Mergem (aproape) desculţi

OLYMPUS DIGITAL CAMERALui Yago îi place să meargă desculţ. Şi mie îmi place să merg desculţă. Şi îmi place şi ca el să meargă desculţ. E fain, e plăcut. Şi e mai sănătos, din toate punctele de vedere. Concret?
Împământarea e un exemplu, mersul desculţ energizează corpul. Explicaţia e că apa, care este un conductor excelent de energie şi care reprezintă peste 60% din corpul uman, permite încărcarea organismului cu ioni negativi. Nu m-am priceput prea bine la fizică, dar am citit că pământul este cel mai mare generator de ioni negativi. Şi cică s-a demonstrat că ionii negativi sunt benefici organismului. Stimulează şi armonizează majoritatea proceselor fizice, psihice şi emotionale, ajută la detoxificarea organismului, reduc inflamaţiile, sincronizează ceasul intern şi ciclurile hormonale. Mă rog, nu am nevoie de studii ştiinţifice ca să ştiu că mersul pe jos chiar îmi dă energie, mă linişteşte şi mă face să mă simt bine. Mai multe despre împământare, aici.
Alt exemplu este al unghiilor încarnate, o afecţiune foarte des întâlnită în popoarele dezvoltate în care mersul desculţ… nu prea se întâmplă (unii nici în casă nu stau desculţi). Mulţi nici măcar vara, când e caniculă, nu-şi schimbă bocancii sau adidaşii cu ceva mai descoperit, ceva care să ofere mai mult spaţiu şi aer degetelor, în primul rând. Asta probabi şi pentru că avem mulţi gărgăuni în cap, cum e şi ăsta cu şlapii, papucii şi sandalele care nu se potrivesc cu manierele urbane. Ciupercile, transpiraţia excesivă, mirosurile urâte – alte probleme cu care NU te întâlneşti când mergi DESCULŢ. Iar bătăturile, pe care cu siguranţă orice om „modern” le cunoaşte din proprie experienţă, sunt mult mai mici şi mai puţin dureroase la cei care nu folosesc atât de des încălţămintea. Eu mereu am avut bătături, şi în copilărie, când locuiam la ţară şi scăpam de încălţăminte de câte ori aveam ocazia. Dar niciodată nu m-au durut şi nu mi-au atras atenţia mai mult decât în mod normal, adică modul cu piatra de călcâie folosită de două ori pe săptămână, ca atunci când am trăit mult timp în adidaşi şi bocanci. Şi acum mai am bătături, dar o formă mai „primitivă” şi mai nedureroasă a lor.
Dezvoltarea normală a oaselor piciorului e alt avantaj al mersului fără încălţăminte. La copiii mici, spre exemplu. Se ştie că încălţămintea îngreunează mersul şi circulaţia sângelui, cu atât mai mult cu cât este strâmtă şi cu talpa rigidă. Apoi, pentru că piciorul copilului e în formare, poate creşte greşit şi nesănătos în încălţămintea prea strânsă sau prea rigidă. Mulţi oameni au picioare deformate din cauza încălţăminţii neadecvate purtate în copilărie. Oasele copiilor sunt uşor deformabile aşa încât este foarte uşor să-i creezi diformităţi piciorului încălţându-l în pantofi nepotriviţi. Un alt exemplu ca să se înţeleagă cât de flexibile sunt oasele copilului mic. O afecţiune încă prost înţeleasă de medicină, platfusul, poate fi tratată cu succes în copilărie mergând desculţ pe nisip, pământ, pietriş, iarbă (ortezele, încălţămintea ortopedică ce se recomandă în cazurile de platfus sunt doar despre bani şi nu despre sănătate).
Că tot am ajuns la copii, două idei despre încălţămintea la bebeluşi. Este inutilă ba chiar contraindicată. Ei nu merg deci nu au nevoie de încălţăminte, fie ea şi super naturală, ergonomică şi flexibilă. Pentru frig există şosete, pentru ger există şosete groase şi foarte groase. Am văzut multe mame, pe stradă sau la grupul de sprijin pentru alăptare, care pun pantofi copiilor lor mici de câteva săptămâni sau luni. Temperaturi mari, de vară, deşi nu are a face cu căldura sau cu frigul. Am şi întrebat pe câteva de ce fac asta şi răspunsul a fost că „sunt aşa de drăguţi încălţaţi…” (dar ce, picioarele mici şi bosumflate de bebeluş, nu-s dragălaşe?! Eu n-am văzut lucru mai simpatic şi mai minunat în viaţa mea ca o tălpiţă de bebeluş) sau „avem aşa de multe perechi de încălţăminte de bebeluş, pentru că toate cunoştinţele ne fac cadouri, încât ne pare rău să nu le folosim că-i vor rămâne mici în puţin timp”.
Aha. Deci nu e deloc vorba de binele copilului, nu? E doar despre cât de bine arată micuţul îmbrăcat la patru ace şi cocându-se într-o încălţăminte ce nu-i trebuie. Sau despre hiper-consum. Că dacă tot avem tone de produse-n casă, trebuie să le folosim, nu, că doar le-am primit pe gratis. Are a face că-i dăunează copilului?!
Prin pielea picioarelor şi a capului ne reglăm temperatura corpului, aşa că dacă-i temperatura acceptabilă în aer şi copilul nici nu păşeşete încă, tălpiţele goale sunt cea mai bună variantă. Şi el, micuţul, sigur aşa se simte cel mai bine.
A doua chestiune. Când începe să dea câte un pas-doi, pentru că cu siguranţă lucrul ăsta se întâmplă pe undeva pe o suprafaţă fără cioburi, beţe, ghimpi, pietre ascuţite, iar n-are nevoie de încălţăminte. Că şi pe trotuar de îl pui pe copil, când el învaţă să păşească, dacă vezi că nu-i nimic ascuţit sau aiurea, iar se poate fără încălţăminte, că el nu e prea rapid, nu aleargă şi nu-i imprevizibil, păşeşte pe lângă adult. Nu-i nicio problemă. Aaa, se murdăreşte? Există apă, ce distractiv este când ajungem acasă şi Yago se duce la bideu şi vrea să se urce să-l spălăm pe picioare. Aaa, pe trotuar sunt microbi, câinii fac pişu, pisicile se băs?! Treziţi-vă, oameni buni, nu microbii sunt bau-baul, ei ne sunt prieteni, fiecare om este un microbiom şi aşa trebuie să se-ntâmple ca să avem o imunitate puternică şi să fim sănătoşi, să intrăm mereu în contact cu microbi noi.
Am văzut oameni care-şi încalţă copiii şi pe plajă, sau alţii care stau în bocanci de munte pe nisip, ce să zic, alegerea lor, dar nu vede nimeni cât de rău am ajuns, ca societate dezvoltată de fiinţe superioare ce suntem, să ne creştem generaţiile? Suntem tot mai ipohondri şi mai anxioşi, avem tone de frici şi credem toate minciunile pe care ni le vinde sistemul. Ni le vinde, la propriu, că se câştigă trilioane de bani din fricile noastre.
La locurile de joacă unde mergem cu Yago (de fapt, mai mult unde merge Seb cu Yago), pentru că de cele mai multe ori Yago e desculţ, se găsesc mereu copii care să se mire că nu are nici măcar sandale în picioare. În toate spaţiile de joacă, pe jos, e nisip sau cauciuc. Îi e bine desculţ (mai puţin la topoganul din tablă, unde alunecă mai greu cu tălpile goale ce au aderenţă). Dar şi dacă ar fi alte suprafeţe mai tari, ciment sau asfalt, tot desculţ ar sta. Şi ce dacă se mai şi loveşte la degeţele, e normal, durere trece şi nici nu se întâmplă aşa de des. Plus că ţine de evoluţia puiului de om, învaţă să meargă mai bine, să evite lucrurile care i-au provocat durerea. Aşa copilul mic se loveşte şi la degetele de la mâini, şi la genunchi, şi în pălmiţe, şi în coate, şi la cap. Ce-ar însemna, să-l bandajăm peste tot cu protecţii ca să-l protejăm de vânătăi?
Aşadar, de ce să întârziem cumpărarea de încălţăminte pentru copiii mici? Pentru că aşa-i cel mai bine pentru dezvoltarea lui şi aşa va învăţa mersul în modul cel mai natural posibil: aşa cum ne-a lăsat Dumnezeu, desculţi. O talpă, ca să ne referim doar la talpă, că e rigidă sau mai puţin rigidă, nu-i oferă copilului mic ce acum învaţă să meargă stabilitate şi siguranţă. El nu poate, nu are puterea necesară, nu are muşchii formaţi ca să îndoaie o talpă mai grosuţă şi mai tare. Asta îl descumpăneşte, nu-l ajută să-nţeleagă cum funcţionează talpa lui, cum se modelează pe teren, cum se „prinde” de podea degetul mare, cum se încordează ca să rămână în poziţie, cum totul funcţionează ca un sistem şi nu doar ca o talpă inflexibilă. În dezechilibrează, la propriu, şi-l poate face să-şi piardă încrederea în el şi în mers, aşa cum vede el mersul. Ce încălţăminte are talpa mai flexibilă ca lipsa oricărei încălţăminţi?
Parerea mea asta este (şi culmea, şi a naturii dar şi a ştiinţei, că sunt tone de studii care spun asta), că copilul mic nu are nevoie de încălţăminte. Iar când devine atât de activ încât să nu mai stea doar lângă părinţi (depinde de dezvoltarea copilului, 13-15-17 luni), care părinţii „scanează” terenul pe care păşeşte mititelul şi pot vedea eventualele cioburi, aşchii, etc., lucruri pe care copilul nu le vede sau nu le percepe ca pericol pentru tălpiţe, încălţămintea să fie cât mai ergonomică. Simplă, cu talpă subţire şi moale, fără niciun fel de talonet sau toc, fără carâmb, să fie făcută din materiale naturale (şi vegetale, dacă se poate) şi să aibă vârful cât mai lat.
Eu am montură la ambele picioare şi mult timp am crezul că e o chestie ereditară, că aşa are şi taică-meu şi el mereu mi-a zis că semăn cu el la picioare. Ei bine, nu-i aşa, monturile apar de la încălţăminte strânsă la vârf care împinge degetul mare spre celelalte şi deformează astfel osul; degetul mare trebuie să fie drept înainte, nu înclinat.Clar, mergând desculţ eşti expus la accidentări mai mici sau mai mari. Înţepături, tăieturi, zgârieturi, lovituri la degete, chiar ieri am dat cu degetul mare într-un bolovan pe plajă de s-a speriat Yago de durerea mea. Dar incidentele ăstea sunt rare şi au loc exclusiv din neatenţie. Mi se pare corect să-mi asum riscul ăsta, al micilor neatenţii, pentru toate avantajele ce decurg de aici. Bine, pe unde merg eu desculţă merge cam toată lumea desculţă. Vorbim de plajă cu nisip sau cu nisip şi pietre sau plajă doar de pietre şi bolovani.
Dar dacă aş trăi mai spre munte mersul cu piciorul gol ar fi mai greoi… Ori dacă aş locui într-o zonă ecuatorială cu o vegetaţie luxuriată şi cu multe animăluţe mai mult sau mai puţin veninoase, atunci da, mersul desculţ ar implica mai multe riscuri. Aşa că eu acum nu risc mai nimic din integritatea mea corporală dar tălpile mele beneficiază de aer liber şi confort sporit. Căci da, ce fain este să mergi pe pietre şi pietricele, Seb îşi pune imediat papucii, cică-l dor tălpile. Pe mine mă relaxează (în tălpi sunt câteva mii de terminaţii nervoase, deci pietrele îmi masează nervii 😀 – iar nervii lui Seb refuză reflexoterapia).
Din fericire, modul nostru de viaţă şi locul unde ne trăim zilele ne permite să mergem cu tălpile goale aproape jumate din zi, tot timpul anului. Iar în restul timpului să folosim încălţăminte sumară, neastupată şi cu talpă plată. Altceva în afară de şlapi de plajă nu folosim de peste trei ani de zile. Doar în vacanţe am încălţat tenişi sau bocanci. A, da, şi la alergat, atunci mi-am pus adidaşi. Dar de o săptămână am reînceput să alerg, de data asta doar pe plajă, în picioarele goale. E mai dureros că am mai multă febră musculară, deh, folosesc muşchi care până acum nu erau implicaţi la alergat, că aveam talpă de adidas cu talonet, aterizam pe călcâi – lucru foarte dăunător, apropo. Când alergi desculţ, aterizarea pe călcâi nu-i o opţiune, că în zece paşi te opreşti, durerea de călcâi nu te mai lasă să-naintezi. Deci acum şi probabil încă o perioadă de-acum înainte sunt în faza de descoperire a mersului şi alergatului cu talpa goală – formăm muşchi (revin asupra subiectului mai jos)
De bocanci mi-era mereu dor şi cum venea iarna şi mergeam în nordul insulei unde temparaturile puteau fi şi 13-15 în timpul zilei cum îmi luam bocanci-n picioare. Acum nu, nu mă mai despart de şlapi. Dragostea şi dorul de încălţăminte astupată a durat până la ultima deplasare, când am stat trei săptămâni în România şi ploaia şi frigul nu ne-au lăsat să dăm jos şosetele şi adidaşii. Am fost un fel de purgatoriu pentru degetele mele obişnuite ca aerul să circule printre ele… Întoarsă în Tenerife mi-am vândut bocancii pe ebay şi procesul continuă – bine, aici hotărârea de a-mi vinde pantofii şi încălţămintea era luată de dinainte de vacanţă, pentru că era încălţăminte de piele şi nu-mi mai face nicio plăcere să port piele de animale.
Ca o paranteză, referitor la accesoriile din animale. Înainte de vacanţă mi-am vândut cele trei genţi de piele pe care le aveam, la talcioc şi ebay. Poate că nu-i tocmai etic că le-am vândut în loc să le reciclez, dar aşa am văzut eu rezolvarea (preţurile au fost simbolice). Mai am un portofel de piele pe care nu-l mai folosesc de câteva luni şi de care vreau să scap, două perechi de pantofi şi o geantă de textil cu curea de piele – doar geanta o mai folosesc până găsesc una la fel de versatilă pentru mers la plajă. Curele de blugi au luat şi ele calea talciocului prin martie-aprilie. Închid paranteza.
Aşa. Şi acum, la sfârşitul articolului, miezul lui şi inspiraţia mea. Că de ce am reinventat şi eu roata? Ce m-a făcut să alerg desculţă (kilometri, nu de la umbrelă până-n apă şi-napoi)? Cyfer! E un tip cu un blog de care am aflat de vreo două săptămâni. Omul ăsta a scris săptămâna trecută despre cum aleargă el în sandale. Şi aleargă zeci de kilometri. Chiar şi la concursuri, tot în sandale. Intrigant, nu? Şi povesteşte el acolo despre sandalele ăstea, care sunt un fel de încălţări tribale, cu talpă foarte subţire făcută din cauciuc şi cu şnur în jurul gleznei. Sandale care lasă piciorul să simtă terenul aproape ca şi cum ar fi desculţ, neîncălţat. Şi cum şi cât de important este, de fapt, mersul şi alergatul desculţ (ori, acolo unde nu se poate în tălpile goale, în aceste încălţări minimaliste).
O poză pe nisip, înainde să ni le scoatem. Sunt faine, dar mai fain e mersul desculţ.
O poză pe nisip, înainde să ni le scoatem. Sunt faine, dar mai fain e mersul desculţ.

În acelaşi articol, scrie:
„Avantaje și dezavantaje ale alergatului în sandale tarahumara sau în picioarele goale:
Avantaje:
1. postura corpului este corectă.
2. aterizarea pe călcâi nu mai este posibilă.
3. lungimea pasului este micșorată și cadența mărită.
4. costul este scăzut.
Dezavantaje
1. tranziție mare – durează până mușchii gambei și ai labei piciorului se dezvoltă suficient pentru a susține efortul.
2. reducerea vitezei – nu vei putea reuși aceiași timpi cu care erai obișnuit în pantofi.
3. loviri/tăieturi – cum piciorul nu mai este protejat, te poți lovi ușor dacă ești neatent.”

Ce sunt aceste sandale Tarahumara? În cartea „Born to Run” de Christopher McDougall pe care eu nu am citit-o dar din care Cyfer s-a inspirat, la rându-i, se vorbeşte de un trib din Mexic, numit Tarahumara. Tarahumarezii aleargă sute de kilometri între sate, nu neapărat de plăcere am tras eu concluzia, ci pentru că sunt la cuca măcăii, departe, într-o zonă destul de greu accesibilă, iar mersul e singura variantă de transport şi comunicare cu celelalte sate. Aşa că ei, ca să ajungă mai repede, aleargă, fireşte, ca să nu-i prindă Crăciunul.
Şi cică s-au făcut studii şi felul modern de a alerga este fundamental gresit, că aterizarea pe călcâi zdruncină rău corpul, încheieturile piciorului, ligamentele, ce mai, cauzează multe probleme de sănătate. Da, adidaşii şi tălpile lor comode, din spumă, atenuează şocul aterizării pe călcâi, călcâiul nu te mai doare ca să-ţi dea de ştire că nu e bine cum calci, continui să alergi aşa toată viaţa şi vei avea o lungă poveste de probleme mai mici sau mai mari (ligamente, menisc, etc), mulţi atleţi au.
Alergând cu tălpile goale, este fizic imposibil să o faci cu călcâiul la înaintare, aşa că începi să înveţi modul corect de alergare, modul naturii, modul anatomiei cu care am fost lăsaţi. Când nu se poate desculţ, sandalele minimaliste, cu talpă subţire, dreaptă, foarte flexibilă, vor proteja talpa de asperităţile şi pericolele terenului, dar vor respecta fizionomia piciorului. Acelaşi lucru nu numai pentru alergat, ci şi doar pentru mers, sau mers pe munte sau căţărat.
A venit articolul ăsta într-o perioadă de căutare. Nu-mi plăceau deloc sandalele pe care i le mai dădeam din când în când lui Yago în picioare, îmi doream ceva cu talpa mai subţire şi mai flexibilă, dar nu găseam nicăieri altceva decât sandalele cu talpă de spumă, groasă de 1 cm sau mai bine, sau de cauciuc, ca şalpii de plajă, iar destul de groasă, implicit flexibilă ea, dar destul de greu de îndoit de un copil mic.
I-am luat prima pereche prin mai, înainte să mergem în România în vacanţă. Am dat 12 euro pe sandalele ălea şi Yago n-a apucat să le încalţe de două ori. Maloun a avut grijă de ele încă din prima zi. Apoi i-am cumpărat nişte espadrile din bumbac cu talpă de cauciuc şi cu vârf lat şi rotund, că se anunţau ploi în România. Pe ăstea am dat doar 1 euro, le-am luat second hand, din talcioc, am spus că ne-am învăţat lecţia. În vacanţă le-am folosit, dar nu exclusiv, că erau galbene şi Seb spunea că i se murdăresc repede şi nu se usucă peste noapte. Aşa că i-am mai cumpărat de acolo o pereche de încălţări, tot un soi de espadrile, dar butucănoase pe lângă cele galbene, variantă de compromis, că altele mai uşoare n-am găsit. Au costat vreo 6 euro. Nu le-a purtat de multe ori, mie îmi plăceau mai bine cele galbene şi murdare dar uşoare şi mai flexibile, decât cele noi.
Întorşi pe insulă, am scăpat de încălţămintea închisă. I-am luat altă pereche de sandale cu 1 euro, din talcioc. Seb i le-a luat, că eu nu aş fi dat nici măcar un cent pe ele. Talpă groasă şi perfect rigidă, nu se-ndoia nici dacă le-ncălţam eu. Nici pe ăstea nu le-a purtat mai mult de trei ori, eu preferam să meargă în braţe unde nu se putea desculţ – decât cu ele, Seb i le mai punea. I-am luat alte sandale, cam ca primele, dar aşa subţiri şi flexibile n-am mai găsit. Am dat 6 euro pe ele, erau reduse la jumate. N-au trăit mult, deşi Yago mergea destul de bine, ca să zic aşa, cu ele. M-am exprimat aşa pentru că, încălţat în orice de până acum, tot părea un soi de roboţel, nu avea mişcările picioarelor line, cursive, ca atunci când merge desculţ. Deci au fost şi ălea roase de Maloun. Chiar cu o zi înainte să dau de articolul lui Cyfer, a ştiut căţeaua că nici ălea nu erau prea bune pentru talpa yagolină.
Iar când am citit de sandalele ăstea cu talpă de cauciuc subţire şi foarte flexibil, am găsit rezolvarea. Nu scria nicăieri acolo sau oriunde pe internet unde am găsit discuţii sau afaceri cu sandalele ăstea minimaliste că pot fi făcute şi pentru copii de un an şi jumătate. Dar asta pentru că, probabil, n-am căutat prea bine. Sau poate că copiii mici din triburi, pentru că nu sunt nevoiţi să parcurgă terenuri accidentate preţ de zeci de kilometri, merg desculţi mulţi ani înainte de a-şi lega şnurul de gleznă.
La fel în căutare eram şi pentru mine, că Maloun îmi rosese penultimii şlapi şi rămâsesem cu o singură pereche. Adevărul este că Maloun e cea mai isteaţă persoană din familia noastră. Ea a tot încercat să ne spună încă din iunie, anul trecut, când am adoptat-o, că încălţămintea noastră convenţională, nu este bună, dar noi n-am văzut nimic altceva decât papuci roşi şi rupţi. Cred că ne-a distrus vreo nouă perechi de şalpi şi sandale, fără să punem la socoteală cele două perechi ale lui Yago. Plus alte două sau trei perechi de adidaşi şi pantofi.
Singurele încălţări în care nu şi-a înfipt colţii, deşi a avut zeci de ocazii, că am găsit-o de multe ori jucându-se cu ele, sunt cizmele de ploaie, din cauciuc, cele ce mi le-am cumpărat din Lisabona când am fost cu Seb la Estoril, la MotoGP. De atunci, de la ploile din Portugalia, nu le-am mai purtat şi şi-au făcut veacul în dulap. Singurul eveniment care le mai scotea de-acolo erau toanele jucăuşe a lui Maloun. M-am întrebat mereu de ce nu le rupe, că sunt moi, tocmai bune de ros.
Uite de ce. Ca să-i fac lui Yago şi mie sanadale Tarahumara (talpa lui Seb e mai mare, trebuie să căutăm alt cauciuc pentru el) am tăiat o cizmă din Portugalia. Cu cauciucul salvat de Maloun plus o sfoară groasă de 4 mm din bumbac pe care am cumpărat-o cu 2 euro de la magazinul pentru construcţii şi alte gospodăreli (de 10 m lungime, mi-au trebuit vreo 5 pentru sandalele mele şi ale lui Yago) am încropit în vreo oră cele mai faine sandale posibile pentru Yago (că eu, de-a lungul istoriei mele, am avut şi mai faine 😀 )
Sunt simple de făcut, pe youtube există multe videouri ajutătoare. În principiu îţi trebuie un cauciuc subţire, moale, flexibil (şi aderent pe talpă, în caz că mergi cu ele şi pe ploaie). Unii pun la sandale talpă decupată din anvelope auto sau moto (din talon sau din peretele anvelopei), dar sunt rigide, eu nu aş folosi cauciucul ăla. Pe cauciuc îţi desenezi forma tălpii (sau faci un tipar din hârtie sau carton pe care-l pui pe foaia de cauciuc şi tragi conturul) apoi decupezi cu foarfeca. Dai trei găuri cu un aparat de găurit curele, dacă ai aşa ceva (ca să eviţi riscul să se rupă talpa de la atâta alergat şi mers). Eu am găurit cu cuţitul şi deja se vede că încep să se mărească găurile (bine, cauciucul meu nu-i tocmai cel mai indicat, are cam 1-2 mm grosime şi nu-i făcut pentru aşa ceva).
Nu că-s cele mai faine încălţări de copii?
Nu că-s cele mai faine încălţări de copii?
Deci trei puncte de găuri, între degetul mare şi vecinul lui şi două la gleznă, apoi bagi şnurul sau sfoara. Oamenii pe net recomandă sfoară din polipropilenă, de 4 mm grosime, că rezistă mii de kilometrii de alergare, mie nu mi-au plăcut culorile ce le-am găsit la magazin, aşa că am luat din bumbac, albă. Apoi, legătura în jurul gleznei. Simplă sau mai complicată, există mai multe moduri, unele au şi fundiţă, mie nu mi-au plăcut legăturile în jurul piciorului, în sus, niciodată nu m-am simţit în largul meu în astfel de sandale. Aşa că am făcut legătura în jurul labei piciorului. Odată făcută, nu mai e nevoie desfăcută (doar dacă vrei s-o mai strângi, s-o reglezi), sandalele se pot încălţa relativ rapid. De descălţat, într-o secundă.
Hai tata, ce, nu poţi să ţii pasul cu mine?
Hai tata, ce, nu poţi să ţii pasul cu mine?

Am mers cu ele vreo săptămână şi-mi plac la nebunie. Am mai reglat legătura că făcusem nodurile prea strânse la început, dar în mare, n-am avut nicio treabă cu ele. La prima plimbare m-a bătut sfoara de sus, atunci erau prea strânse. Apoi, după ce le-am mai lărgit, m-a bătut sfoara dintre degete, că piciorul se ducea prea în faţă. Acum suntem bine 😀 Şnurul între degete poate fi incomod la început pentru cei care nu sunt obişnuiţi cu încălţămintea de genul ăsta, tanga 😀 . Pentru mine, n-a fost nicio problemă. De alergat în ele, doar pe distanţe scurte, în joacă cu Yago şi Seb. Fiind cauciucul atât de subţire, nu cred că aş putea alerga prea mult. Adică la mers îmi place foarte mult să simt caldarâmul atât de bine prin ele, dar la alergat sunt nepotrivite. E ca şi cum aş încerca să alerg cu tălpile goale (sau aproape goale, în ciorapi) pe ciment. Dureros. Deci pentru următoarele sandale o să caut un cauciuc mai gros (4 mm sau 6 mm).Oricum, deocamdată îmi place mult să alerg desculţă pe plajă.

La cizmăriile din zona sud n-am găsit cauciuc, oamenii au spus că în nordul insulei, în La Laguna, e o cizmărie mai mare, El Toro sau ceva de genul, săptămâna viitoare avem drum, deci o să verificăm acolo. O altă variantă este un preş auto. Seb a găsit unul părăsit pe unde se plimbă cu Maloun şi Yago, la noapte experimentez pe el, deşi nici ăsta nu e mai gros de 2 mm.
Yago cel "primitiv"
Yago cel „primitiv”

La Yago, succes parţial, dar din cauze de croi inexact 😀 Unu, că i le-am făcut uşor cam mici. De fapt, de decupat am decupat bine. Dar pentru că n-a fost chip să stea pe loc când i-am luat măsura să văd unde dau gaura între degete, am cam pus cu aproximaţie, aşa că i se duce tălpiţa în faţă şi degetele sunt la limită. Apoi, pentru că el îşi mai şi târăşte picioarele din când în când şi pentru că cauciucul este subţire şi moale, plus că-i tăiat la limita degeţelelor, ia vârful în răspăr. Nu-i o problemă mare, că oricum merge mai mult desculţ, chiar şi pe stradă, aşa că până i le fac pe celelalte, sunt cele mai bune sandale pe cale le-a avut în viaţa lui 😀 Şi cele mai ieftine. Merge aşa frumos şi natural cu ele încât nu ştiu cum de nu m-am gândit chiar eu să-i confecţionez astfel de sandale. Aaa, şi despre şnurul dintre degetele copilului. Nu pare să-l deranjeze şi nu văd nicio roşeaţă pe piele, aşa că concluzionez că-i de bine.

De încheiere, concluzia. Care concluzie e una şocantă: încălţămintea nu este sănătoasă. „Nici asta nu e sănătoasă?!? La naiba, nimic nu mai e sănătos, totul ne face rău! Să ne întoarcem în peşteri”, asta ar spune pesimistul, negativistul, cusurgiul şi Gică-contra. Optimistul, omul pozitiv şi deschis ideilor „controversate” sau „extreme” ar spune „nu e sănătoasă, dar e necesară în anumite condiţii de teren sau de climă. În restul timpului, desculţ!”. Plus că omul ăsta pozitiv n-ar mai sta pe gânduri şi şi-ar confecţiona nişte sandale tarahumara! 😀 Mult spor tuturor!

Dragoste la prima încălţare.
Dragoste la prima încălţare.

PS: cum totul poate fi o afacere, aşa şi sandalele ăstea minimaliste. Sunt destule firme pe net care vând ori kituri (foaia de cauciuc, sfoara şi instrucţiunile de „fabricare”) ori sandale gata făcute, pe măsurile cumpărătorului. Costă 20, 40, 80, 100 chiar 200 de dolari americani (plus transportul). Mie mi se par scumpe pentru ceea ce sunt, nişte bucăţi de cauciuc şi sfoară. Dar fiecare cu părerile (şi finanţele) lui.

PS2: iar a ieşit un pogon de text, n-am vrut aşa, normal că mi-ar conveni şi mie să scriu articole surte, de fiecare dată când în vin idei de articole. Aş scrie rapid, în pauza de somn a lui Yago de peste zi (acum doarme doar o dată sau niciodată în timpul zilei). Numai că atunci când mă apuc de scris simt că trebuie să spun mai multe şi mai multe informaţii şi detalii. Şi care eu vroiam doar să spun ce încântare sunt sandalele astea pe care le-am descoperit la Cyfer.

PS3: cică nu-s doar pentru ţările calde, sandalele ăstea, unii, tot mai mulţi, le poartă şi în anotimpurile mai reci, în ţările mai reci. Informaţii despre cum fac asta, căutare pe google

Scroll to Top