o față cunoscută când tot universul pare că se prăbușește și Lisabona e măturată de viituri.