Întâlnire cu oltenii, pe malul Atlanticului

Sâmbătă, Los Cristianos. Cum ne plimbam noi aşa, agale, pe promenadă, am zis să dăm un telefon acasă. De la un public. Şi cum vorbeam eu tare cu bunică-mea, da foarte tare, olteneşte de tare, că vreo juma de minut mă întreba „Dani (de la Daniela, al doilea prenume al meu), Dani mamă, tu eşti?”, se şi opresc două femei la vreo 55 de ani lângă Seb. Erau românce, din Craiova, şi mare drag le-a fost să dea cu ochii de alţi români. Cuscre, veniseră de vreo lună în Tenerife la copii (care lucrează, cameristă la un hotel – ea, nuş-ce la Siam Park – el) şi peste câteva zile se întorceau înapoi. După câteva momente de vorbă au ajuns şi bărbaţii lor. Iar când au aflat că-s olteancă de-a loc, din Caracal, am crezut că nu mai am aer. S-au pus să mă îmbrăţişeze şi să mă ţuce de câte patru ori pe obraji de m-au albit de tot. „Puiu lu’ tata, să trăieşti” îmi striga nenea cel burtos cu slip improvizat dintr-o pereche de chiloţi, de se opreau englezii şi canarioţii-n loc şi-şi făceau cruce (glumesc, da’ tot întorceau capu’ să vază care-i bucuria noastră).

Ne-am mai întâlnit cu români pe insulă, unii drăguţi, alţii indiferenţi şi chiar aroganţi, da’ aşa întâlnire călduroasă n-am mai avut. De ce? Olteanu’ e aşa cum am mai zis eu, aici, pe blog. Foarte primitor. Şi chiar dacă aceşti oameni n-ar fi for doar în vizită pe insulă, ci ar fi locuit aici, tot aşa ar fi decurs intersectarea noastră.

5 Comentarii