Mai pe larg, despre cum am născut acasă

Când m-am hotărât să nasc acasă fără asistență am avut de înfruntat mai multe temeri. Pentru că am știut că asta vreau și nimic altceva, mi-am zis că trebuie să-mi analizez bine fricile și să le elimin. Alături de câteva mai mărunte care au dispărut pe măsură ce citeam și mă informam despre procesul fiziologic al nașterii, ele au fost două mai mari: prima – dacă copilul iese cu cordonul ombilical înfășurat în jurul gâtului (o dată sau de mai multe ori); și a doua – dacă nu respiră și primul ajutor nu va da rezultate. În ciuda a tot ce am citit despre nașterea copilului cu cordonul răsucit, cum că nu este deloc o complicație, ci doar o variație de la normal, și că este destul de întâlnită și că poate fi soluționată foarte ușor, prin desfășurarea cu grijă a cordonului, mie de asta îmi era frică. Așa că la ultimele controale ecografice mereu întrebam obstreticianul dacă cordonul este înfășurat sau nu în jurul gâtuțului. Asta nu avea nici cea mai mică importanță, că la ecografie putea să fie ne iar a doua zi, dacă s-ar fi născut copilul, să-și înfășoare cordonul. Oricum, am înțeles ce am de făcut dacă atunci când îi iese căpuțul se vede cordonul răsucit: încerc să-l slăbesc suficient încât să-l pot desfășura, de câte ori e nevoie, iar dacă e prea tensionat încât nu poate fi scos de după căpuțul copilului, va trebui să-l legăm în două locuri cu ață și să-l tăiem între noduri. Cu asta am rezolvat-o în mintea mea și de când am înțeles că da, mă simt capabilă să mă descurc în situația asta, s-a spulberat. Și nu am mai privit-o cu groază că ”Vai, ce-o să facem dacă iese cu cordonul înfășurat?!” ci ca pe un lucru destul de normal ce se poate întâmpla și care se poate rezolva.

Apoi resuscitarea copilașului în cazul în care n-ar fi dat semnele vitale după expulzie. De asta îmi era cel mai frică. Dacă nu-i bate inimioara când iese? Dacă nu respiră? Deloc. Nici după ce-i masez suav spatele, nici după ce-l ciup de călcâie. Dacă nu dă semne de viață nici după ce-i facem masaj cardiac și-i suflăm aer pe guriță? Am citit mai multe ghiduri de resuscitare a noului născut înainte de venirea ambulanței și am învățat ce-i de făcut și cum. Dar cel mai important este că am înțeles că doar un procent foarte mic din nou născuți au nevoie de resuscitare. La sarcinile cu risc scăzut, ceea ce înseamnă că bebelușul este născut după săptămâna 32 de gestație și în urma unei sarcini normale și a unei nașteri fără complicații, au nevoie de ajutor doar 2 din 1000. Adică 0,2%. Iar din cei care sunt resuscitați, peste 90% răspund la masajul cardiac și la aerarea plămânilor. Am ales astfel să nu mă mai gândesc la lucrurile rele care se pot întâmpla pentru simplul motiv că neșansele sunt destul de mici. Și mai mici sunt atunci când gândești pozitiv, vizualizezi totul ce va să vină și să-ți imaginezi cum totul va fi bine. Și așa a și fost.

Niciodată nu mi-a fost teamă de hemoragie, pentru că pur și simplu am refuzat să cred că voi sângera atât de puternic încât va fi nevoie de transfer la spital și perfuzii de sânge. Moașa care mi-a supravegheat sarcina la hemoragie se gândea ca la cel mai nasol lucru care se poate întâmpla. Dar mie mi se părea cea mai minoră complicație care ar fi putut să apară – asta pentru că demonul fricii mele îl avea ca centru pe copilaș. Oricum, eu nu eram și nu sunt în niciun grup de risc, pentru hemoragie sau orice altceva, plus că alesesem să nasc acasă, adică departe de mâinile ”binevoitoare” și iscoditoare ale cadrelor medicale, așa că, matematic, hemoragia nu era de mine. Hemoragia post partum este una din principalele cauze de mortalitate în cazul femeilor care dau naștere și, contrar a tot ce ar putea crede orice om care nu știe mai nimic despre naștere, procentul de femei care mor în urma unei pierderi mari de sânge la naștere este mai mare în cazul nașterilor în spital față de cele la domiciliu. Acest lucru se datorează în principal dominoului de intervenții care se produc în spitale în procesul normal și firesc al nașterii, intervenții care pot culmina cu pierderi incontrolabile de sânge și, după caz, decesul sau rezoluții ”mai puțin” radicale, cum ar fi extirparea uterului.

Faptul că nașterea lui Yago, acasă, fără moașă și fără nimeni altcineva, a decurs bine, normal, fără incidente și fără complicații nu este o chestiune de noroc. Sau de întâmplare întâmplătoare. Este doar rezultatul unei sarcini sănătoase, dezvoltate armonios și firesc în cursul a nouă luni complete. Rezultatul unor decizii bune pe care le-am luat pentru mine, corpul meu și pentru bebelușul dinăuntru, rezultatul unui stil de viață sănătos, al unei alimentații destul de corecte și a unei gândiri pozitive. Orice complicație care ar fi apărut ar fi avut nevoie de o cauză, un motiv. Pentru că nicio complicație nu vine că așa vrea ea. Are nevoie să o genereze ceva. Iar la mine riscurile ca ceva rău să aibă loc erau minime. În afară de cauzele anatomice, adică o eventuală problemă de-a mea sau de-a lui de sănătate, ceea ce ar fi putut interveni în bunul mers al lucrurilor ar fi putut avea de-a face cu câțiva factori: ignoranța – dacă nu aș fi fost informată și n-aș fi înțeles și interpretat corect lucrurile care mi s-au întâmplat în timpul travaliului; frica – dacă aș fi lăsat nerezolvate temerile pe care le-am avut în legătură cu nașterea acasă neasistată și le-aș fi lăsat să mă copleșească și astfel să nu mă mai pot relaxa și concentra la ce am de făcut; graba – dacă mi-aș fi pierdut răbdarea și liniștea și dacă aș fi împins lucrurile urgent la vale; panica – dacă mi-aș fi pierdut încrederea în bine și aș fi dat voie răului să mă impresoare și să mă doboare, psihic și fizic.

Dar am fost destul de răbdătoare cu totul ce mi s-a întâmplat. Că după informarea asupra a ceea ce avea să se întâmple în timpul travaliului și după naștere, cu mine și cu copilul, și după absolvirea de orice frică, răbdarea, mă rog, pierderea ei, ar fi fost singurul meu dușman real. Pentru că, se știe, nu-s deloc o persoană răbdătoare. Numai că atunci s-a aranjat totul. Cu fiecare contracție ce venea, mereu tot mai intensă și mai dureroasă, n-am încetat să-i cer lui Dumnezeu răbdare. Am fost atât de conștientă în timpul travaliului că răbdarea de care dau dovadă este cheia finală a unei nașteri liniștite și fără probleme încât m-am ținut cu dinții de mantra mea. ”Doamne, dă-mi răbdare să îndur totul. Dă-mi putere să merg mai departe și răbdare să suport durerea. Da-mi răbdare să las travaliul să curgă normal și lent, așa cum vrea copilul din burtă, așa cum vrea corpul meu!” Au fost și momente în care încrederea că pot, că corpul meu poate să-l nască pe Yago, încrederea în mine și încrederea în Dumnezeu m-au părăsit. Pentru câteva secunde. Mă gândeam că totul durează prea mult, doare prea tare, progresează prea încet, ceva nu-i în regulă. Am simțit colții panicii și ghearele ascuțite ale neputinței.

În acele momente îmi imaginam cum ambulanța mă duce la spital și acolo doctorii ”au grijă” de mine, poate cu niște medicamente care să accelereze dilatarea și expulzia, poate cu niște clești cu care să scoată forțat copilașul, ori chiar cu o cezariană. Dar am revenit imediat la realitatea cuibului nostru cald și liniștit, cufundat în semi-întuneric și-n dragoste, când mi-am adus aminte că așa e normal să se întâmple, nașterea durează, un copil nu parcurge drumul din uter până la ieșire în două minute, totul cere timp ca să se întâmple. Am înțeles atunci că era doar capcana panicii și a fricii, nimic altceva. O femeie care naște singură, neasistată, trebuie să se încreadă în instinct. Așa am citit înainte de naștere, că corpul, copilul, Dumnezeu, universul, toți îi vorbesc femeii și o ajută să nască. Mie instinctul îmi spunea că totul va fi bine dacă dau afară din capul meu nesiguranța. Totul va fi bine dacă rămân cu Dumnezeu. Și atunci m-am predat în brațele Lui. ”Doamne, facă-se voia ta, cu mine și cu copilul. Așa cum voiești Tu, să fie!”

Știam că nașterea primului copil poate dura mult, că travaliul poate fi foarte anevoios și destul de lent. Mă așteptam la asta. Dar parcă nu cu toată ființa. Că mi se părea că travaliul meu va fi destul de rapid, cam cinci-șase ore de rapid. Așa îmi ziceau mie presimțirile. De aceea am fost luată puțin pe nepregătite, când orele treceau, contracțiile erau cât se poate de dese, iar copilul întârzia să apară. 15 ore de travaliu nu e ceva ieșit din comun, multe primipare au parte chiar și de mai mult de 15 ore în travaliu. Dar cum eu îmi zisesem că în maxim 10 ore nasc, și mai avusesem cu o noapte înainte alte vreo 10 ore de contracții de travaliu fals, priveam cu oarecare ciudă și frustrare fiecare oră în plus de contracții în care eu eram afară și Yago era încă înăuntru.

Apoi a fost nepotrivirea în cazul durerii. Fusesem atât de sigură că voi avea un travaliu orgasmic în care durerea va sta pitită într-un colț iar eu voi trăi stări de extaz după stări de extaz, încât prima contracție serioasă în care am simțit durerea reală de travaliu real m-a lovit parcă ca un baros în moalele capului. Durerea a pus stăpânire pe mine și a fost atroce, cam asta a guvernat corpul meu în cele 15 ore de muncă până la venirea lui Yago. Iar extazul l-am trăit, și l-am simțit cu adevărat divin, doar în trei momente: când s-au rupt membranele sacului amniotic și lichidul mi-a explodat între coapse, când Yago s-a născut, corpușorul lui perfect țâșnind ca un iepuraș afară din cușcă, și când am expulzat placenta. Aceste trei momente, însumate, n-au depășit cinci secunde. Dar puse în balanță cu durerea resimțită cu toți porii ființei mele în cele 15 ore de travaliu (clar, nu continuu, că între contracții nu mai era durere, eu-mi recuperam forțele și speranțele) fac să valoreze mai mult și să însemne totul. N-a fost un travaliu zen cum îmi închipuiam, dar a fost o naștere orgasmică, așa cum îmi doream și așa cum văzusem în multe filmulețe pe internet.

În casă a fost cald, lumină slabă și pace. Pe insulă nu există, nici măcar în localitățile de pe munte, sistem public de încălzire. Nu există calorifere. Pentru că nu e nevoie de ele. Chiar când e mai răcoare, iarna, cam nimeni nu duce lipsa încălzirii centrale de pe continent. Pui un hanorac peste tricou și asta-i tot. Așa că noi am făcut cald în apartament cu cele patru ochiuri de la plita electrică aprinse și cu cuptorul pornit. De la 25 de grade câte erau înainte la 30 câte au ajuns în scurt timp eu n-am simțit vreo trecere sau mare diferență. Îmi era chiar frig și i-am zis lui Seb să pornească aragazul, ce-a făcut, l-a oprit? Poate că mai multă căldură m-ar fi ajutat să suport mai bine durerea, poate aș fi urlat mai puțin, poate m-aș fi dilatat mai rapid. Poate. Cine știe? Ori poate m-ar fi moleșit și mi-ar fi dat stări de leșin, mi-ar fi scăzut și mai mult tensiunea decât am avut-o tot timpul sarcinii. Cu Muraia, pisica noastră siameză-thai, a avut efect instant: tolănită pe canapea, lângă Seb, cu picioarele-n sus, a dormit dusă aproape toată noaptea, iar răgetele mele demne de jungla africană au lăsat-o insensibilă. Mufi, pisica noastră albă și pufoasă, apucase afară când Seb a închis ușa de la terasă pentru a face cald înăuntru, și dormea și ea dusă, pe canapeaua de pe balcon. A ridicat de câteva ori capul, curioasă, când mă auzea străbătută de câte-o contracție, dar apoi l-a pus la loc, liniștită. Știa ea că totul e în regulă.

 

Țipetele, urletele și durerea mea au trezit toți vecinii din complexul de apartamente unde locuim. Ne-a fost confirmat acest lucru dimineața, la câteva ore după nașterea lui Yago, când Seb a ieșit să cumpere ceva. Toți cei cu care s-a întâlnit pe alee l-au felicitat pentru copil și au spus că au participat și ei (nevrând, desigur…) la naștere. Îmi pare rău că am deranjat lumea, poate aș fi putut să-mi înfrânez pornirea animalică de a scoate sunete. Dar cred că nu ar fi fost bine. Dacă nașterea înseamnă să te supui dorințelor corpului tău, atunci asta presupune și să țipi dacă simți să țipi, chiar să urli ca un animal dacă ca un animal îți vine să urli. Sora mea mi-a zis că și ei îi venea să țipe când a născut, dar s-a abținut. Ca să nu deranjeze, ca să nu supere, ca să nu fie privită urât de celelalte mămici ce nășteau ori de moașe, asistente sau cadrele medicale. Eu cred că nașterea este momentul în care ar trebui să-ți pese cel mai puțin de ce crede lumea. Chiar dacă nașterea nu are loc într-un cadru organizat în care asta se face, se naște, chiar dacă nașterea are loc la domiciliu, într-un complex liniștit de locuințe. Doar nu nasc în fiecare zi de sâmbătă, pot fi scuzată, nu?

Am născut în ziua în care burta mea împlinea 42 de săptămâni. Ăsta era un lucru foarte stresant pentru moașa care-mi supraveghea sarcina. La cursul prenatal din săptămâna aia mi-a spus că dacă mă vede peste o săptămână, la următorul curs, cere să fiu internată pentru a mi se induce nașterea. ”Dacă ne întâlnim pe stradă sau la Mercadona și n-ai născut, nu-ți fac nimic!” a mai spus ea în glumă. N-aveam cum s-o scot din ale ei. Și nici ea pe mine. Dar oricât de bine știam că nu are dreptate, că pericolul de postmaturitate nu paște toți bebelușii care depășesc săptămâna 42, a reușit să mă facă să mă stresez. Iar asta m-a supărat. Adică nu faci asta cu o gravidă, mai ales o gravidă care este pe ultima sută de metri cu sarcina și are nevoie de toată liniștea și relaxarea posibile. Eu eram în pacea mea și-mi așteptam sorocul iar ea mă amenința cu bau-baul. Că asta e nașterea în spital pentru mine, nașterea în spital și inducerea forțată a travaliului. Era clar, dacă nu nășteam până în miercurea următoare când era cursul de preparto, stăteam acasă, nu mai mergeam. Nu asta era problema. Problema era că ea, moașa naibii, reușise să-mi strecoare în minte sâmburele îndoielii. În toată încrederea mea în natură, în placentă, în bebelușul din burtă, mai apărea în serile senine ăla cu coarne care zicea ”trebuie să naști până-n 42 de săptămâni, că după aia copilașului nu-i mai este bine în burtă!”

Așa că am început să-i cer copilului să vină. Mai vorbisem cu el despre când se va naște, cum va fi, cum ne vom simți. Erau exerciții de vizualizare a nașterii, exerciții pe care le-am făcut în săptămânile de dinaintea marii întâlniri. Când eram în baie, la duș sau pe wc, când îmi făceam masajul perineal, vorbeam cu el și plănuiam în detalii ieșirea lui din uter. Îi transmiteam, printre altele, că sunt gata, am făcut toate pregătirile, iar el poate să vină oricând. Dar miercuri și joi, după ultima întâlnire cu moașa, i-am cerut să iasă. ”Yago frumos, Yago minunat, nu vrei tu să ne întâlnim azi? Ce zici, te naști?” Iar joi la amiază am simțit prima contracție de pregătire a uterului. Poate a fost doar coincidență și travaliul ar fi început oricum vineri. Poate nu, poate Yago se simțea încă bine și în dezvoltare în burtă și a ieșit mai devreme decât voia el doar pentru că i-am cerut. Cine știe? Oare am înebunit pentru că am ajuns să cred într-o astfel de comunicare? Dacă da, nu-mi pasă.

Joi a plouat. Torențial și mult. A fost prima ploaie serioasă din an și una din puținele ploi ale iernii de pe insulă. Plănuisem cu Seb o plimbare pe jos de la noi, de pe deal, până la plajă. De când avem mașina, o singură dată am mai făcut drumul ăsta pe jos, deși depășește cu puțin un kilometru. Comoditatea. Când ni s-a părut că se oprește ploaia, am luat o mică umbrelă din pânză, o umbrelă de soare, și am plecat. Am ajuns doar în josul străzii când s-a pornit din nou. Și a turnat cu găleata vreo jumătate de oră, timp în care noi stăteam adăpostiți la terasa de la colț. Când s-a mai domolit, ne-am întors acasă. După plimbarea asta, în timpul mesei, un prânz întârziat, am simțit primele dureri. ”Seb, pe tine nu te doare burta de la ciocolata aia?” Înainte de ieșirea în ploaie mâncasem câteva cubulețe de ciocolată neagră cu migdale și am crezut că mi-a picat rău. ”Te doare burta? Păi ai contracții, nu e de la ciocolată!” Durerea a durat spre jumătate de oră dar nu s-a mai repetat până după miezul nopții.

Era în jur de ora 01, în noaptea de joi spre vineri. Nu apucasem să ne culcăm, așa târziu ne puneam în pat în ultimele luni. Atunci au revenit contracțiile uterine. La început ca niște presiuni în zona pelviană. ”Seb, am niște presiuni în pelvis” i-am spus bărbatului, fără să mă gândesc vreo secundă că așa începe travaliul când începe. ”Sunt contracții, așa sunt la început” a zis Seb ca o adevărată moașă. Așa răspundea în ultimele săptămâni Seb de fiecare dată când spuneam că am o jenă, o înțepătură, o crampă, o ceva. Dorința lui ca eu să nasc mai repede era de vreo douăzeci de ori mai mare ca a mea. Și nu pentru că-și dorea mai mult să-l strângă în brațe pe Yago, ci pentru că vedea nașterea ca pe o mare și grea încercare: cu cât scapi mai repede de ea, cu atât mai bine. Eu, dimpotrivă, așteptam nașterea ca pe o experiență de care vroiam să mă bucur în fiecare secundă. Când presiunea a revenit la vreo 20 de minute, ne-a apucat bucuria. Eram fericiți că gata, se întâmplă minunea minunilor. A început travaliul. Vine copilul. Dar pe mine m-a cuprins și panica. ”Și acum ce fac? Ce trebuie să fac? Ce am de făcut? La naiba, am intrat în travaliu, ce trebuie să fac?” M-am liniștit în câteva secunde. Nimic. Nu trebuia să fac nimic. Mi-am amintit că trebuie să las totul să se întâmple, să nu mă opun contracțiilor, să mă las purtată de val.

Când presiunea s-a schimbat în durere, de spate și de burtă, mi-am zis ”Da, ăstea-s contracțiile adevărate, asta-i durerea de travaliu”. În timpul contracțiilor ăstora am făcut inversiuni (stat în patru labe, dar cu genunchii mai sus decât restul corpului – aplecată la vale, genunchii pe marginea patului, capul sprijinit în palme, pe podea – e un exercițiu care întinde ligamentele din partea de jos a uterului) și mișcări de bazin ca la dansul din buric. Atunci durerea aproape că dispărea. Îmi dădeam seama că următoarele contracții vor veni mai intense, dar mă bucuram că mă pot descurca ușor cu ele. Mă liniștisem și chiar mă întorsesem la starea de fericire maximă care mă cuprinsese la începutul travaliului. Mi-am făcut temele la germană pe canapea, în living, în timp ce Seb a mai dormit vreo două ore, m-am jucat cu Muraia care parcă știa că ceva măreț se întâmplă și era mai tandră decât de obicei, am făcut curat lună în baie de pe la ora 05 la 06, după ce Seb s-a trezit și s-a dus croit în baie să-mi curețe cada pentru marele moment, am mâncat curmale, smochine și stafide, am băut limonadă cu miere, apoi iar am mâncat, niște polen și miere iar când s-a ivit de ziuă, un fel de ante-mic-dejun, sucul de la două portocale amestecat cu o lingură de semințe de chia.

În timpul nopții, secreții vaginale cu sânge. La ziuă, pe la ora 9 și ceva a ieșit și dopul gelatinos, cel care ținuse astupat colul uterin. Până la ora asta, cu contracții la intervale dezordonate de timp și de intensități diferite, ne-a fost clar că tot travaliul ăsta al meu este un fals travaliu, unul de pregătire a mușchilor uterini și a copilului. M-a dezumflat puțin din fericirea mea. Avusesem și niște contracții destul de puternice și dureroase iar eu chiar credeam că cervixul meu este într-o continuă dilatare și că mă îndrept spre ”livrarea” copilului. ”Ok, și acum ce facem? Copilul încă nu vine, deci ne ținem de rutina noastră”. Eram puțin îmbufnată. ”Adică o să mai trec încă o dată prin toată așteptatea asta presărată cu gemete și durere, doar că mai multe, mai multă? Dacă trebuie…” Și trebuia. Mi-a venit să vomit pe la 10, pe la 12 am mâncat fructe, pe la 13 m-am întins în pat să recuperez măcar puțin din somnul pierdut, pe la 15 m-am trezit. Contracții foarte rare în ultimele ore, rare și slabe.

Bucurie mare când au reînceput, mai puternice și la fiecare sfert de oră. ”Ok, începem din nou. De data asta e pe bune, simt!” Seb a pregătit prânzul, multe legume crude, semințe de susan hidratate, semințe de cânepă și cartofi la cuptor (cu cartofii a fost o mare greșeală, câteva ore mai târziu, în mijlocul acțiunii, gustul grețos al cartofilor cu ceapă coaptă se întorcea în gură într-un mod extrem de supărător – la următoarea naștere n-o să mai mănânc nimic gătit în timpul travaliului). Înainte de masă l-am tuns pe Seb. Am insistat pentru că știam că după ce se naște Yago vom avea puțin timp pentru astfel de lucruri. Și n-am greșit, acum, când scriu textul ăsta și Yago are o lună de viață, Seb iar e pletos (e clar că ”pletos” din punctul meu de vedere) și nu reușim să găsim o breșă de 10 minute în orarul pe care ni-l face Yago pentru a intra iar în baie cu mașina de tuns (între timp, până ce am finit articolul, Seb s-a tuns singur și eu doar l-am finisat).

Puțin înainte de ora 20 am ieșit în grădină să ne plimbăm și am stat vreo oră. Acolo, lângă piscină, am trăit primele dureri… dureroase, de-ălea în care nu știi cum să stai, cum să te așezi, cum să te miști ca să treacă. Sau să le simți măcar mai ușoare. Durata dintre ele scăzuse sub zece minute și eu mă gândeam că ce bine e afară: răcoarea unei seri de februarie în Tenerife, miros de iarbă și de frunze, un asfințit domol, oceanul cuminte în depărtare și Mufi pe la picioarele noastre cu mare chef de joacă. Am intrat în casă pentru că simțeam că trebuie să-mi golesc intestinele, Seb a zis că probabil ar trebui să ne întoarcem afară după, că m-am simțit bine în mijlocul naturii, dar începea să mi se facă frig și asta nu era un lucru bun pentru programul nostru. Așa că n-am mai ieșit.

Cina mea a fost una târzie, pe la ora 21 și, cam așa am mâncat seara tot timpul sarcinii. Avocado stropit cu lămâie, praz, varză acră (divină, făcută tot de Seb, el este specialistul în murături) și semințe de in hidratate. M-au cam scuturat câteva contracții în timpul ăsta, dar am mâncat tot și am avut chef chiar și să-mi spăl farfuriile. Contracțile durau deja aproape un minut și reveneau la vreo 6. M-am așezat pe mingea de gimnastică, la birou, și am lucrat ceva exerciții la germană, preț de vreo oră. Dar mingea nu a fost deloc prietenoasă în timpul travaliului, contrar așteptărilor mele optimiste de la ea. Stăteam ok, dar când venea durerea, trebuia să mă ridic, că altfel simțeam că o să crăp acolo pe ea. Nu mergea nimic, nici mișcările din bazin în față și-n spate, nici cele-n cerc. Nu m-am simțit bine cu ea și am abandonat-o. Când drumurile la baie pentru caca s-au mărit iar concentrarea mea pentru germană s-a redus destul de mult încât nu mai puteam înțelege ce fac, am părăsit studiul. I-am cerut lui Seb să-mi pună o pătură pe jos, în living, vroiam să stau în patru labe și nu-mi venea deloc să mă urc în vârful patului pentru asta. Acolo, jos, era la îndemână. Cu sticla de 1,5 L umplută cu apă caldă spre fierbinte și pusă pe șale și cu ciorapul lui Seb plin cu sare de mare și încălzit în cuptor ținut la burtă contracțiile nu-mi mai păreau așa dușmănoase.

Miezul nopții, vineri spre sâmbătă, și eu deja începeam să mă întreb oare cât mai durează. Durerea se întorcea la trei minute, începusem să frecventez cada, care cadă mi se părea mică, neîncăpătoare, prea strâmtă, prea insuficientă pentru a mă lăsa să mă mișc în voie, prea alunecoasă. Înainte să nasc priveam nașterea în apă ca pe ceva ce nu mi se potrivește. Când îmi vizualizam nașterea, se întâmpla în baie, dar pe podea, în picioare, pe vine ori în patru labe, dar nu în apă. Știam cât de utilă este apa caldă pentru dilatarea și ștergerea colului, știam că un travaliu în apă este mai scurt și mai puțin dureros, dar eu pur și simplu nu mă vedeam acolo. Acum nu aș putea concepe nașterea lui Yago fără cadă, fără apă. M-a ajutat foarte mult să trec peste contracții și peste durere, deși nu cred că mi-a scurtat în vreun fel durata travaliului. Oricum, viitoare sau viitoarele nașteri nu le voi face altfel decât în apă. Așa simt acum, vedem atunci.

Dar statul în apă și-a avut limitele lui. Era o ușurare grozavă când intram în cadă, dar după vreo jumătate de oră nu mă mai puteam descurca cu durerea, nu știam ce să mai fac cu mâinile, cum să-mi țin picioarele, cum să mă mai așez ca durerea să nu mai fie atât de criminală. Și ieșeam, iar afară simțeam din nou ușurare și alinare. Pe wc sau pe pătura de pe podea, era bine cât era suportabil. Dar după vreo jumătate de oră iar mă întorceam în cadă, unde Seb reîmprospătase și reîncălzise apa. Și iar simțeam o ușurare grozavă. Plânsul mi-era unul nervos. Când am plâns prima dată m-am gândit că pot să opresc asta. Puteam să urlu și mai tare și să nu plâng. Dar de ce să controlez eu râul ce curge?!? Îmi vine să plâng? Să plâng, deci. Era o descărcare uriașă, cu lacrimi sau fără. După zecile ălea de secunde de durere oarbă, urmau alte zeci de secunde de voie bună. Când simțeam că se pregătește următoare contracție îi spuneam lui Seb ”Iar vine una, asta-i serioasă rău de tot!”, de parcă era ceva nou.

Seb citea de pe net, spunea că e totul normal, zicea că cam atâtea ore durează totul, că eu mai am puțin și nasc. Număram și eu orele în gând, orele de când începuse travaliul, și dacă era să mă iau după ce-mi citea Seb că se întâmplă în general la nașteri, ar fi trebuit deja să nasc. Deh, durează mai mult la mine. Așa că atunci când am simțit nevoia de a împinge și am putut s-o deosebesc de nevoia de a te screme pentru a da caca afară, m-am văzut deja pe ultima sută de metri. Era 03.30 și colul se dilatase complet, se ștersese și copilul era gata să-și înceapă cursa prin vagin. Atunci m-am gândit că trebuie să bag degetul să verific dacă așa este. Nu citisem de asta nicăieri, dar mi-am zis că dacă în spitale se verifică dilatare uitându-se în vagin sau prin palpare, eu cu siguranță pot să fac singură asta, cu propriul meu deget arătător. Și când am dat la capătul celor câțiva centimetri de vagin de ceva neted și tare, cumva totuși moale, aproape că am plâns de fericire. Era căpuțul lui Yago simțit prin sacul amniotic. Ce aproape și ce departe. Din acel moment i-a luat 2 ore și 40 de minute să străbată mica distanță, dar a făcut-o cum se cuvine. Încet, răbdător, în pace. Când s-a rupt sacul în care stătea micuțul Yago și m-a inundat lichidul amniotic, am primit o mare infuzie de forță, putere, speranță și încredere. ”Ok, mai încet, dar mă descurc grozav. De aici nu mai poate să dureze așa mult!” Că a mai durat încă două ore, mi-a tăiat progresiv din forță și din speranță.

Știam că înaintarea prin canalul de naștere poate fi anevoioasă, că oasele căpuțului lui se mai așază, căpuțul lui se mai modelează, se adaptează dimensiunilor oaselor bazinului meu. Asta ia timp și totul poate părea că stagnează. Acum era esențial să nu grăbesc cu nimic lucrurile, să nu împing mai mult decât o făcea corpul meu. ”Dar de ce durează, totuși, atât de mult?! Vreau să se termine, vreau să se termine odată!” Durerea era colosală. Îmi venea să-mi rup picioarele și să mi le pun în cap de atâta durere. Nu, nu mi le-am rupt, dar m-am mușcat de vreo două ori de braț (vânătaia a trecut în două săptămâni) și mi-am dat câteva palme destul de serioase. Citisem înainte de nevoia de a strânge sau de a mușca și că ar trebui să ai la îndemână chestii din cauciuc sau ceva de felul ăsta, dar n-am băgat de seamă. Totuși, eu mă așteptam la un travaliu zen, nu? Au fost și niște gânduri negre care m-au cuprins atunci, când nici rugăciunile nu le mai puteam articula (limba îmi era aproape împietrită). Mă gândeam că… nu, nu pot să scriu, atât de negre erau gândurile. Dar le-am alungat, mi-am zis că trebuie să fie bine, iar de nu va fi, să fie cum va vrea Domnul. Noi nu ne aparținem nouă, să nu credem deci în vreun moment că suntem stăpâni a ceva. Nu încerca să stăpânești ceea ce e de nestăpânit. Nașterea e ca un fluviu ce curge, iar cum curge, nu ține de tine însuți, ci de o voință de deasupra-ți. Ești doar o simplă gazdă a miracolului nașterii.

Contracțiile își răriseră ritmul și eu ajunsesem chiar să adorm între ele, în apă. Asta îmi dădea energie. Seb, privindu-mă din afară, mă credea sfârșită, părăsită de orice forță și voință. ”Hai, Je, nu renunța acum, trebuie să termini ce ai început!” îmi spunea de pe marginea căzii. Eu eram oarecum undeva deasupra, nu mă simțeam în stare să vorbesc. Sau nu consideram necesar. Dar știam că pot duce totul la capăt. Îl simțeam pe Seb neliniștit, îl vedeam cu ochii minții dând din colț în colț, dar nu mă gândeam prea mult la asta. Am fost, într-un fel, egoistă. N-am vrut să las neliniștea lui să-mi piardă concentrarea. Era neliniștit? E ok, e normal, i se naște băiatul. Pe holurile spitalului ar fi fost oare mai liniștit în timp ce eu aș fi urlat ca din gură de șarpe din camera de nașteri, de pe scaunul ginecologic? ”Acolo aș fi avut mai multă liniște pentru că ar fi fost niște oameni lângă tine, niște oameni care știu ce se întâmplă” mi-a răspuns în zilele de după naștere. Dar și eu știam ce se întâmplă, când verificam cu degetul și îi simțeam înaintarea. Nu erau numai instinctele, nu era numai încrederea în natură și-n divinitate, era și simțul meu tactil: îi atingeam căpuțul și-i urmăream coborârea lentă.

Dar totuși, prea lentă. ”Vreau să se termine odată, să iasă mai repede! Vreau să înceteze durerea asta, doare mult prea tare!” spuneam printre suspine. Seb zicea ”Rezistă, Je, nu mai e mult!”. Avea și el lacrimi în ochi. Când eu urlam, sau plângeam, sau mă rugam, se ruga și el, încet, apăsat, cu durere, ca la sfârșit de lume. Îmi părea rău de el, dar nu aveam ce să-i fac, nu puteam să-l liniștesc. N-aveam energie pentru asta, aveam alte lucruri de făcut. Când Yago a bombat perineul a fost ca la cursa de sfert de maraton la care am participat anul trecut. Alergam eu de aproape o oră, soarele se ridicase bine pe cer, căldura devenea înăbușitoare și simțeam că nu mai pot. Nu erau decât vreo 11 km, deci nu o distanță prea mare, dar eu veneam după doar o lună de antrenament în care alergasem doar seara, pe răcoare. Dar când am văzut intrarea în oraș, adică sfârșitul cursei, am găsit niște resurse de unde nu știu și mi-am mărit ritmul atât de mult de parcă atunci luasem startul. Cam așa a fost și cu ceastălaltă ”linie de sosire”.

Mi-a dat așa o senzație incredibilă de putere și nemurire să-l văd că iese, că în sfârșit iese, încât l-aș fi împins afară imediat. Dar trebuia să las timp perineului să se lărgească. Mă ardea și mă ustura pielea vulvelor, de parcă căpuțul lui Yago trebuia să dea totul la o parte ca să iasă, atât de mare ce era. Am băgat un deget în fund și acolo nu mai era loc de niciun fel. Cu câteva minute înainte intestinul gros tocmai se golise de ultimele resturi. Acum înțelegeam pe viu de ce toată evacuarea asta totală: capul lui Yago era în cea mai mare parte împins în spate, înspre rect. Peretele care separă vaginul de rect era puternic întins spre coloana vertebrală și eu mă gândeam că n-are cum ca Yago să iasă fără să-l rupă. Dar ciudat, nu simțeam pielea întinsă în zona perineului, nu mă durea nimic aici. Dimpotrivă, vulvele și clitorisul îmi luaseră foc și parcă mii de ace îmi ieșeau prin piele. Aici a fost singurul loc în care mi s-a rupt ceva la naștere, singurul loc în care pielea a plesnit, o crăpătură mică și superficială, fără sângerări. Căpuțul lui Yago ieșea tot mai mult pe fiecare contracție și doar usturimea ce-o simțeam în vulve mă oprea să împing. Adică împingeam la fiecare contracție, și au fost vreo 3-4 de când i s-a văzut căpuțul și perișorul de pe el și până s-a născut. Dar nu cu toată forța. Era suficient, copilul nostru înainta milimetru cu milimetru spre lumea de afară, și noi puteam fi răbdători să facem asta cum trebuie. De fapt, Seb își cam pierduse răbdarea. Printre lacrimi, lacrimi de fericire care începuseră să curgă încă de când l-a întrezărit pe Yago între picioarele mele, spunea că mai e puțin și că trebuie să împing. ”Nu zău” gândeam eu, convinsă că nu trebuie să împing, nu mai mult decât o făcea deja corpul meu.

Stăteam pe vine, în apa caldă ce începuse să se răcească. Îmi pusesem deja mâinile pe marginea din spate. Controlasem cu ele tot ce se putea controla, chiar îl mângâiasem de câteva ori pe căpuț. Acum nu mai era mult. M-am sprijinit spre spate, deschisă total spre Seb, care era așezat lângă cadă. Mi-era puțin ciudă că el are o priveliște mai bună decât mine. Cu toate astea și în ciuda burții, puteam și eu să văd destul de bine cum Yago iese din mine. Mă gândeam, uite, nu am nevoie de oglindă ca să-mi văd copilul cum se naște. Și când s-a născut, în acea dimineață de sâmbătă, a fost cel mai minunat lucru pe care l-am văzut. Ceafa, spatele și fundulețul, ăstea au fost părțile corpușorului lui pe care ni le-a arătat prima dată. Și când l-am prins, sub apă, ce senzație divină. O întâlnire așteptată nu câteva luni, ci toată viața. L-am scos din apă și el era așa de roz și de curat. Și luminos, asta în ciuda luminii slabe ce pătrundea de la becurile din living. Nu respirase încă dar știam că e normal. L-am strâns în brațe și l-am mângâiat tandru pe spate. Cu acest masaj făcut plămânilor lui au venit și primele sunete dinspre gurița lui. Apoi a tușit și a scos ultimele resturi de lichid amniotic din plămâni. L-am depărtat de la piept și i-am privit fețișoara lui perfectă, cu mutrița puțin încruntată și ochișorii larg deschiși ce păreau să analizeze plăcile de faianță din baie. La guriță avea lichidul amniotic tocmai scos, limpede și curat. Apoi a început să plângă și să dea din piciorușe și din mâini. Un copil sănătos, vioi, cu un tonus muscular foarte bun și o culoare a pielii normală și frumoasă. Potrivit tabelului cu ajutorul căruia se calculează punctajul apgar, Yago era clar de nota 10, și asta încă din primul minut de viață.

N-am ieșit din cadă imediat, l-am pus puțin la sân întâi. L-a apucat și a molfăit sfârcul. Din mine ieșeau în continuare cheaguri de sânge. Erau mai multe și mai mari decât mă așteptam, dar nu m-am speriat. După ce am ieșit din apă, cu picioarele tremurând, poate de emoție, poate din pricina efortului susținut de a-l naște pe Yago, m-am așezat pe wc. Mi-era puțin frig și voiam neapărat să mă întind în pat. Mă uitam cu un zâmbet tâmp la Yago și nu-mi venea să cred că mi-am născut copilul, în cele din urmă. Îl pupam pe creștet, pe el și apoi pe Seb, și din nou pe el, și-mi declaram fericirea și iubirea. Când a venit prima contracție de după naștere, eu am fost ceva de genul ”Hei, ce e cu voi, doar am născut, nu? Ce mai vreți de la mine? N-am scăpat încă de voi?” Au fost mai dureroase decât credeam că vor fi, până a ieșit și placenta, la aproape trei ore după Yago. Dar apoi s-au mai cumințit, cu toate că durere încă a existat cam vreo două zile după naștere. Ca durerea menstruală dar ceva mai intensă: mă durea și spatele, și abdomenul inferior.

A durat cu puțin sub trei ore până s-a desprins placenta de uter și a fost expulzată. Dar parcă au fost trei minute. Acum nici nu-mi mai amintesc ce-am făcut în timpul ăsta. Da, știu că am stat întinși pe pat, că am povestit puțin despre minunea ce ne-a păscut, Seb s-a descurcat cu sângele din baie care era parcă peste tot, în cadă, în wc, pe podea, în bideu, i-am masat puțin pielușica lui Yago și vernixul de pe ea, l-am înfășurat într-o altă fașă curată, el a ținut ceva timp ochișorii deschiși, a și supt puțin, apoi a adormit parcă. Dar nu-mi amintesc detalii și le simt lipsa. La următoarea naștere vreau să filmăm primele ore de viață… Și nașterea. În momentele ălea n-aș fi vrut să văd nicio cameră îndreptată spre mine, poate că aș fi simțit-o ca pe o intervenție externă și nedorită, poate m-aș fi cenzurat, poate m-aș fi controlat. Dar acum aș vrea să revăd, și altfel decât cu ochii minții, toată întâmplarea.

Revenind la placentă, când a ieșit, după ce ne-am întors toți trei în baie, am fost surprinsă că e așa de mică. Din ce văzusem înainte pe internet, mă așteptam la o placentă de vreo 2-3 kilograme. Că și caserola o cumpărasem să fie mare și încăpătoare, pentru o placentă… consistentă. Dar ea să fi avut în jur de un kilogram și până în 20 de cm în diametru. Am spălat-o, am curățat-o de cheagurile de sânge și-am șters-o cu dragoste, fără scârbă. Nu era doar o bucată de carne umană, era cea care-l hrănise și-l crescuse pe Yago în pântecul meu. Nu merita altceva decât respect. Și doar pentru acest respect ce i-l datorăm și merita să nu tăiem cordonul ce l-a legat pe Yago de ea. Am lăsat să facă natura onorurile, să se desprindă cordonul ombilical de Yago când e gata el de această despărțire. E foarte ciudat cum toată lumea din jurul nostru care afla că urmează să nasc acasă sau că tocmai am născut acasă considera ca cea mai mare problemă cordonul ombilical. ”Păi și cum faceți cu cordonul, cine îl taie?!” Dacă n-am fi făcut naștere Lotus și l-am fi tăiat, într-un târziu, ce putea fi așa complicat și cu implicații atât de majore o simplă tăiere a unui ”maț”? Îl legi, cu orice, nu trebuie să fie ceva steril, chiar și cu un șiret de pantofi poți să-l legi, și apoi îl tai, un centimetru mai la deal. Dar nu l-am tăiat, deci n-am mai avut ”problema” asta. Și n-am avut nici alte probleme, o posibilă infecție, cum spunea până și moașa că se va întâmpla. De unde infecția? Nu există nicio tăietură într-un țesut viu, nu există nicio rană. Doar placenta întreținută și protejată de microbi, asta în limita posibilităților, și un cordon ombilical perfect uscat, ca un lemn de uscat, încă din prima zi, care o separă de copil. Acum nimic nu mi se pare mai firesc decât nașterea Lotus. Despre asta a scris foarte frumos și cuprinzător o mămică din București care a născut acasă pe 1 martie, tot neasistată decât de soț, și care a lăsat placenta legată de copil până ce cordonul s-a desprins singur (tot în a patra zi de la naștere, la fel ca la Yago).

Am fost slăbită și amețită trei zile după naștere. În primele două mi-am recăpătat mare parte a puterilor chiar dacă n-am apucat să dormim prea mult. Dar deabia după a treia zi puteam să stau mai mult timp în picioare fără să obosesc sau să simt amețeală. Pe Yago l-am măsurat și l-am cântărit a doua zi. A avut 54 de cm lungime și vreo 3.400 grame în greutate (cântarul mecanic din baie, cu Seb și din nou cu Seb și cu Yago, apoi un calcul simplu de scădere). Un copil destul de mare. Mi-e ciudă pe mine că în timpul sarcinii m-am lăsat prostită de doctori și ecografe, care spuneau, în ultimul trimestru ”Veți avea un copil mic, odihniți-vă mai mult, mâncați mai mult!” Ajunsesem să mă stresez că nu mănânc suficient (că de odihnă știam că o cam ocolesc), deși numărul de calorii zilnice depășeau de multe ori 3.500.

Prima noapte cu Yago a fost destul de dură, deși a avut magia ei. Copilului îi era foame și în timpul nopții plângea rău din cauza asta, iar colostrul meu era cu picătura. Deși au fost niște clipe lungi și grele, că la zecile de ore nedormite și la efortul din timpul travaliului se adăuga stresul colosal că nu-mi pot hrăni suficient copilul, nu am renunțat. Și a doua zi producția a crescut încât Yago se putea sătura. Sunt mai multe de spus, o să scriu despre alăptare într-un alt articol. Dar de ce a fost magică? Pentru că mă simțeam într-un basm, o poveste, cu el acolo, lângă noi, în pat, mic și totuși parcă superior nouă. Nu mă săturam privindu-l, mi-era somn cumplit și pleoapele îmi cădeau împotriva voinței mele. Aș fi vrut să-mi țin ochii deschiși cu mâinile, doar ca să-l pot privi în continuare.

Nu am ieșit din casă primele zile, nu a fost nevoie. Copilul arăta toate semnele de sănătate, eu mă recuperam cum trebuie. Doar miercuri, în a patra zi de viață, am fost la centrul de sănătate să povestim cu moașa. Mergeam mai mult pentru curiozitatea ei, că nu mai văzuse niciun copil născut la domiciliu, într-un mod voluntar și neasistat medical. Vorbisem cu ea la telefon luni și ne-a spus clar că nu ne poate semna documentul constatator al nașterii. Era o fricoasă, se interesase la directoarea centrului de sănătate și asta-i spusese că dacă n-a văzut cu ochii ei cum a ieșit copilul din mine, nu poate semna. Că posibilele implicații legale sunt serioase, dacă se constată în viitor că noi am furat/cumpărat/răpit copilul. Seb se interesase pe net și aflase că dacă nu ne semnează actul moașa care mi-e supravegheat sarcina, cea care poate spune că am fost însărcinată și nu mai sunt, mai rămâne varianta de a merge cu doi martori la tribunal. Iar în complex erau destui martori ai nașterii lui Yago. Mă rog, nici nu ne băteam capul cu aspectul legal al problemei, adică sunt ”înmatriculați” copii cu proveniență necunoscută și nu reușim noi cu Yago? Totul va fi bine. Și a fost. Că miercuri, când l-a văzut moașa, și a văzut placenta legată de el printr-un cordon ombilical care era uscat definitiv, și a mai văzut și poze de la naștere, a spus: ”Cu dovezile ăstea directoarea nu-mi poate interzice să vă semnez constatarea nașterii!” A ieșit din cabinet și după zece minute s-a întors victorioasă. Așa n-a mai trebuit decât să mergem la tribunal cu hârtia semnată de moașă și să cerem certificatul de naștere și livretul de familie.

Când am fost la centrul de sănătate, moașa a chemat în cabinetul ei un pediatru ca să-l vadă pe Yago. După 20 de minute în care l-a analizat pe toate părțile, pediatra era uimită că are de-a face cu un copil sănătos. ”Pentru că nu ne-am mai confruntat cu așa ceva, trebuie să mergeți la spital, ca doctorii de acolo să-l vadă și ei. Nu-i găsesc nicio problemă, dar ei îi vor face și alte investigații” Era aproape incredibil ca un copil născut acasă fără ajutorul moașelor și al medicilor este sănătos. Cum îndrăznește el să fie sănătos după o naștere așa de riscantă?! La spital cu voi! Mai că spunea că copilul e aparent sănătos ”stați voi să ajungeți la spital și veți vedea că nu-i cum credeți!” Așa că ne-a dat trimitere de urgență la spitalul Nuestra Señora Candelaria. Firește că nu ne-am dus. Adică eu am născut acasă ca el să nu fie supus tuturor investigațiilor din secția de neonatologie și microbilor specifici spitalelor și acum ce? Să dau fuga la spital doar pentru că ei suferă de lipsă de precedent? Doar pentru că pe ei îi intrigă că cineva, în mileniul trei, alege să nască acasă fără sprijinul sistemului sanitar? Numai gândul de a ajunge pe holurile spitalului și de a-l preda pe Yago în mâinile medicilor, doar ca ei să se convingă că au de-a face cu un copil viguros și sănătos, îmi dădea fiori pe șira spinării. Asta ar fi însemnat un fel de internare, una de cel puțin câteva ore, ore în care eu și Seb am fi dat din colț în colț pe hol în timp ce micuțul nostru departe de noi, pe un pat de la neonatologie, în așteptarea mănușilor de latex care să-l întoarcă și pe dos în căutarea unor hibe inexistente.

Sunt mai multe întâmplări amuzante legate de Yago și nașterea lui acasă și reacțiile pe care le-am primit de la oamenii de care ne-am lovit, sper să am timpul să le consemnez aici. Ideea e că toți, cu mici excepții, au considerat că au de-a face cu niște extratereștri. Dacă și moașa, care recunoaște și acceptă că nașterea acasă e o optiune naturală, acum, la fel ca în trecut, privește reușita mea ca pe un ”noroc”, atunci ce pretenții să mai am de la restul? Nici una. Fiecare cu gândurile și părerile proprii. M-a amuzat teribil când a zis ca la următoarea naștere să iau totuși o moașă să mă asiste. Păi… de ce?! Pentru ce?! Am vrut o naștere în care să nu-mi dicteze nimeni ce să fac și am primit-o. O naștere în care eu am fost propriul meu șef, eu și vocea din interior. M-ar fi ajutat o moașă când urlam de durere? Că atunci îmi era greu. Poate mi-ar fi oferit ceva pastile împotriva durerii, dar nu le-aș fi acceptat. Și nu, prezența ei nu m-ar fi ajutat. Ba chiar consider că mi-ar fi provocat ceva probleme, pentru că nicio moașă, din nicio parte a globului, nu stă cu mâinile în sân în timpul unui travaliu și a unei nașteri, doar să observe.

Când ceva durează mai mult decât consideră ele că e necesar, intervin. Și îți spun ce să faci. Pot astfel grăbi procesul când procesul nu vrea să fie grăbit, pot să considere că așteptarea e prea lungă și e nevoie de transfer la spital, pot să te panicheze în loc să te liniștească, și pot chiar să-ți provoace o hemoragie. Placenta mea a ieșit în vreo trei ore de la naștere, un timp destul de lung comparativ cu cela 10-15 minute standard din spitale. Ar fi așteptat vreo moașă atâta timp fără să se streseze? Fără să mă streseze? Poate că un mic procent, o moașă ideală, foarte bine informată și foarte nestresată. Că majoritatea încep să facă masaj pe burtă (ceea ce nu e indicat) și să tragă de cordonul ombilicat (iar total contraindicat, că de aici vin cele mai multe hemoragii de după naștere, când placenta nu-i lăsată să se desprindă în ritmul ei și este forțată să se rupă de uter – bam! un fluviu de sânge de neoprit). Dacă femeia nu are temperatură ridicată, ceea ce ar fi însemnat o infecție, posibil în uter, atunci placenta e ok și poate să iasă și în trei zile.

Experiența nașterii lui Yago m-a învățat multe lucruri și mi-a dovedit atâtea altele. A fost ceva foarte primitiv și instinctiv, ceva ce m-a făcut mai puternică și mai încrezătoare în… tot. A fost ceva foarte intens și frumos, dincolo de inerenta durere. Durerea sperie pe cei mai mulți oameni, dar după nașterea lui Yago am înțeles că dacă nu i te opui, durerea poate fi relativă. Și nu te omoară. Durerea e ceva cu care te poți împăca, ceva cu care te poți descurca. De aceea aștept cu nerăbdare următoarea naștere (asta și pentru că deja îmi este dor de burtă și de toată viața unei femei însărcinate). Cert este, și asta o spun după doar o lună de viață a copilului meu, să naști este ușor. Să crești un copil, aia este adevărata provocare.

Alte detalii de la naștere, în textul Despre cum am născut acasă, pe scurt

Am mai scris despre decizia de a naște acasă, neasistat, în textele Vreau să nasc acasă. Doar eu cu Seb și omulețul din burtă., Pregătirile noastre pentru nașterea acasă, neasistată medical și Săptămâna 41, bebelușul n-a sosit.

*am scris acest text într-o săptămână, în fiecare zi câte puțin. De aceea poate să și pară cam ”dezlegat”