Inot deasupra unui vulcan (update galerie foto)

Daca as avea un milion de euro, l-as cheltui 😀 Rapid. Cred ca nici n-as apuca sa simt mirosul banilor ca i-as vira rapid neamtului din La Restinga. Care neamt detine pensiunea unde am stat noi in timpul concursului de inot din week-end-ul trecut din El Hierro. Deci asta as face cu un milion de euro, as cumpara o pensiune. Care e mica, ingramadita, veche, ca doar e cea mai veche pensiune din La Restinga, cand in mica localitate pescareasca erau doar trei case (nu ca acum ar fi cu mult mai multe), cu camere inguste ce au tavanul jos si miros ud, cu usi care scartaie si geamuri ciudate, cu ciment pe jos si tencuiala cazuta de pe sus, cu toalete fara ferestre si restaurant fara mancare. Dar as cumpara-o pentru ca asa de ieftin intretinuta si slab renovata cum este, are cea mai minunata asezare. Din cate am vazut eu in toata viata mea. Adica la fix 2 metri de ocean. Literal 2 metri. Unu, doi si gata, esti deja in apa. Ca si cum ai avea piscina in curte, numai ca e o leaca mai mare 😀 Cam nemarginit de mare. Ce fericire, ce bucurie, ce minunatie a fost sa inotam la ultima ora a serii, inainte sa ne bagam in pat. Si apoi la fel, la prima ora a diminetii, imediat dupa ce Yago a gangurit si a dat trezirea. Camera in care am stat noi avea intrare separata de restul incaperilor, pozitionata ca un fel de garaj, cum ar veni. Iar usa dadea spre mica plaja din port si spre mica scarita din pietre de pe care asa divin se sare in apa de vreun metru adancime la reflux (deci ceva mai adanca la maree alta). Si ca sa revin la planul cu achizitionarea, ideea a fost a lui Seb si da, pe el il vad capabil sa se descurce cu conducerea unei pensiuni. Eu vreau pensiunea doar pentru camera de jos, care da in ocean. Nimic nu mi-ar mai trebui 😀

Acum nu mai ai voie sa construiesti atat de aproape de malul oceanului. Asa zice Seb ca e in Spania. E logic, coasta e a tuturor, e publica, nu se cumpara, nu se ridica nici-o cladire pe ea. Asa ca eu n-as putea sa-mi fac o mica coliba in buza Atlanticului 😀 Care clar ca ar costa mai putin de milion. Mai ramane pensiunea de pe El Hierro, vechea pensiune din La Restinga. Acolo nu am realizat cat de mult mi-a placut, eram ocupata cu mofturile „usa scartaie, baia nu se aeriseste, patu-i mic, tavanu-i prea jos”. Dar azi (miercuri) m-a palit puternic dorul de La Restinga. De linistea diminetii, de barcile neclintite ale pescarilor, de plaja cea mica, de digul cel lung si de camera cea ingusta. Cu iesire la 2 metri de ocean.

Sa depasim mometul, ca am mai multe de povestit despre vacanta noastra de patru zile in insula cea mai vestica si cea mai mica a arhipelagului si trebuie sa gat pana vineri articolul si pusul pozelor. Sambata, 27 octombrie, plecam la Madrid pentru trei zile, sa-i facem pasaport lui Yago, si daca nu scriu acum despre El Hierro, cat e proaspat, nu prea vad cand as mai face-o. Ne doream de mult sa vizitam insula care-i da numele ananasului nostru preferat 😀 Si, cand in plin avant de-al meu spre intrecerile de inot a aparut cursa de celebrare a unui an de la eruptia vulcanului marin Las Calmas din vecinatatea localitatii La Restinga, ne-am gasit imboldul.

Insula e faina rau. Si este in cea mai mare parte a ei aproape nelocuita. Foarte frumos. Iar acolo unde e locuita, doar pentru pret de cateva stradute, niste case-blocuri, niste baruri de tapas, unchiasi povestasi intr-un port fara pescari si o pisica gri pe un gard scund. Doar sate, niciun oras. Foarte pitoresc, foarte rural, foarte putin dezvoltat. O insula inapoiata, dar in sensul bun. Natura e in multe locuri neatinsa si te face sa te simti in decorul unui film sf. Are niste munti si niste versanti de lava de-ti taie rasuflarea iar golfuri cu o apa vesnic inspumata strajuite de pereti muntosi te cam lasa mut de uimire si de-un soi de spaima… N-am avut cum sa nu ma gandesc ce-as face daca-as fi prinsa intre valurile de peste doi metri ce se sparg violent de stanci. Brrrr…. L-am strans mai puternic pe Yago la piept si am intors privirea. El Hierro e o insula grozava, chiar de nu e asa verde cum ne imaginam noi. Cred ca avem o problema cu asta, inca am ramas setati pe „Tenerife-insula tropicala”. Dar nici Tenerife, nici El Hierro, cum niciuna din insulele canare, nu sunt insule tropicale, ci subtropicale. Deci daca nu ploua ca la tropice, nici vegetatia nu-i ca la tropice. Adica luxurianta. Si unde mai pui ca in ultimul timp nu prea mai ploua…  L-am intrebat pe un nene canariot ce l-am intalnit pe feribot care-i cea mai bogata in vegetatie din cele sapte insule canare. Nenea se lauda ca le vazuse pe toate, la picior, cu cortul. A zis-o bine. „Cand ploua, toate-s verzi!” Adevarul cam asta este. Traim una din cele mai secetoase perioade pe care le-a traversat arhipelagul. Am avut ploi in 2010, dar ultimii doi ani au fost uscati si zgarciti.

Ce e interesant la El Hierro? E cel mai vestic pamant spaniol si inainte vremuri, pana ca nene Columb sa indrazneasca sa caute Indiile spre apus, era cunoscuta ca extremul occident. Alta chestie interesanta e arborele sfant al bimbaches (numele ce-l poarta stramosii de pe El Hierro), El Garoé, care are niste frunze smechere ce condenseaza vaporii de apa din nori. N-am apucat sa-l vedem, fireste, noi cautam ananasul 😀 Insula mai este cunoscuta pentru pasunile cu iarba grasa pe care pasc fericite turme multe de capre. N-am vazut nicio capra, probabil ca nu ne-am sincronizat. Apoi mai au aici o soparla gigantica, de vreo 60 cm. Nici pe asta n-am vizitat-o, deh, daca nu e de mancare… Dar ce face insula punct de atractie e tot povestea cu activitatea seismica. In urma cu o mare carca de ani, din cauza unui cutremur (sau ceva de genul) jumate de insula a luat-o la vale si s-a prabusit in ocean. Un fel de alunecare de teren masiva de vreo 15 km de insula care, pe langa ca „a facut valuri”, in sensul de tsunami-valuri, a format Valle del Golfo. Cea mai populata si mai rodnica parte a insulei, acolo unde-s plantatile (marea parte) de fructe si legume (da, si de ananasi) si cele mai spectaculoase tarmuri. Niste geologi pesimisti prevad si un al doilea episod, cutremur mare, prabusirea insulei si val seismic care va fi devastator pentru o buna parte din coasta estica a Americii de Nord (si nu numai, cum s-ar exprima un ziarist :D). Istoricul geologic al insulei si trecutul ei foarte apropiat, adica anul trecut de apropiat, cu eruptia subacvatica si sutele de fotografi si jurnalisti ce s-au fatait pe El Hierro, mai sunt interesante doar pentru turisti si presa. Localnicii sunt mai mult decat plictisiti de subiect, sunt de-a dreptul agasati. Cum scria pe tablita unui bar din Valverde „Aici e interzis vorbitul despre criza si seisme!”

El Hierro este frumoasa, salbatica si cam fara turism (ceea ce mi se pare un plus pana la un punct; venind din Tenerife Sud, unde 3 din 4 oameni cu care te intalnesti pe strada sunt turisti, ajungi sa te cam saturi de turisti). Conducerea insulara s-a opus progresului in directia asta, asa ca infrastructura turistica este… primitiva. Din aceasta cauza, nu-i tocmai cea mai prietenoasa locatie in care am ajuns. Preturi mari, servicii extrem de proaste, aprovizionare slaba. Ma rog, nimic cu care sa nu poti sa traiesti (ca si noi am avut aduse provizii de fructe, fructe uscate, nuci si seminte, iar la restul conditiilor, omul este o fiinta foarte adaptabila).

Supararea noastra, singura reala si justificata, e ca n-am gasit ananas. Deci n-a fost nicio cura intensiva de ananas 🙁 Adica a trebuit sa mergem in valea Frontera, acolo unde sunt plantatii, ca sa gasim de cumparat. Si unde era de cumparat? ca nu se gasea pe strada vreun fermier vanzandu-si marfa. Nici macar la cooperativa de fructe nu se gasea, fara sa mai pomenesc de putinele fruterii/verdurerii (un fel de aprozare). Nu. La supermercado. Cu 2,60 euro. Sau 2,30. Iar acum, in Tenerife, sunt cu 1,99. LA piata de agricultori n-am ajuns, era in diverse localitati sambata sau duminica, poate acolo era mai ieftin, cine stie, ca si in Tenerife, la agromercado sunt produse mai ieftine ca la supermercado. Aflasem de unul, Manolo, si de finca lui, dar cand am ajuns la fata locului, Manolo nu vindea asa, cum ne inchipuiam noi, la trecatori. Asta e, ce sa-i faci, in viata nu calci doar pe roze si ananasi.

In La Restinga, la unul din cele doua magazine alimentare (ca nu se puteau numi supermarket) ca celalalt era inchis, s-au cam mirat cand i-am intrebat de ananas. Aveau un raft mic cu fructe si legume, dar nimic local. Kiwi de Noua Zeenlanda, mere de Chile, rosii din peninsula si ardei de prin te miri ce pamanturi indepartate. Zicea omul ca fructele vin o data pe saptamana, ca „acum” nu mai au nici banane, nici ananas. Aha, sigur ca da. La fel si in capitala insulei, Villa de Valverde. Nici frunza de ananas. Si aceeasi privire mirata.

Mici deceptii au mai fost, dar am trecut peste pana la finele concediului. Acum, la cateva zile dupa, cand ne amintim de cum a fost, totul (mai putin ananasii, sa fie clar) e roz bombon 😀 M-a intrebat Seb ieri „Tu nu simti brusc o stare de calm cand te gandesti la El Hierro?” 🙂 Ce draguuuuut… Nu am analizat daca-i calm sau mai putin, dar e de bine. Revenind doar pret de cateva litere la mici, dar mici, neplaceri, restaurantele sunt naspete. Si destul de prost aprovizionate si ele, ca daca la „supermarket” nu e, nici in bucatarie nu e. La unul nu aveau decat vreo cinci feluri disponibile din patru pagini de meniu si chelnerul, cu un aer suficient, o dadea inainte ca ce dorim de baut inainte sa comandam mancarea. „Noua ne e foame iar dumneata nu ai mancare, care-i rostul?!?” La altul pastele carbonara se fac cu ou jumari, ca in lipsa de smantana si putina branza ramasa prin frigider, ce trebuie economisita, retetele se pot reinterpreta, doar nu o sa fim mai catolici decat Papa, aici, la curul pamantului, cand restaurantul de langa era cel de mai sus. De ce ai comanda totusi paste intr-un sat pescaresc, s-ar ridica o intrebare. In afara de o pofta imensa de paste?!? Pai niciun restaurant nu mai are peste proaspat de cand cu eruptia vulcanului. E prohibitie totala, ca cica trebuie refacuta fauna marina distrusa de cenusa si gazele emanate de vulcanul Las Calmas. Initial interdictia fusese pe un an, dar anul a trecut si interdicitia a ramas. Toti pescarii-si tin barcile legate de ponton si toti primesc subventii de non-activitate. Pescuitul si culesul de scoici e totusi permis in anumite porturi iar pretul din cartea de bucate, simtitor mai mare. Restul, peste si fructe de mare congelate.

N-am avut vreme sa cunoastem oamenii din El Hierro, dar daca-s asa cum le sunt casele… Mie imi plac asezarile mai inapoiate ca cele peste care am dat in El Hierro, chiar de nu sunt cu nimic mai aproape de natura si mai departe de sistem ca altele mai dezvoltate. Dar nu inteleg de ce s-a construit asa grotesc si lipsit de simt… vizual, ca nu vreau sa pomenesc de arta. Seb zice ca sa nu cer unui cioban sa fie arhitect, dar de ce sa te inghesui in vecinu-tau cand pamant e destul? Insula e slab populata, in special in sud. Dar unde sunt sate, casele, cat de putine ar fi in al sat, au forma de bloc, cu doua sau trei etaje. Sunt ca niste cutii puse pe verticala, ingramadite in alte cutii, cu strazi inguste intre ele si un puternic aer de ghetou. Ca si cum cineva din afara le-ar fi construit pentru ei si i-ar fi obligat sa-si traiasca viata la un loc, despartiti de 15 centimetri de zid. Chestia asta nu e numai in El Hierro, in acelasi stil traiesc localnicii si in Tenerife. O gramada de coasta de jur-imprejur, da’ multe suflete ticsite pe o limba mica de pamant. Mi se pare deprimant. Geamuri mici, nici macar priveliste la ocean, ca daca nu esti in prima linie de la promenada, n-ai de unde, doar panorama spre bucataria vecinului de peste drum, case in care se intra direct din strada in sensul ca aici e trotuarul si la mai putin de doi metri sta o doamna pe canapea si-si urmareste telenovela de amiaza, cu usa si geamurile deschise, ca daca au masa in mijlocul camerei poti chiar sa iei plasa si sa intri crezand ca este vreun restaurant sau vreo tasca (un fel de bar unde se degusta vin si se mananca doar cateva feluri de mancare). Oricat de putin ii cunosti, un lucru e clar. Canariotii nu sunt italieni. Nici macar greci.

Sus, pe coama muntelui, e frumos si straniu, cu varfuri ce-s foste cratere vulcanice. Cam cateva mii, asa scrie in carti, si pentru ca nu am luat insula la pas, credem pe cuvant. Deci frumos, straniu, racoare si umbra de pini. Iar privelistea este ca-n vederi, cu oceanul care-si schimba culoarea in functie de momentul din zi, cu nori lenesi sau rapizi, cu unda marii care te duce cu gandul la surf, cu La Gomera in departare si cu varful vulcanului nostru Teide, in si mai indepartare. Si putin mai la stanga, insula Las Palmas. Deci multe chestii cu efect de wow. Dar cel mai mult mi-a placut pe coasta. Pe oricare. Si in sud, de la La Restinga pana la Tacoron, si inspre vest cu sute de stanci cazute in ocean si multe arce peste valurile vesnic inspumate ca la Pozo de la Calcosas, si inspre est cu nenumarate estuare, golfuri si golfulete bune de scufundari si snorkeling ca in El Tamaduste. Nu-i o surpriza, sunt totusi genul de fata care iubeste mai mult marea decat muntele 😀 Iar in El Hierro este destula mare de iubit. Si oamenii de aici chiar o iubesc si-o respecta, o zona destul de mare e arie protejata si nu numai ca-i interzis pescuitul, accesul cu barca sau cu orice plutitoare, dar nici macar scaldatul nu-i permis.

Asa cum este in Mar de Las Calmas., rezerva marina cu adancimi foarte mari in care sunt des vazuti „monstri” oceanici (adica niste pesti mai mari :D). Cu o zi inainte sa ajungem noi, fusese filmata, absolut din intamplare, de cercetatori de la universitatea din La Laguna, Tenerife, nasterea unui pui de casalot. Ni s-a aratat filmuletul la sedinta tehnica de dinainte de cursa, emotionant. Sunt eu mai sensibila de cand sunt mama cand vine vorba de pui, sau chiar ii emotionant? Tot  atunci ni s-a spus ca daca trece vreun ton sau vreo balena pe langa noi, sa ne continuam cursa fara frica, nu ne vor face nimic 😀

Doua vorbe sau poate mai multe despre cursa de inot. Pe cat de nepregatita m-am dus, pe atat de tare mi-a placut. Cea mai faina cursa la care am participat, aproape ca am inotat tot timpul zambind. In ultimele saptamani de dinaintea cursei am inotat maxim 10 kilometri, asa, adunati pe zile. Adica foarte putin. Lene si lipsa de chef, ca vreme a fost in fiecare zi. Deh, sunt om, un om lenes. Ca daca as fi calculator, m-as programa sa inot zilnic. Ultima cursa inainte de asta fusese la Garachico, pe 8 septembrie. 2500 de metri intr-un ocean agitat rau, cu valuri destul de mari plus vant. Am incheiat cursa intr-o ora si 12 minute cu degetele de la maini aproape intepenite de frig si cu labele picioarelor amortite. N-am intampinat greutati in sensul sa cer barcii de salvare sa ma ia la bord, doar ca si acolo m-am dus nepregatita, apa a fost destul de rece (adica pe la vreo 21 de grade) si m-am trezit de multe ori in timpul cursei gandind „uite, parca as avea degetele degerate”. Acum, in marea Las Calmas, a fost altfel. Oficial, 2500 de metri, dar cu cei 400 din port, de la sosire, se fac aproape 3 kilometri. I-am terminat in 1ora si 8 minute, inotand lejer, in stilul meu de „nu ma grabesc, desi am copil mic ce ma asteapta la mal”. Dar nici nu i-am simtit pe astiea 3 km ca pe ceva diferit de antrenamentele mele (unde rar inot mai mult de 1 km), cred ca m-am obisnuit cu distantele lungi. Adica mintea mea s-a obisnuit, ca corpul nu s-a antrenat prea mult, dar face ce-i spune mintea 😀

Au fost doua trasee, cel de 6 km si cel de 2,5. Vreo 80 de participanti la distanta lunga, vreo 40 la proba mea. Ambele trasee au fost in marea Las Calmas, intre Tacoron si La Restinga, cu sosire pentru ambele in portul din La Restinga. Oceanul calm dar nu ca un lac de calm, ci ca un ocean de calm (asta implica unele valuri), apa calda, de vreo 24 de grade, transparenta si de un albastru magnetic. Am inotat la mica distanta de vulcanul Las Calmas, in rezervatia marina, acolo unde nimeni n-are voie sa bage un deget. Chestia asta s-a facut cu scopuri publicitare. Adica nu are cum sa-ti erupa vulcanul in gradina si tu sa nu te folosesti de oportunitate pentru a atrage turisti (unii mai de alta factura, adica nu genul de englezi si italieni ce vin in Tenerife, ci genul mai cult, mai calm si mai cu bani). Deci clar ca s-au tras toate sforile necesare pentru a se organiza in rezervatie, langa vulcan, oarecum deasupra lui, un concurs de natatie (si de fotografie subacvatica) la celebrarea unui an de la debutul eruptiei. Poate ar fi trabuit sa simt ceva special, adica, wow, concurez la o cursa de inot intr-o mare protejata de oamenii si forurile care protejeaza si conserva natura, cat de tare poate fi asta? Dar mie mi s-a parut inotul in sine, in respectiva apa, ceva obisnuit si comun. Plus ca nu stiu cum s-o spun mai bine, dar cred ca toate marile, tarmurile, culmile, campiile si padurile planetei ar trebuie sa fie protejate, asta alcatuieste lumea si aerul si bunastarea in care traim. Numai ca trebui protejate de adevaratul inamic, INDUSTRIA, si de prietenul ei apropiat, societatea de consum. Nu de copii care se balacesc si pescarii care de milenii asta fac, pescuiesc. Fireste, e doar gandul meu, ce stiu eu, nici macar n-am terminat facultatea.

La cursa era cat pe-aci sa nu iau parte, pe motiv de proaspat-mamica si bebelus de alaptat. Startul categoriei mele s-a dat de undeva dintre Tacoron si La Restinga, la Punta de Puerto Naos, iar acolo se ajungea cu barcile de pescari. Pe uscat accesul la ocean este destul de dificil pentru un grup mare de oameni, trebuie coborata o coasta stancoasa, abrupta si cu grohotis pe alocuri. Inbarcarea din portul La Restinga a concurentilor de la cursa de 2.500 metri s-a facut cu vreo ora inainte de start iar pe barca nu ne-au dat voie sa urcam cu Yago, cica nu aveau vesta de salvare atat de mica 😀 si nu era sigur. Ei, oamenii, au incercat sa ne ajute, desi nu stiu cat de bine au inteles de ce e asa o mare problema sa stea Yago fara mama lui vreo 2 ore si jumatate. „Bine, si copilul cand trebuie sa manance?” m-a intrebat unul din organizatori. N-am avut cum sa-i explic cum este cu alaptarea la cerere si cu nevoia de san a copilului, nu neaparat pentru a-si satisface foamea si setea, ci si pentru a se consola si a se simti in siguranta cand nevoile lui de om mic o cer. Nu era nici locul, nici momentul, nici timpul necesar. Le-am spus simplu ca copilul n-are orar, poate sa manance acum si sa ceara din nou in 10 minute. Sau in 5. Sau intr-o ora. Si cum nu mananca nimic altceva decat lapte de la san, pentru ca nu i-am introdus inca alimentatia complementara, suntem legati unul de celalalt. Le-am spus ca am mai participat la o cursa de 2.500 de metri, dar ca acolo n-am stat atat de mult despartiti si nici timpi morti, departe de el, pe o barca, n-au fost. Chiar daca n-au parut ca ma judeca, cred ca li s-am parut o super ciudata cu pretentii exagerate. Poate ca au gandit, asa cum multi cititori ai acestui blog gandesc, ca ce caut la curse daca am copil de tzatza.

Poate ca este perfect indreptatita o astfel de judecata. Sau poate ca ar trebui sa nu ne mai punem limite si sa gandim mai deschis. Spre exemplu, la cursa de la Garachico cand am stat in apa 1 ora si 12 minute iar Yago n-a dormit in port-bebe la tac-su (ca atunci cand doarme, cand lucram pe plaja, poate sa doarma si doua ore la pieptul lui Seb, deci sa n-aiba nevoie de mine), a inceput sa planga si nu s-a lasat consolat de Seb. Avea nevoie de alt gen de alinare. Si cum si mama mea a fost la cursa si-l tinea in brate, a scos sanul de sub tricou si i l-a dat. Ii povestisem mai demult despre o colega de-a mea de la cursul de germana, doamna Marina, bunica de doi nepoti, care intr-o seara, ramasa singura acasa cu ultima nepotica, bebelusa, si fara suzeta pentru ca nu-i dadeau suzeta copilei, a fost nevoita sa ii dea tzatza micutei ca nu avea cum s-o linisteasca. Si cum copila a adormit rapid, linistita de caldura pielii si de sfarcul de carne, cu un zambet candid pe fata. Iar maica-mea si-a amintit povestea si si-a invins reticenta si prejudecatile si l-a linistit pe Yago intr-o clipita. Chiar atat de simplu a fost. Sa vezi ce a inceput sa rada strengarul din coltul buzei, asa cum era, cu sfarcul in gura si mainile pe sanul bunicii. Sa mai spuna cineva ca copilul suge si are nevoie de san doar pentru lapte. Ca doar bunica-sa nu mai are lapte de 28 de ani.

Ma rog, ca sa n-o mai lungesc, oamenii s-au dat peste cap sa ne ajute, chiar daca eu, cand am vazut cum se pun in miscare, cum se suna prin statii, cum alearga de la Ana la Caiafa, de la salvamari la cei de la protectie civila, de la un pescar la altul si inapoi la noi, deci cand am vazut atata agitatie am dat inapoi si le-am spus ca-i in regula, n-o sa mai particip, le multumesc mult pentru eforturi si regret nespus ca n-o sa iau parte la experienta, dar nu-i nimic, raman pe uscat. In final, cand se gasise o barca care sa-i duca la mal pe Seb si pe Yago imediat dupa start (pescarul se oferise chiar sa mearga cu barca cu Yago pe langa mine, in caz ca micutul are nevoie de mine in timpul cursei 😀 ), ca sa nu stea in soare copilul pe barca in toata perioada cursei (asta fusese unul din motivele initiale care-i opreau pe Seb si pe Yago sa mearga cu mine in barca si sa asteptam impreuna startul, pentru ca dupa ce inotatorii coborau din barca, barcile ramaneau in larg, sa supravegheze traseul, si se intorceau in port in spatele celor din urma concurenti), ni s-a spus ca nici asa nu e posibil, ca nu avem voie pe barca fara vesta de salvare. Si cum nu au asa ceva de mic prevazut…

Am ramas in port oarecum trista. Ma resemnasem ca nu o sa inot, ma gandeam ca macar n-am venit degeaba, e paella dupa premiere 😀 Dar am un barbat minunat de intreprinzator si de destept. „Deci la Puerto Naos, de unde se da startul, se ajunge si de pe uscat, nu?” a intrebat el. „Da, se ajunge, dar e traseu greu, abrupt, nu se poate cobori cu copilul”. Nu se poate cobori cu copilul, dar se poate fara… Gandul lui Seb, ca si rezolvarea problemei, a fost sa mergem cu masina pana unde se poate, de acolo, de la sosea, sa ne ducem pe jos pe o poteca printre cactusi pana la marginea falezei si sa asteptam sa vina barcile cu concurenti iar cand ei sar in apa sa se incalzeasca, sa cobor si eu panta abrupta pana la ocean ca sa ajung la timp inainte de start. Barcile n-au mers mai lent ca noi, doar ca s-au dus la Tacoron, de unde s-a dat startul celor de la cursa de 6.000 de metri. Deh, de spectacol. Si asa am facut. Am stat frumos in buza coastei cea inalta, noi trei, ne-am jucat cu pietricele, ne-am pozat, ne-am tinut in brate, ne-am iubit si cand a fost momentul, ne-am despartit. Yago a trecut din bratele mele in ale lu’ tata si eu am coborat in costum de inot si desculta prin grohotisul cel colturos (m-am taiat putin la picior, am simtit de-abia dupa cursa, deh, adrenalina). Nimeni n-a observat cand m-am alaturat grupului inainte de start. Si eu care ma asteptam macar la o bataie de apreciere pe umar 😀 Am terminat cursa ultima. Am plecat ultima si am depasit doi tipi, din care unul a abandonat. Celalalt m-a depasit pe plaja, a trecut finisul inaintea mea in timp ce eu m-am oprit la Yago si ne-am dragostit putin. Dar ce importanta are? Poate ca in viitor, daca imi voi imbunatati stilul de inot, tehnica si timpii, imi va pasa sa scot un timp cat mai bun si o pozitie cat mai sus. Dar cred ca mereu voi fi in competitie cu mine insami, adica cu prestatiile mele anterioare. Asa se masoara progresul, nu?

A fost o cursa deosebita, chiar m-am simtit special. Si vacanta noastra, mica noastra vacanta de patru zile, a fost foarte placuta. Ne-am simtit bine, ne-am odihnit si ne-am incarcat si mai mult de frumos. Yago a fost la fel de binedispus ca si-acasa, a dormit la fel de bine, ba chiar dimineatile s-a trezit si mai tarziu de cum o face acasa (dupa ora 9). Duminica, in ziua concursului, chiar am intarziat din cauza ca n-am vrut sa-l trezim… M-au chemat organizatorii de trei ori prin statie (am zis ca La Restinga e un sat mic, s-ar fi auzit anuntul din orice colt, cu atat mai mult la noi in pensiunea din buza oceanului 😀 ) si eu de-abia am apucat sa fac dus, sa-mi pun costumul de inot si sa-l iau pe Yago proaspat sculat in brate si sa fugim spre cortul lor. Imi uitasem ochelarii si casca, dar Seb a venit din urma cu totul.

Yago a fost putin cam „marait”, adica putin irascibil la oboseala. Dar asa este de vreo luna si ceva, de cand ii ies dintisorii. Acum, la opt luni si o saptamana, are patru. Si gingiutele sunt umflate, deci eruptia nu s-a oprit deloc 😀 Vacantele ii plac la nebunie. A fost deja de doua ori in Gran Canaria si acum, in El Hierro, si ne este clar. Iubeste deplasarile, zilele lungi in care suntem mereu afara, in miscare, iubeste mersul in masina, feribotul si camerele de hotel. E in lumea lui, cu zambetul lui mai putin stirb intins pe fata pana la urechi, alergand de-a busilea pe podea, sau pe punte, sau pe cuvertura de hotel sau pe plaja sau pe ponton. Iar pentru noi, e simplu. Mai simplu in deplasare ca acasa, chiar. Acum ne pregatim de alta mica vacanta. Trei zile in Madrid si o noutate pentru el: primul mers cu avionul. Va fi bine, desi e mai mult spatiu de mers de-a busile pe vapor 😀

Inchei aici. E vineri, ora 06 si eu tocmai am facut o noapte alba pentru a termina acest text. Merg sa ma bag putin la somn intre baietii mei iar restul pozelor din El Hierro le voi pune in urmatoarele ore. (zile)

[nggallery id=115]

am devenit un soi de bloger care nu cred ca mai e bloger. incep texte, de obicei cu mare avat creator, stau in prima zi pe ele toate pauzele pe care mi le da Yago cand doarme, si apoi nimic. nu le continuu, nu le finalizez. nu mai am nimic din avantul de la inceput. si asa raman neterminate. Seb m-a amenintat ca o sa le publice, asa cum sunt ele. o sa le zica „drafturile lui Je”. asta era sa se intample si cu articolul de fata pe care l-am inceput cand ne-am intors din El Hierro. Si l-am incheiat astazi, de frica capcaunului 😀