Mare şi prost. Foarte prost.

Nu mă aşteptam la o aşa decepţie din partea lui. Adică, la naiba, e crabul din Atlanticul de Nord, fiinţa căreia i-au fost dedicate seriale întregi de filme documentare pe Discovery. E o chestie aşa, cum să-i zic, un fel de aur al fructelor de mare, pescari experimentaţi pot muri în mările reci din nordul planetei doar ca să prindă cât mai multe tone de aşa cleştaţi. Ştiu sigur, am văzut la teveu, vă zic. Şi mai ştiu că au o replică tare pescarii ăia când, plini de ţurţuri la nas şi prin vâjâit mare de furtună, zic cu mâinile pe cuştile îmense şi scârţâitoare Pe-ăştia mici îi aruncăm înapoi că nu-i cumpără nimeni. De unde eu, pseudo-gospodina din faţa ecranului (asta în urmă cu mult timp, că de când am ajuns în Tenerife nu m-am mai uitat la TV…  dar la fel de pseudo-gospodină am rămas), gândesc că cu cât e mai mare crabul, cu atât-i mai bun: mai multă carne, mai multă carne, mai multă carne.

NOP. E înşelătorie curată. Acest crab e doar marketing. Are carne cât de cât doar în picioare şi-n cleşti. Puţină în zona toracelor (poate că n-are torace crustaceul, da’ în zona aia de mijloc, de unde pleacă picioruşele) şi deloc în restul ambalajului. E ca în bancul ăla cu conserva de elefant în care cumpără un om săracu’ şi când desface conserva, conserva goală iar explicaţia vânzătorului e c-a nimerit probabil gaura curului (aşa era bancu’ sau asemănător, da’ aţi prins ideea). Numa’ că domnu’ crab nu e o conservă, e ditai carapacea dăruită de natură şi de bunul Dumnezeu. Şi toată-i goală. Risipă. Risipă. De trei ori risipă.

Pe cât e de mare, pe atât e de prost. Asta era expresia favorită a profei de botanică din generală (sau să fi fost zgripţuroaica de chimie?!) când se referea la vreun coleg de-al meu mai prost el, aşa, şi mai înalt. Io acum aşa-i zic acestui crab de Atlanticul de Nord: fratele meu crustaceu, pe cât eşti de mare, pe atât de prost. Carne – ioc, gust – slab, efort – nu merită. Iar preţul, zău că e nu exagerat, e extrem de exagerat: 5,10 euro (la Mercadona). Mă rog, după ce am terminat cu el, aşa, în vreo 15 minute (pentru că e rezistent, nu glumă), Seb a zis: Şi-acum, hai să mâncăm! Noroc că aveam şi altceva la masa de prânz pe lângă crabul lăudat.

Deci Seb a decretat (şi eu am supervizat): trebuie să ne reîntoarcem la vânătoare de crabi tropicali, de-ai noştri, pe digurile din Tenerife. Faţă de ăla mare şi prost din Atlanticul de Nord, de apă rece-rece, crabul nostru, mititel şi drăgălaş din plaja Fanabe e regele-regilor. Mic-mic, da’ plin de carne suculentă şi fragedă. Plus că e sărbătoare pentru papilele gustative. Şi ceea ce spun aici nu e deloc reclamă, sper că nu mă bănuiţi că am acţiuni la CrabulTropical SL. Că n-am.

Aţi zice că în ditai "cutia" e măcar juma' de kil de carne, nu?

Că io aşa am crezut, de-mi ploua-n gură cât timp frecam la maioneza de usturoi şi mă gândeam cum o să fie când înting eu pofticios cu bunătate de crustaceu (muuuultă bunătate de crustaceu) în minunăţie de mujdei...

Dar nu, vestitul crab, vedeta Atlanticului de Nord şi a tuturor ţinuturilor reci, e gol pe dinăuntru. Ce vedeţi în imagine e singura materie ce se află-n carapace.

În schimb, are o maaaare grămadă de oase, cartilaje, chestii, nebunii (mă rog, pe nimeni nu interesează, că toată lumea caută carnea)

Şi-am încălecat pe-o şa, şi-am demontat un mit. Lo siento, da' chiar îi porcărie măria sa, crabul Atlanticului de Nord.