Well, nu multe s-au întâmplat în ultimul timp. Asta dacă e să nu punem la socoteală că Mufi devine pe cât de isteaţă în cele mai multe aspecte pe atât de prostovană în altele. Cum ar fi simţul… mizeriei, care la ea tinde a fi nul. Spre exemplu, când mătur, Mufina alege să se aşeze în gunoi sau chiar în făraşul cu gunoi, asta în loc de a face orice altceva garantat cu mult mai distractiv. Sau după ce se rahaţeşte în litieră se joacă cu sporadicele muşte ce apar prin zonă şi nu mai trebuie să spun unde stau muştele în timpul ăsta şi ce loveşte Mufi cu laba în avântul ei de-a cafti o mică zburătoare. O explicaţie pentru plăcere ei de a fi murdară poate fi dragostea faţă de duş… deşi miorlăie cam tare când o spală Seb.

Mufi în zenul ei - printre florile, busuioacele şi pătrunjelurile din jardinieră.

Trecând peste asta, un alt talent de-al pufoasei e să se ascundă bine-bine, de nici zmeul din basm n-o mai găseşte. Într-o dimineaţă, după ce am ieşit de la duş, linişte şi pace. Adică toatal suspect, toţi stăpânii de pisică-încă-pui ştiu asta, pentru că mai degrabă e linişte într-o curte cu orătănii nemâncate decât într-o casă cu pisică mică. De obicei Mufi stă în baie, cu mine, când fac duş, dar în dimineaţa aia apucase în spatele uşii. Şi dăi şi caut-o pe Mufi şi Mufi nicăieri. Mufi! Mufiiiii!!! Unde eşti Mufiiii! Cum ea n-a învăţat încă să vorbească, niciun miuau nu s-a auzit. Ca ultimă măsură am recurs la farfurioara ei de mâncare-n-sos, la al cărei zgomot pe gresie vine-n buctărie în vreo trei secunde, cam aşa. Şi am avut succes, că s-a auzit un foşnet. Mai lovesc încă o dată farfurioara, Muuuuufi!!!!! Şi încă un foşnet. Zgomotul venea dinspre dulapul din salon, acolo unde Mufi se mai bagă câteodată printre cărţi şi cutii de parfumuri.

Mârâind de nervi spre o turturea poposită pe sindrila casei.

Da’ Mufi nu era nici printre, nici după, nici sub, nici pe cărţi. Nici sub dulap, nici în spatele dulapului. Ei drăcie, ce-i asta? mi-am spus. O enigmă a la Maigret? Toate uşile dulapului – închise. Toate sertarele – închise. Pisica se auzea din interior… Deschid uşa din stânga – nimic. Apoi a din dreapta – acelaşi nimic. Deci, m-am gândit în perspicacitatea mea, poate fi doar într-unul din sertare. Şi ce ziceţi voi, că într-unul din sertare era fantstica pufoasă. Am dat să trag sertarul din colţul drept, şi sertarul s-a oprit după vreo zece centimetri. Peste grămada de foi, acte, dosare, se vedea o coadă albă. Am reuşit s-o scot afară doar după ce am scos teancul de hârtii, că Mufi era un soi de afiş în sertar, peste toate prostiile strânse acolo. De aia nu putea nici să scoată un miau! Dar cum naiba să intri într-un sertar închis? Mufi a descoperit că niciun sertar nu e atât de adânc cât e dulapul, că în fundu’ dulapului mai sunt vreo zece centimetri de unde se termină sertarul. Şi aşa a intrat ea prin spate. Oare cât timp i-o fi luând să iasă dacă n-o scoteam eu?

(pozele cu Mufi şi explicaţiile lor n-au legătură cu povestea, că e logic să nu fi avut vreme de făcut poze când Mufi era ştampilă în sertar)

Depăşind momentul, pentru că există viaţă şi dincolo de Mufi (oricât de greu de crezut poate fi), pe insulă vremea s-a mai îmbunătăţit. N-a mai plouat de vreo cinci zile, atunci când Seb a fotografiat de pe balcon „perdeaua” de ploaie din Atlantic mărginită de curcubeu (foto de deschidere). Înotul este în continuare grozav, chiar dacă temperatura apei oceanului a mai scăzut cu vreo două grade. Sunt fericită că am reuşit să mă ţin de plan şi să înot zilnic (trebuie să fiu sinceră în totalitate, aproape zilnic). Şi mai fericită sunt că mi-am îmbunătăţit rezistenţa (ca să fiu exactă în exprimare, mi-am format rezistenţa), 1,5 – 2 km. Asta e foarte bine, că eu niciodată n-am înotat fără oprire mai mult de 100 de metri. Pe spate mai era cum mai era, dar la crawl, stilul meu favorit, niciodată până în Tenerife.

Pătrunsesem, din calcule greşite ale coordonatelor :D, în zona de surf din Izquierda. Când am prins cu coada ochiului surferii canario, m-am îndepărtat rapidamente.

Şi niciodată până în această iarnă. Adevărul este că de când am venit pe insulă, în martie anul trecut, am vrut să-mi antrenez rezistenţa la înot, dar mereu mi-era lene, refuzam să depăşesc oboseala din muşchi şi plămâni sau mă plictiseam să înot mai mult. Asta până când am cunoscut o tipă ce trăieşte pe continent, departe de vreo baltă, doar cu un bazin sau două de înot în oraş, tipă care venită în Las Americas într-o scurtă vacanţă, înota zilnic vreo 2-3 km. Ea, fără să ştie asta, m-a inspirat. M-a impulsionat. M-a motivat. Adică eu, cu oceanul în curte cum ar veni, apă bună de înotat tot timpul anului, gratis, fără abonament, fără program de funcţionare la „bazin”, şi nu profit? Bă, da’ sunt proastă grămadă. Şi aşa a devenit înotul sportul meu favorit din acest moment. Mai favorit, dacă pot face această licenţă, decât surful. Care e încă prezent în activităţile mele, da’ nu i-am pătruns încă spiritul. Cred că am nevoie de o inspiraţie.

Momentul perfect numărul doi, atunci când vorbesc despre înot: imediat după ce ies din apă, când muşchii şi articulaţiile sunt bine încălzite şi exerciţiile de stretching mi se par cea mai faină chestie din lume (da, Seb m-a pozat mergând, nu m-am tâmpit să spun că ce făceam eu în poza asta e strtching muscular)