Îți mulțumesc ție, Pământule, pentru bunătățile cu care ne răsfeți. Îți mulțumesc ție, Oceanule, pentru mărinimia cu care ne accepți. Îți mulțumesc ție, Vântule, pentru blândețea cu care ne învălui. Îți mulțumesc ție, Soare mare, pentru căldura pe care ne-o trimeți. Îți mulțumesc ție, Insulă iubită, pentru toate frumusețile pe care ni le dăruiești zi de zi. Îți mulțumesc ție, Dumnezeule, pentru că ne îngădui să trăim în această lume.

Sunt așa de recunoscătoare pentru tot ce am și tot ce mi se întâmplă, încât cuvintele nu mă ajută și pot părea cel puțin clișeistice. Bine, n-am avut niciodată o abilitate prea mare în exprimarea sentimentelor, în scris sau aiurea, așa că nici acum nu mă aștept ca cineva să se aștepte să-mi aștern sufletul pe blog, cu detalii și poezii. Dar într-un paragraf spus, mulțumirea mea pentru divinitate și pentru natura ce ne înconjoară este adâncă. Mă simt de multe ori ca o mică gâză ce este lăsată să se joace și să se bucure în voie de toate darurile din jur. Și mă trezesc gândind că sunt nedemnă de toată fericirea și frumusețea ce mă înconjoară. De Sebastian, de bunătatea lui, de copilul nostru ce va să vină, de sarcina aceasta minunată pe care o trăiesc și care nu aduce deloc cu nimic ce-am citit despre graviditate.

Trăiesc o perioadă frumoasă cum n-am mai trăit niciodată de frumoasă și mă bucur până la cer și-napoi că asta se-ntâmplă pe insulă. Cu tălpile goale, prin nisip cald. Acoperită doar de rochii de vară și de razele soarelui. Cu ochelarii de înot ca cel mai important accesoriu zilnic. Cu apă sărată, valuri, pietre și scoici – ocean la discreție, ca și cum aș fi făcut ceva important să îl merit. Sunt o gravidă fericită. Sau, mai bine exprimat, sunt o gravidă care alege să-și vadă fericirea. Ca atunci când începusem să răresc înotul în ocean (ce era zilnic), pentru că venise deja luna lui decembrie și simțeam un șoc termic când încercam să-mi fac curaj să intru. Atunci eram nemulțumită că nu trăiesc pe o insulă în Oceanul Indian… Temperatura apei oceanului scăzuse de la 24 cât era prin noiembrie la 22 de grade și mă simțeam bine de tot scuzată să sar peste ritualul de zi cu zi. La început, mai rar, ca rapid să ajung să nu mai înot deloc timp de peste o săptămână. Dar m-am simțit vinovată, pe lângă că, fizic, nu mai aveam aceeași relaxare-n oase și mușchi. Vinovată că risipesc, dau cu piciorul la așa cadou, la așa sursă de sănătate și bună dispoziție, din lașitate și teama de frig.

Din întâmplare, fericită întâmplare, atunci am dat peste un articol despre călirea organismului care mi-a readus în cap lucruri ce le știam dar pe care le aveam depozitate mai la fundul creierului. Și mi-am schimbat, în primul rând, modul de a face duș, care duș s-a transformat pentru început dintr-unul fierbinte cum obișnuiam, într-unul scoțian și rapid în unul aproape în totalitate rece (începe cu apă caldă, trece imediat după înmuiere la apă călâie și se termină în forță cu rece – atât de rece cât e apa de la robinet în Tenerife). Asta mi-a transformat și percepția asupra noțiunii de ”rece”, iar apa oceanului mi-a părut în scurt timp prietenoasă. De-atunci, mai rar piele zburlită pe mine. Și când văd oameni ce stau la plajă și-ar intra în apă dar li se face frig numai la gândul de-a intra, îmi vine să merg la ei și să le spun povestea dușului rece.

 

Burtică de 34 de săptămâni
Foto posibilă cu ajutorul noii carcase de apă a lui Seb
Je sub apă
Și copilașul, înconjurat de multă-multă apă 🙂
M-am mai împlinit puțin (și la fălcuțe, ca peste tot), ca de vreo 13 kilograme ce s-au strâns în opt luni de zile.
Nicicând nu mă simt așa de vie, relaxată și proaspătă ca atunci când ies din ocean de la înot
Runda 1, fără ochelarii de înot, doar probe pentru carcasa foto
Pietrele din Isquierda, unul din locurile mele favorite de înot (și de scufundări pentru Seb)