Prima noastră haltă – Tenerife

Eu şi Sebastian suntem imigranţi în Tenerife dar adevărul este că putem fi imigranţi oriunde. Mă bucur că nu ne-a luat mult timp să înţelegem că suntem liberi, noi oamenii, în general vorbind. Nu suntem legaţi de un spaţiu anume şi nu trebuie să privim mutarea într-un alt colţ de continent, un alt colţ de lume, ca pe ceva tragic. Sau definitiv. Lumea este atât de frumoasă şi are atâtea comori reale de cultură şi civilizaţie încât o viaţă nu ajunge pentru a le cuprinde pe toate. Şi atunci de ce să credem că menirea omului este să strângă bani ca să ridice o casă şi să-şi înfigă cât mai bine rădăcinile într-un loc?

Tenerife pentru noi este prima haltă din această lungă călătorie care este viaţa. Prima haltă din afara graniţelor româneşti. Nu că ne-ar plictisi traiul aici, la tropice, în mijlocul Atlanticului, pentru că nu-i deloc asta, dar ne-am propus să nu poposim mai mult de un an, un an jumate în Tenerife. Timp suficient să cunoaştem insulele Canare cu toate frumuseţile lor dincolo de toate obiectivele turistice, să aflăm obiceiurile canarioţilor, să învăţăm bine limba spaniolă şi să strângem bani pentru următoarea haltă a vieţii noastre. Care poate fi pe o altă insulă, într-o altă emisferă, sau într-o savană ori într-o inimă de junglă. Oamenii au deosebite valenţe iar adaptarea la noi condiţii de viaţă e una dintre ele. Recunosc că trebuie un spirit aventuros şi temerar pentru  a avea o astfel de viaţă, dar nebunescul imposibil devine posibil când ajungi să percepi adevărul că libertatea nu înseamnă decizia ta de a-ţi cumpăra maşina de la un constructor şi nu de la altul, ci puterea de a te desprinde din caruselul ce pare plin de sens, dar nu e decât înrobitor şi zdrobitor de spirit.

Un astfel de mod de a privi lucrurile, lumea, viaţa şi tot restul poate părea ciudat. Cel puţin. Mai ales în contextul actual, al unei societăţi de consum ghidate de principii mercantile şi valori răsturnate. Dar e cât se poate de simplu. Şi e dureros că lumea nici măcar nu-şi dă seama cât de simplu. Oamenii îşi pun toată sudoarea muncii lor în nişte lucruri perisabile, îşi văd toată viaţa prin prisma averii lor, îşi măsoară valoarea în funcţie de cât de nouă este mobila din casă şi cred că asta înseamnă trai bun. Ei cred că asta înseamnă trai. Şi nu-i de mirare că atunci când acele lucruri ce au constituit universul lor dispar, dintr-un motiv sau altul, se prăbuşeşte toată viaţa lor. Iar atunci nu mai au nimic. O, e atât de simplu… Viaţa e dincolo de asta.

Când un sărac predică sărăcia, seamănă cu vulpea ce nu ajunge la struguri. Dar eu nu militez pentru sărăcie. Spun doar că trebuie sparte barierele ce-i fac pe oameni captivi, maşini de făcut bani, sclavii mileniului trei, sclavii băncilor şi unor interese aflate mult deasupra lor. Lăsaţi-mă să vă întreb ceva. De ce fericirea omului modern este direct proporţinală cu numărul kilogramelor de cumpărături din coşul de hipermarket? De ce 9 din 10 oameni ce muncesc pe plantaţiile cu diverse culturi, spre exemplu din Spania, că tot e vorba de Spania aici, strâng bani pentru o casă mai mare, o bucătărie mai dotată, o maşină mai nouă? De ce asta e ceva atât de firesc încât sună aşa stupid întrebarea? Puteţi răspunde?

În acest moment vă gândiţi la unul din două lucruri. Bine, la mai multe, dar două importante. Unul, şi nu neapărat primul, e că aşa este, trăim într-o lume ce şi-a ieşit din propriul control şi merge doar în direcţia planificată, iar oamenii sunt doar nişte şoareci ce nu contează ca indivizi, ci servesc numai ca număr în multiplele socoteli ale celor mari. Al doilea lucru ce vă trece prin cap e că nu-s decât o eretică. În ceea ce mă priveşte, cu cea mai mare sinceritate vă spun că nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de ce aţi putea crede despre mine, eu mi-am luat deciziile şi trăiesc cu ele. Dar voi, voi ce veţi alege?

Acest articol a fost scris pentru revista românilor imigranţi în Spania, pentru numărul de august; Claudiu Stroe, directorul publicaţiei, ne-a descoperit pe internet (cum altcumva) şi ne-a făcut o ofertă de colaborare. Apoi a spus: scrieţi ce simţiţi, singura limită fiind bunul simţ. Şi cum eu (şi Seb, dar mai ales eu) am tone de bun simţ, a ieşit articolul de faţă. De fapt este al doilea, pentru că primul era prea incisiv şi l-am aruncat într-un folder cu ciorne. Bun. Asta-i tot. Acum.

21 Comentarii