În excursie la rude. Tenerife – AMR 8 zile

Sâmbătă, prin bunăvoinţa lui Rambo şi a soţului ei, Giani, am mers în excursie la Făgăraş. Adică de ce bunăvoinţă? Că ne-au dat tomobilu’, un matiz verde-praz cu aripi albastru-fosforescent, maşină cu numere de OT, bună, de altfel. Am zis să mergem la rudele lui Seb, să le dea veste de Tenerife şi să ne luăm rămas bun. Am dat şi pe la Sâmbăta, la mănăstirea lui Brâncoveanu, să pupăm icoanele şi să aprindem nişte lumânări. Un loc liniştit şi relaxant unde ai putea sta o zi întreagă sau toată viaţa, să asculţi rândunelele, clipocitul peştilor din iaz, sunetul cristalin al râsetelor de copii şi vorbele molcome ale călugărilor. Cu două impresii am rămas de la vizita mănăstirii. Că lumânările pot mirosi şi frumos, a propolis şi miere. Şi că plecarea în Tenerife ne este îngăduită de Dumnezeu. Aşa am simţit la ieşirea din biserică, făcând abstracţie că mâna stângă îmi tremura puternic. Nu-i niciun semn, cel puţin nu semn de rău, că am călcat strâmb şi am simţit un curent până-n vârful degetelor de la mâna stângă.

Aaaa, de fapt trei sunt concluziile vizitei. Seb trebuie să-nveţe că matizul nu-şi stinge singur farurile când scoţi cheia din contact. Cum intrăm noi în maşină, ceva îmi pare în neregulă, că CD-ul este ieşit din pleier şi parcă nu-l lăsasem aşa. Dă Seb să pornească motorul, dar pauză. „Să ştii că am lăsat farurile aprinse. Da’ ce maşină e asta care nu şi le stinge singură?!”, găseşte să dea vina Seb imediat pe ceva, altceva decât ce ţine de el. „Hai, treci la volan, să te împing”, mai zice el, printre înjurăturile mele (chit că eram în parcarea mănăstirii). Şi ce ziceţi? Nici n-a luat-o uşor la vale că a şi pornit. Influenţă divină sau electrică necomplicată? Cred că Seb s-a rugat bine, că nici nu vreau să mă gândesc cât aş fi stat supărată dacă nu pornea matizache. Mai începuse şi ploaia.

Ca fiecare dată când mergem la Făgăraş, la bunica lui, Seb e cel care se ocupă de grătar. Lemnele le fac eu, că-mi place să dau cu toporul. 😀

Şi vasele intră în atribuţia mea. „Lasă, tu, Jeanina, că spăl eu vasele după ce plecaţi”, a zis bunica. „Da’ ce, nu vă place cum le spăl?” „Ei, cum nu, dar ziceam să stai aici, liniştită” „Las-o, mămică, că face practică pentru Tenerife”, a încheiat Seb cum altfel decât tachinându-mă. Adevărul e că-mi place să spăl vase şi dacă spanioloii îmi dau 250 de euroi pe săptămână să le curăţ paella de pe porţelanuri, pot să fac asta. Fără să sparg porţelanurile.

Tiramisu a încheiat prânzul de sâmbătă. Bunica lui Seb a suportat bine vestea plecării noastre, asta şi pentru că i-am zis că e temporar şi că avem deja contracte de muncă acolo. Pentru două luni. După care ne întoarcem. Nu mi-a plăcut s-o minţim. Aş fi vrut să-i spunem adevărul, că plecăm pe neveu, că nu ne pasă, că avem curaj să ne luăm viaţa în mâini, că vom lupta să ne facem acolo un rost… Se simte părăsită. Pot părea cinică, dar fiecare dintre noi e dator să facă orice pentru a avea viaţa pe care şi-o doreşte. Orice care nu e ilegal sau imoral, că doar noi nu călcăm pe cadavre ca să plecăm în insulele Canare.

Încă nu le-am dat vestea alor mei. Azi îl sun pe tati. Sper să nu plângă. Nu-mi plac oamenii care plâng.

4 Comentarii