Nadar. Amar. Mamar.

 

N-am fost niciodată foarte competitivă. În nicio disciplină, cu atât mai puțin una sportivă. Da, mă visam dese ori mare campioană la ceva, tenis, gimnastică, karate, înot sau motocross, dar în adâncul sufletului meu am știut mereu că nu-s genul. Nu am stofă de câștigător. Nu sunt perseverentă, nici foarte muncitoare și nici prea talentată. Plus că niciodată nu m-am apucat de un sport si să fiu hotărâtă să-l fac la un nivel de performanță. Părea frumos, relativ simplu și nu foarte greu. Din afară. După care mă loveam în cursul antrenamentelor de dura realitate. Și asta era tot. Rămâneam la antrenamente. Bune antrenamentele, disciplină, transpirație, sănătate, bla, bla, bla. Dar nu cursă, nu întrecere, nu medalii, nu fluturi în burtă. Ce bine, mereu am urât senzația aia din stomac de dinaintea unui concurs.

Iar dacă mi-a fost clar că nu o să mă lupt niciodată pentru vreun podium, au și dispărut fluturii din stomac și tremuriciul în genunchi. Asta din oficiu, indiferent de sport sau de întrecere. Anul trecut, înainte să rămân însărcinată, am participat în Las Galletas la o cursă de sfert de maraton și mi-a plăcut teribil. Am scos un timp slab, nici nu aveam cum altfel la pregătirea precară pe care o aveam, am terminat printre ultimii participanti, dar nici că a contat. Eram acolo pentru participare, pentru că un concurs, de orice fel, te mobilizează să ieși mai des din casă să faci mișcare. Toată lumea știe că sportul este foarte important pentru starea de bine, nu numai pentru un corp sănătos ci și pentru o minte limpede. Dar de multe ori uităm și ne iese din obișnuință.

Ei bine, ca să rămân pe poziții… sportive, ca să zic așa, și ca să-mi intre activitatea fizică mai bine în rutină, m-am hotărât să particip mai des la concursurile de pe insulă. Înot, acuatlon, alergare și poate triatlon. Așa ziceam și anul trecut, dar între timp s-a format în mine și a apărut în lumea noastră Yago. Ce minunat. Nu mi-a stricat niciun plan, doar le-a amânat puțin și chiar le-a îmbunătășit. Decizia a venit total spontan. Eram într-o seară la plimbare cu Maloun (și cu Yago, firește, dar pentru că el este lipit de noi și merge peste absolut oriunde mergem și noi, că nu l-am lăsat niciodată cu altcineva, se subînțelege), deci eram la plimbare prin La Caleta de Adeje când am văzut afișul pe un stâlp.

Spectatori pe stâncile din La Caleta

Pe 4 august, pentru că era romerie în sătuc, organizau un concurs de înot, prima ediție de Travesía a Nado La Caleta. 1.100 de metri, în port, pe un traseu marcat în jurul bărcilor de pescari. Seb m-a înscris în seara aia, cum am ajuns acasă, iar de a doua zi m-am apucat conștiincioasă de înot. După nașterea lui Yago mă mai apucasem odată să înot zilnic, atunci în piscină, că era prin martie și mi se părea cam rece apa din ocean. Nu m-a ținut mult timp determinarea și într-o săptămână deja renunțam la ora mea de înot. De atunci am mai înotat sporadic în Atlantic. În rest, doar bălăceală. Ca turiștii 😀

Puțintică încălzire musculară înainte de start.

Așa că de data asta, cu opt zile înainte de concurs, am început antrenamentul. E mult spus antrenament, că nu am făcut nimic schematic, nimic care să-mi sporească viteza, nimic ca să-mi mărească rezistența. Doar vreo 20 de minute de înot crawl pe plaja Torviscas, zilnic, când puteam să-mi sustrag sânul din gurița lui Yago și să-i las pe ei doi, băieții mei, singuri sub umbrelă, și să fac o tură până la digul din mijloc și-napoi. A fost fain, mereu m-am simțit excelent după înot. Iar concursul a fost la fel de fain. Am terminat pe antepenultima poziție în 20 de minute (9min34sec cel mai bun timp masculin și 10min51sec -feminin) și m-am bucurat că mai sunt și alții ca mine, care vin la concursuri de dragul evenimentului, și nu doar din dorința de a se vedea pe o listă pe un loc cât mai sus.

Înainte de start. A se observa valurile din planul îndepărtat (în același timp, 200 de metri mai la sud, se ținea un campionat de bodyboarding)

Au fost ceva valuri, m-am și rătăcit puțin pe traseu că m-am întors la vechii mei prieteni, Arena, după ce noua pereche de ochelari dăruită de Crăciun de Seb s-a dovedit a lua apă la distanțe mai lungi de câteva sute de metri. Așadar, cu ochelarii vechi de zece ani, în care nu  intră apă dar prin care de abia se mai poate vedea, aproape că am omis niște jaloane, că am zis că erau și valuri, dar în final i-am auzit pe arbitrii din caiac cum îmi strigau să fac dreapta că nu mai sunt pe traseu. Bine, acum nu-mi caut scuze pentru timpul foarte mare în care am terminat cei 1.100 de metri, știu ce sunt și știu cât pot. Doar că vroiam să dau toate datele problemei 😀

Sosirea mea la cursa din La Caleta.

Buun, am reușit să văd sosirea, deci ochelarii încă mai pot fi folosiți 😀

[nggallery id=113]

De la oraganizatorii din La Caleta am aflat și de următoarele concursuri de înot de pe insulă. Pe 15 august, de Sfântă Maria, urma o altă traversare înot în Los Cristianos, iar pe 1 septembrie în Güímar. Seb rapid m-a și înscris, că-i plac la nebunie cursele la care eu particip, el face poze și la sfârșit amândoi mâncăm paella 😀 Iar ieri am și fost la cursa din Los Cristianos. A avut loc pe plaja Las Vistas, două lungimi de plajă – adică 1.500 de metri. I-am făcut în 29 de minute, după mine au mai terminat cinci înotători; cel mai bun timp masculin – 15min07sec, cel mai bun timp feminin – 15min53sec, cel mai slab timp 32min14sec. Și dacă pentru concursul din La Caleta m-am pregătit în fiecare zi, de data asta, din cele 11 zile dintre curse, am intrat în ocean doar de cinci ori. E greu să fii constant și consecvent într-un program de activitate fizică când ești proaspătă mămică. E și mai greu când te cheamă Jeanina 😀

Startul în Los Cristianos s-a dat decalat, barbatii cu 5 minute înaintea fetelor.

La cursa din Los Cristianos a fost și acuatlon, dar deja nu mai erau locuri (în jur de 80) când m-a înscris Seb. Pentru acuatlon, la terminarea celor 1.500 de metri de înot, erau 3 km de alergare pe promenadă până la El Dedo și-napoi, după care din nou înot, 750 de metri, deci încă o lungime de plajă. Ăsta a fost acuatlon invertido (nu știu cum să fac traducerea și adaptarea), că acuatlonul tradițional e alergare/înot/alergare iar aici a fost înot/alergare/înot. Mi-ar fi plăcut să particip la acuatlon, că mi-era clar din La Caleta că pot să duc o cursă de înot de peste un km fără problme, fără să mă epuizez și fără să am gânduri de genul ”cine m-a pus pe mine să vin aici?!”, deci ce-ar fi fost să-mi ridic puțin ștacheta. M-am și apucat de săptămâna trecută de alergat, dar m-am pleoștit când Seb mi-a confirmat că chiar nu mai sunt locuri (inițial mă înscrisese la rezerve, dar nu s-a eliberat nimic, canarioții ăștia sunt nebuni după întreceri 😀 N-are nimic, mai sunt și alte curse de acuatlon.

Cu băieții mei, înainte de start.

Plat, ca un lac de plat.

De data asta oceanul n-a mai fost agitat ca data trecută, dar jaloanele, oricât de înalte și de roșii au fost ele, la fel de prost le-am reperat. M-am ținut eu în spatele unui pluton de patru tipe, pe ele le vedeam mai bine, dar tot m-am oprit de vreo două ori să mă asigur că nu ratez direcția. E, chestii de ochelariști fără ochelari. Dar a fost fain, cu toate că am simțit lipsa de exercițiu din ultimele zile. Și când mă gândesc că tocmai de aia m-am băgat în horă cu concursurile, ca să-mi fac o rutină zilnică de pregătire. Sper să fiu mai conștiincioasă… Ce naiba, e vorba de doar 20 de minute pe zi.

Ceva lăptic înainte de cursă.

Și încă puțin chiar înainte de start. Să nu i se facă micuțului sete 🙂 (Yago era în port-bebe, la Seb, de aia poza e așa de sus făcută)

Pfui, ce bine-i la tata la piept, nici că-mi pasă că goarnele sună și lumea aplaudă 😀

Yago a dormit tot timpul cursei, și în La Caleta și în Los Cristianos. La tata în mei tai, la umbra pălăriei lui mari de paie, că tare bine mai e. Doar la sânul mamei e mai bine 😀 Maloun a mers cu noi doar în La Caleta și s-a simțit  ca un vip, toată lumea s-a oprit și s-a maimuțărit în fața ei. Canarioții sunt mari iubitori de animale de casă, căței, în special. Dar săptămâna asta n-am mai luat-o cu noi, că pe plajă, în timpul zilei, cu atâtea echipaje de poliție, n-ai cum să treci neobservat și neamendat. În La Caleta, pentru că întrecerea a fost în port, adică numai stânci și restaurante înghesuite în stânci de jur împrejur, Maloun s-a strecurat printre picioarele oamenilor de nicio uniformă n-a băgat-o de seamă. Când s-a terminat concursul și am urcat cu ea pe promenadă, un polițist ne-a atras atenția s-o legăm tocmai când noi asta ne pregăteam să facem.

Nu m-am grăbit deloc nici la start.

Și chiar dacă nu m-am grăbit, tot mi-am luat niște picioare de pe la vecine.

Doar eu (casca albă) și arbitrii. Sau așa ceva.

Ieșirea din apă…

… și linia de sosire. Nici nu mi-aș fi putut închipui înainte de noua mea viață că la nici șase luni de la nașterea lui Yago o să particip la competiții sportive. Grozav de tot.

Ok. Revenind la concurs și de încheiere. Înscrierea a fost 10 euro, și la o întrecere, și la cealaltă. În care bani am primit casca de concurs, un tricou din poliester, sendvișuri, apă, fructe, prăjituri (făcute de casă) și paella. Plus alte câteva nimicuri în punga de concurs. Cronometrarea s-a făcut pe hărtie, cu pixul și cu cronometrul în mână. Asta în La Caleta, deh, mai puțini bani pentru organizare (plus că a fost prima ediție, le ia până se prind cum e mai bine). În Los Cristianos ni s-au dat brățări de picior cu transpondere, așa că pentru ei a fost totul mai simplu, la sfârșitul cursei aveau în calculator toți timpii sportivilor. Startul s-a dat din apă în La Caleta, iar în Los Cristianos cu alergare de pe plajă. Înghesuială mare, eu m-am păstrat la sfârșit, n-am vrut să încurc ambițiile nimănui. Dar câțiva s-au băgat în mine, semn că nu doar eu aveam ochelari fără mare vizibilitate. În rest, cântece, zâmbete și aplauze (chiar și pentru mine, care am sosit printre ultimii). Așa, în spiritul fiestei spaniole. Că toate concursurile ăstea locale care nu contează în vreun campionat mi se par doar un alt prilej pentru spanioli de a se strânge în jurul tigăii de paella. Iar asta nu poate să supere pe nimeni. Poate doar să uimească turiștii străini pe chipurile cărora parcă se citește întrebarea ”Oare spaniolii ăștia n-au auzit că-s în colaps economic?”

[nggallery id=114]

*titlul articolului este o analogie la numele unui volum de trei cărți scrise de pediatrul spaniol Carlos Gonzales ”Comer, Amar, Mamar” (”Mi niño no me come”, ”Bésame mucho”,”Lactancia – Un regalo para toda la vida”). Am început să-i citesc cărțile, e o lectură revelatoare și inspirațională, plus că este plină de informații utile dărâmătoare de mituri (iar când vine vorba de copii, de alăptarea, hrănirea, creșterea și educarea lor, nici că ar putea exista domeniu mai plin de mituri, controverse și informații eronate și periculoase). Peste două zile Yago împlinește șase luni și-i mulțumesc că există în viața mea și că-i așa de bun de-mi permite astfel de ”escapade”. Îi mulțumesc că mi-a arătat că prin iubire și devotament necondiționat de cutumele sociale poți face tot ce-ți dorești. Da, există viață (socială) după sarcină/naștere. Îi mulțumesc și lui Seb, soțului meu iubit, pentru că-mi încurajează pasiunile, îmi oferă sprijin necondiționat mereu și-i este tată fiului nostru mai mult decât aș fi visat vreodată că e posibil. Vă iubesc!