yago in piscinaIncredere si Răbdare. Asta inseamnă copiii. Incredere că ei pot și răbdare până când vor face ceea ce noi așteptăm de la ei. Văd la mine de multe ori o neliniște, o nerăbdare ca Yago să facă diverse chestii. Imi dau seama de cele mai multe ori și mă controlez. Alteori nu imi dau seama și mă controlează maica-sa.

Știu totuși că atunci când el va fi pregătit, va face acel lucru, dar așteptările noastre ăstea fără sens sunt uneori inconștiente. Ultimul exemplu a fost interacțiunea lui Yago cu apa. Avea doar câteva zile când am fost cu el prima oară pe plajă și mai puțin de trei luni când l-a inmuiat Jeanina în piscină. Apoi a gustat din plin de bucuria de a te bălăci, în ocean sau în piscină.

Acum un an, cand avea un an jumate, Yago se arunca cu mine în piscina mare. A venit iarna, apa s-a mai răcit și nu i-a mai plăcut, iar în primăvara asta am observat la el o oarecare teamă de apă, sau mai mult  un disconfort față de temperatura ei. Așa am plecat în România. Am revenit când apa din piscină era ciorbă și Oceanul numai bun de baie. Piscina a redevenit favorita lui Yago, dar nu vroia să audă de intrat in cea adâncă. Nu am mai insistat și l-am lăsat în pace, iar undeva în capul meu imi spuneam că asta e, dacă nu va fi să înoate decât mai încolo, nu este el pentru asta. Avem în complex un băiețel cu șase luni mai mare ca Yago, care înoată ca un pește. E drept ca ta-su e salvamar, nu ca mine, înotător stil broască. Totuși, mă rodea.

yago salt piscina

Apoi, m-am relaxat total și am stat după el să ne bălăcim în piscina mică, ce-i ajunge acum pe la buric. Am răbdat cu unele răbufniri toate salturile lui în care trebuia să stai exact pe direcția trombei de apă iscată de pleoșcăitul lui pe burtă cu colacul în piscină.

Apropo..colacul l-am cumpărat din România, de la Decathlon, de parcă aici s-ar fi terminat colacele. Vroiam sa mergem toți trei la piscină la Bazinul Olimpia, închis între timp. Nu am mai ajuns la bazin, dar ne-am ales cu colacul, pe care Yago l-a purtat în Sibiu pe stradă:)), atât de mult îi plăcea. L-a folosit totuși în vană. În apartamentul în care am stat, mulțumită unei prietene, era o vană mare, model vechi, în care încăpeam amândoi, iar Yago putea chiar să plutească pe colac.

Și tot așa, salt după salt, a început să lase colacul deoparte și să prindă din nou încredere în apă. Cred că a simțit și faptul că nu punem presiune pe el și că nouă nu ne este teamă de apă, că apa este bună, că e prietena noastră. Nu am avut mereu chef de piscină, dar Yago are un mod foarte convingător de a obține ceea ce vrea, că e tata sau mama. Trebuie să îl filmez odată când strigă prin casa ‘AAAAAAAAAI MA-MAAAAAAAAAAAA! ‘AI TA-TAAAAAAAAAAAAAA! si tot așa.

Mă uitam la bucuria lui în apă și mă gândeam la taică-meu, care era singurul înotător din familie și nu a transmis nimănui mai departe înotul și nici altceva. Ba nu, greșesc. De la el mi se trage hobby-ul pentru fotografie, dar nu pentru că mi-ar fi explicat sau arătat el, ci pentru că mă fascina când developa poze, împreună cu maica-mea.  Nu avea răbdare. De aia s-a și dus poate.  L-am iertat. I-am iertat. M-am iertat.

Și eu și sora mea am învățat singuri să înotăm cât să nu ne ducem la fund, care pe unde s-a nimerit. Eu într-o vacanță din liceu, în Germania, unde mergeam cu matușă-mea la bazin. Ea inota brass, așa că m-am luat după ea și nu am reușit să avansez la un stil mai bărbătesc.

Jeanina însă este marea înotătoare a familiei și Yago are de la cine să aibă în sânge înotul. Desprinderea lui a venit pe la mijlocul lui august. Era în prima săptămână a lunii, când am fost toți trei la piscină, la ziua lui Luis, băiețelul mai mare cu șase luni ca Yago. Tatăl lui, Luis senior, ne spunea că își va da Yago drumul, trebuie doar sa ne vadă pe  noi că nu avem teamă de apă. Nici nu aveam, așa ca asta nu era o problemă.

După o săptămână sau două și Yago renunțase complet la colac sau aripioare. Le luam cu noi, dar stăteau pe marginea piscinei în timp ce el se scufunda și sărea în piscina mică. Atunci i-am făcut poza ce am pus-o pe Facebook în august. Tot atunci a cunoscut-o și pe Ainara, e fetiță canario, îndesată și rubensiană dar o mică sirenă altfel, la cei patru ani. A tot văzut el că Ainara sare in piscina mare și într-o zi a intrat și el cu Jeanina. Când am fost din nou cu el, l-am încercat și după bălăceala în piscina mică, a zis: ”Da, pinina mare! ´ai pinina mare, Tata!” Și am sărit!

yago si seb

A văzut că apa îl ține, că plutește și atât i-a fost. Pas cu pas, în fiecare zi e tot mai curajos, iar distanțele cresc. Încă nu scoate capul mereu să respire, dar își ține instinctiv respirația sub apă și e mereu cu zâmbetul pe buze și ochii mari, larg deschiși. E un sentiment inexplicabil să vezi zvârluga asta de copilaș cum se aruncă și vine unduit pe sub apă, doi-trei metri,  ca să te ia de după gât cu mânuțele lui și să scoată capul trăgând cu poftă aer în piept ca să o ia de la capăt, mereu și mereu, până când cu greu, foamea sau noaptea îl scoate din apă să mergem în casă. Și are o gurăăă, de îl ascută tot complexul.yago seba in piscina august 2014

În concluzie, cred că nu trebuie să ne speriem deloc când copilul vine spre noi pe sub apă, sau când cade și se scufundă cu capul sub apă. Instinctiv el nu respiră. A stat doar atâtea luni într-un mediu lichid. Dacă nu simte teama noastră, va avea încredere că poate, va avea încredere în apă. E greu probabil să nu întinzi mâna să îi scoți când intră cu capul la fund, dar veți vedea că ei singuri se redresează și ies afară sau se pun pe picioare, într-o piscina de jumătate de metru.

Vă las cu primul filmuleț cu Yago în apă, din a doua zi după ce și-a dat drumul, pe 28 august 2014. Mai sunt și altele, voi continua însă să le postez pe măsură ce avansăm.