Ne trăim viețile pe repede înainte, visând mereu la viitor. Niciodată nu suntem prezenți. Vrem să avem asta sau aialalta iar când le avem satisfacția durează puțin. Niciodată nu suntem mulțumiți pentru mult timp, ne trece repede. Iar vrem ceva, de data asta altceva, mereu mai mult, mereu mai mare, mai nou, mai bun.

Ne dorim lucruri și ne proiectăm imagini cu noi înșine fericiți având acele lucruri. Nu ne dăm seama că niște lucruri nu pot să ne aducă o stare de spirit reală și adevărată care chiar să dureze. Dar vrem totuși lucruri și mai mereu le obținem ca apoi să nu înțelegem că n-am fost așa de fericiți cum credeam că o să fim. Și iar ne dorim lururi.

De ce suntem atât de nemulțumiți cu viața nostră și cu ce avem când e clar că suntem, prin simplu fapt că putem scrie un text pe internet și să-l citim, mai bogați decât cea mai mare parte a oamenilor de pe pământ? De ce ne atât de greu să apreciem bunăstarea de care ne bucurăm? De ce acumulăm atât de multe lucruri materiale și ne bucură reducerile de prețuri? De ce cumpărăm atât de multe când încă avem din fiecare mai mult de un exemplar deja?

Am văzut în ultimele două zile trei filme documentare (sunt pe Netflix): The True Cost, Minimalism și One Dollar a Day.

Primul este despre adevăratul preț al hainelor ieftine și cum marile companii din industria modei se folosesc de oameni din lumea a treia pentru a-și maximiza profiturile. Știam că pentru ca eu să cumpăr un tricou de 3 euro de la Zara sau H&M croitoresele din Bangladesh sau India sunt plătite cu salarii ridicole comparativ cu cele din lumea noastră dezvoltată. Dar nu am realizat până să văd filmul că acele salarii sunt absurd de mici punct. Indiferent unde. Chiar și într-o țară cu un nivel de viață așa scăzut unde prețurile sunt mult mai mici ca în occident, un salariu pentru a coase tricouri, rochii, blugi și cămăși pentru țările dezvoltate nu asigură un trai decent. Un procent mare din profituri merge la vedete care le fac reclamă pentru a ne convinge să cumpărăm mai mult ca să avem măcar hainele pe care le poartă vedeta dacă nu putem cumpăra mașina, casa sau viața ei. Bani care ar trebui să se întoarcă în salarii în fabrici.

Eu am zis gata, nu mai cumpăr compulsiv și dezordonat. Cumpăr etic și conștient. Mă rog, pentru o perioadă nu mai cumpăr deloc, am deja prea multe. Iar Seb, care e, de fiecare dată când iau eu o decizie dintr-asta extremă, avocatul diavolului, a zis ceva de genul: ”Oamenii ăia au salariul ăla, chiar dacă e mic, e un slariu, pentru că tu și toată societatea vestică, cumpără hainele ălea. Dacă nu mai cumperi, nu o să mai aibă de muncă”. Nu știu, nu mă pricep la economie, dar mă gândesc că presiunea din partea cumpărătorilor care cer produse făcute etic poate influența companiile producătoare să-și schimbe practicile. Oricum, este aberant să continui să susții (prin cumpărăturile pe care le faci) o practică injustă spunând că dă de lucru unor oameni. Oamenii ăia sunt exploatați ca niște sclavi, muncesc aproape dublu orelor față de ce considerăm noi o zi de lucru acceptabilă, în condiții precare de sănătate și siguranță (fabricile sunt de cele mai multe ori niște clădiri ce-ntr-o țară dezvoltată ar fi fost demolate de mult) pentru niște bani care sunt o mizerie – de multe ori aleg ce să le dea copiilor, mâncare ori școală. (nu mai vorbesc de efectele negative pe care le produce industria hainelor asupra mediului, în general, și al localităților din zonele direct implicate în producerea bumbacului sau a pielii, în special, vă las să vedeți filmul).

De când am emigrat în Tenerife, mereu am așteptat reducerile. Pentru că aici prețurile chiar pot fi ridicol de mici în perioada aia. Apoi m-am mai calmat când s-au acumulat prea multe haine în dulap, timp în care mami a prins rapid din urmă (părându-i-se, cu siguranță. că hainele noastre sunt învechite) și a început să ne cumpere masiv haine în perioada reducerilor (și nu numai), tricouri și egări mie, tricouri și blugi lui Seb (chiar dacă se știe că blugii nu se fac cadou, e oarecum o chestie intimă cu cumpăratul perechii perfecte de blugi), tricouri și blugi și raiați lui Yago (chiar dacă Yago nu poartă blugi și nici raiați ori alți pantaloni în genul asta fix și incomod pentru un copil) iar acum mai nou pentru Maria chestii bebelușești. În ultimii ani am tot aruncat haine în containerele de donare. Saci. Zeci. Că nu mai arătau bine, s-au decolorat, s-au lăbărțat (așa e cu hainele ieftine, rar găsești vreo chestie de calitate printre ele), nu-mi mai plăceau sau pur și simplu nu-mi mai veneau, cum m-am îngrășat.

Când am văzut Minimalistul am zis că trebuie să arunc juma de casă. Pe puțin. Haine în primul rând, cărți, decorațiuni, obiecte inutile. Cum e posibil să am atât de multe după ce am aruncat atât de multe? Cele mai multe lucruri pe care le am zac nefolosite. Când ne-am mutat din Las Ameicas în Icod în iulie anul trecut am mai triat din lucruri și am aruncat chestii nefolosite de mult. Saci. Dar tot am venit aici cu majoritatea lor. Pe care, mare parte, nu le-am folosit deloc în aceste 9 luni. E absurd. De ce le păstrăm? De ce am dulapul plin de haine dacă folosesc doar 3 tricouri pe care le rotesc constant? De ce păstrez pe raft cărți al cărui subiect nu mă mai interesează de mult? De ce am sertarele pline cu sute, chiar sute, de mici obiecte de care uit că există și pe care nu le bag în seamă decât atunci când ne mutăm?

Ieri am făcut curat pe raftul galben din salon. După ce am clasificat ce-i de aruncat, de donat sau de păstrat, raftul arăta trist și stingher. Prea gol. Să arunc și raftul?

Azi am văzut One Dollar a Day unde niște americani s-au dus într-unul din cele mai sărace puncte de pe glob, un sătuc din Guatemala, ca să vadă cum e să trăiești la limita subzistenței așa cum trăiesc oamenii ăia. Adică cu 1 dolar pe zi. Ei au trăit cu o medie de 1 dolar pe zi pentru mâncare timp de 2 luni. Oamenii de acolor trăiesc toată viața cu 1 dolar pe zi nu numai pentru mâncare, ci pentru toate cheltuielile casei inclusiv educația copiilor. E ca un duș rece. Noi avem atât de multe, cheltuim atât de mult pe atât de multe lucruri nenecesare și tot suntem nefericiți că nu avem mai mult. 1,1 miliarde de oameni trăiesc cu mai puțin de 1 dolar pe zi. Eu făceam mofturi azi dimineață că nu am varietate de fructe și mănânc doar portocale sau banane la micul dejun. Ei sunt fericiți dacă au suficientă pită să-și umple burțile. Am donat 50$ (și voi puteți dona, e site-ul la sfârșitul filmului), nu pentru că 50 de dolari ai mei ar face vreo diferență, dar alături de mulți alții ai voștri și ai altor oameni care deja au donat pot schimba ceva pentru ei (spre exemplu este un program de împrumuturi pentru ca oamenii de acolo să poată să-și pună pe picioare ideile de afaceri ca să-și crească astfel nivelul de trai – sunt oameni care nu pot primi credite de la băncile normale). Ne simțim neputincioși când vedem astfel de filme. Credem că nimic nu poate fi făcut pentru ca ei să trăiască mai bine. Din nou, nu mă pricep la economie, dar dacă e cum zic ei, că 1,1 miliarde de oameni sunt în situația asta de sărăcie extremă, tot înseamnă că noi, restul, suntem mult mai mulți. Și fiind așa, împreună, putem să-i ajutăm cu adevărat să aibă o viață mai bună. Și dacă nu vrei să donezi atunci poți fi vegan. Spre exemplu, dacă cererea mondială de carne ar fi mai mică, o parte din cerealele și soia cultivate în țările sărace ar rămână acolo, să hrănească oamenii ce mor de foame.

Revenind. Încerc să mănânc cu un cost minim. O perioadă, de probă, poate chiar o să-mi placă și va deveni permanent. Vreau să văd cât de mulți bani pot economisi astfel. Nu-s exagerată, nu mă limitez la un dolar pe zi că ar fi pur și simplu prostesc – am născut de curând și alăptez doi copii, deci am nevoie de calorii și de nutriție. Dar reduc costurile la mâncare acolo unde acum mi se par extravaganțe (humus gata făcut când se poate face mai ieftin – și mai sănătos – în casă, măsline kalamon, acai, maca, etc). Noi mâncăm de aproximativ 1000 de euro lunar. Sunt curioasă cât vom cheltui dacă ne limităm la dieta ideală de produse integrale, în forma în care se găsesc ele în natură – fructe, cartofi, cereale, legume, rădăcinoase, nuci și semințe. Fără nimic la borcan, conservă, caserolă, etc. Bananele le luăm la 50 de cenți kilul, portocalele la 80 de cenți, cartofii la 1 euro, fasolea, lintea și năutul la 4 euro, orezul la 2. În grădină ne cresc frunze diverse pentru salată, deja de câteva săptămâni nu mai cumpărăm frunzoase de la piață. Oare vom avea roșii și castraveți în sezonul ăsta? În iarnă vrejurile de roșii s-au uscat (o ciupercă, mană? nu mă pricep) înainte să se coacă fructele, castraveții doar i-am probat iar salata a fost înăbușită de lucernă. Am avut doar conopidă, brocoli, ridichi Daikon, ceva morcovi și napi plus multă rucola și plante aromatice. Acum, enumerându-le, văd că nu sunt ”doar” niște mâncare. Sunt destule. După filmul ăsta, unde oamenii aia făceau o mâncare întreagă din ridichi de lună, îmi dau seama câtă mâncare am avut în grădinuța noastră de permacultură în iarna asta și nu am apreciat-o (eu, personal, nu am mâncat niciun nap, am neglijat aproape total producția de Daikon după entuziasmul primelor ridichi, brocoli l-am lăsat să înflorească iar conopida am mâncat-o oarecum forțată de Seb că uite, ai vrut conopidă, de ce n-o mănânci?). Putem oare economisi atât de mult încât să strângem bani să cumpărăm un teren unde să ne cultivăm  și toate fructele pe care le mâncăm? Tăind din costurile de la mâncarea procesată și inutilă pe care dădeam banii până acum? Renunțând la cumpărăturile compulsive de haine, electronice și restul inutilităților pe care ne-am cheltuit banii în ultimii zece ani?

Ieșim din școală fără noțiuni de administrare a banilor (printre multe altele care nu ni se spun) și ajungem să dăm cu piciorul la sume importante fără să băgăm măcar de seamă. Distrugând în timpul ăsta planeta cu obiceiurile noastre egoiste. La sfârșitul anului de consumerism se adună o mare grămadă. De bani cheltuiți, de deșeuri generate, de poluare cauzată de toate produsele care au fost fabricate pentru noi, de animale care au murit pentru ca noi să avem burțile pline ori poșete de piele, de oameni care s-au spetit și și-au distrus sănătatea pentru obiectele noastre adunate pe rafturi.

Cei mai mulți oameni pe care îi cunosc se plâng că nu câștigă suficient de mult pe cât și-ar dori (ca să cumpere și mai multe lucruri – mașini noi, case, mobilă mai frumoasă, haine la modă, electronice upgradate). Noi, cu toții, am fost dirijați în direcția greșită. Nu trebuie să ne luptăm să câștigăm mai mult (în sensul să muncim și mai mult, pierzând și mai mult timp pentru acei bani – nu cred că e greșit să vrei să fi plătit maxim pentru timpul și efortul tău). Ci să cheltuim mai puțin. Văzând documentarele ăstea am înțeles că nu e deloc un sacrificiu să cheltuim mai puțin. Să avem mai puțin. Să mâncăm mai simplu. Să trăim mai simplu. E un act logic și înțelept, de conștiență și solidaritate și respect față de natură, oameni și animale.