Familia s-a extins: acum suntem sase

La inceput, adica inceputul aventurii de emigranti in Tenerife, am fost doi. Je si Seb. Apoi, la cateva luni dupa, am adoptat-o pe Mufi, o pisica alba si latoasa. Jumate de an mai tarziu am salvat-o dintr-un pet shop pe Muraya, o siameza-thai, si am ajuns la patru membri ai familiei. In urma cu cinci luni si ceva s-a nascut Yago si de atunci ne umple inimile de soare. Si eram cinci. Pana in iunie, cand ne-am facut sase. Atunci am adoptat-o pe Maloun (nume fitos, doar pare, dar nu-i, a fost doar o joaca cu Seb pentru gasirea unui nume care sa i se potriveasca, se citeste Malun, cu accent pe ultima silaba), o catelusa in varsta de un an, blonda-roscata, si ea latoasa, mai latoasa ca Mufi, dar iubitoare si jucausa cum n-am vazut niciun caine in viata mea.

Povestea ei e trista. Pe scurt, a fost abandonata de mica, prinsa de hingheri, tinuta intr-un adapost rau de animale (sunt si astfel de adaposturi pe insula, conduse de oameni ai caror scop nu e ajutarea animalelor fara stapan ci castigurile banesti), salvata de acolo (in prezent acel adapost e in vizorul autoritatilor, urmeaza a fi inchis), mutata pe la cateva familii in asteptarea cuiva care s-o vrea cu adevarat si s-o adopte si apoi raza de soare, adica noi. Eu am aflat de ea de la profa de germana, care o tinea de vreo luna de zile si-i tot cauta stapan. Profa e mare iubitoare de caini, este asociat la un adapost de caini (unul cu oameni buni, de data asta, Action del Sol), adapost la care am tot mers si noi din martie pana in iunie sa plimbam cainii (pare o gluma sau o pierdere de timp, dar acolo traiesc vreo 200 de caini ce au fost abandonati, si oricat de bune sunt conditiile lor de trai ca adapostul e facut de o organizatie din Germania deci e lucru nemtesc, cusca tot cusca ramane; asa ca o iesire din curtea adapostului, chiar si de o ora pe saptamana, e lucru mare pentru un suflet de catel… plus ca asa socializeaza mai des si cu oameni din afara centrului, deci sunt mai prietenos si mai usor de adoptat). Revenind la profa de germana, acasa are 11 caini. Deci nu mai era loc permanent de inca unul. Si cum stia ca noi vrem sa adoptam un caine, intr-o zi imi zice „am cainele perfect pentru tine” referindu-se la felul meu activ de a fi (in perioada aia inca mergeam zilnic vreo zece kilometri pe jos, cu Yago in port-bebe, iar ei i se parea ca ma plictisesc si am nevoie si de un companion canin; acum m-am lenevit, bine si caldurile sunt mai mari, si am inceput sa muncesc, scriu in alt articol, deci nu mai merg atat de mult cand ies la plimbare).

Ne doream un caine. Seb zicea ca ar vrea sa aiba un caine cu care sa mearga la surf, cand face poze, mie nu-mi displacea ideea. Seb n-a avut nicodata caine, eu am avut toata copilaria si adolescenta. De cand am inceput sa mergem la adapostul Action del Sol sa plimbam cainii, nu ne-am lipit de niciunul. Ba erau prea zglobii, ba prea lenesi, ori prea speriati, ori destul de dusi cu duhul. Majoritatea simpatici foc, cu personalitatea lui fiecare, dar cu niciunul n-a fost dragoste. Sau compatibilitate. Cand profa ne-a adus-o pe Maloun la centru, sa ne plimbam pana la ocean cu ea si sa ne cunoastem putin, ne-a descumpanit putin. Pe mine mai mult. Mi s-a parut urata. Adica, fata de toti cainii de la centru cu care ne-am plimbat, era cea mai urata. Bine, a doua cea mai urata. Dar dupa un sfert de ceas ne-a fost clar ca da, asta e cainele nostru. „E cel mai destept caine pe care l-am plimbat pana acum” a zis Seb si eu am vazut limpede legatura ce s-a legat intre ei. Dupa inca un sfert de ora deja imi era simpatica foc. La sfarsitul plimbarii i-am zis profei ca o adoptam si-i schimbam numele in Maloun. Am dus-o acasa in aceeasi zi si dupa inca o zi deja mi se parea cel mai frumos caine pe care l-am avut. Deh, asa e in dragoste…

Cu pisicile s-a acomodat destul de bine si de rapid, avand in vedere ca e inebunita dupa mate: cum vede una pe strada sau pe deal sau prin barranco, cum incepe sa tremure de nerabdare. N-a prins nicio mata pana acum, nu stiu daca s-ar juca cu ea sau ar smotoci-o, dar goana ei dupa pisici este pasionala. Destul de corect, mi se pare. Cu Mufi nu a avut nicio treaba, ca atitudinea lui Mufi e de o aroganta si de o superioritate gen Garfield. A mirosit-o, Mufi s-a infoiat de doua ori la ea, a scuipat-o ca sa-i arate cine-i seriful in sat si asa s-au incheiat socotelile inca de la inceput. Cu Muraya a stat altfel istoria, ca mata mica a apucata sa se sperie si s-o rupa la fuga, fapt ce i-a aprins beculetele de vanator lui Maloun, lucru care a speriat-o si mai tare pe Muraya. Asta a durat vreo saptamana. Acum nu se iubesc, dar se accepta. Nu se mai fugaresc, dar asta pentru ca Muraya a invatat ca daca merge incet, nu neaparat tiptil-tiptil dar nici mers rapid-de-frica-pana-la-urmatorul-dulap-sau-masa-sau-oricel-fel-de-adapost, deci daca nu fuge, nu-i trezeste instinctele catelei.

O avem deja de o luna. Din a doua saptamana n-a mai facut pisu pe terasa (caca doar o singura data). Din a treia saptamana a invatat sa sara singura in gradina, ca pisicile. La inceput pentru ca vroia sa vina dupa noi. S-a prins ca ne pregateam de plecare si cand a vazut ca nu o luam si pe ea, a sarit gardul in gradina, a ocolit cladirea, a iesit pe alee, a gasit si poarta deschisa de la intrarea in complex si ne-am trezit cu ea in parcare, alergand spre masina. Mi-a topit inima. Apoi a devenit ceva normal si sare in gradina si cand suntem acasa, doar ca sa-si faca nevoile (desi iese cu Seb dimineata la plimbare si seara la fel, iar in mijlocul zilei, cand e caldura mai mare si nu prea iesim la plimbare, ii deschid usa sa iasa singura dar nu prea iese, nu-i place pe usa). La inceput cand sarea in gradina, venea la usa si astepta sa-i deschidem. De cateva zile se intoarce acasa tot pe acolo pe unde pleaca: sare gardul in terasa. Ce haioasa a fost pana a reusit… Ca o baba. Acum zici ca-i atlet de performanta, sare la fel de sprinten ca matele. Ma bucur ca e independenta si ma bucur ca apartamentul nostru e la parter. Nu mi-ar fi placut sa o stiu inchisa in casa cat noi lipsim. Asa, in gradina, la umbra pe sub palmieri si tufe, cu mate multe in jur ori soparle de  fugarit, timpul trece mai repede pana ne vede din nou. Cred ca ne iubeste mult 😀 Stiu ca noi o iubim. Singura problema e ca mai iese si din complex. Ne-au spus vecini ca au vazut-o alergand pe strada. Dar de asta nu avem cum s-o protejam, se va proteja singura… si bunul Dumnezeu. Ca alternativa de a o inchide in casa nu-mi surade. Oricum, incercam sa o luam cu noi mai tot timpul cand plecam de acasa…

Cu Yago e foarte dragastoasa. El se intinde spre ea si o apuca de ureche sau de parul de pe ceafa, ea isi impinge capul in jos si asteapta cuminte pana Yago ii da pace. Cateodata ii pupa piciorusele sau il linge pe fata. Are asa o dexteritate, de trebuie sa fiu foarte atenta cand ea sare… Cand mergem la plimbare si ea isi vede de treburile ei, cum ar fi fuga dupa iepuri printre stanci sau dupa crabi pe plaja, se-ntoarce din cand in cand la Yago si sare usor pe el, pe port-bebe, asa, de control. Dar de iubit, tot pe Seb il iubeste cel mai mult. Eu ii gatesc, eu ii dau mancare, eu ii spal castronul, eu o mozdrogolesc, eu o alint, eu o mangai, eu o puric, dar tot pe Seb il iubeste mai mult. Asa schelalaie cand pleaca el de acasa de zici ca-i sfarsitul lumii. In felul asta am descoperit si eu roata: pentru un caine cel mai important moment al vietii este plimbarea. Restul – umplutura. Ca eu ma trezesc mai greu si am rutina de mama (nu ca inainte de a se naste Yago n-as fi avut rutina la trezire), Seb e cel care o scoate pe Maloun dimineata pe deal la plimbare (o ora sau mai mult). Ca sunt comoda (chiar vreau sa schimba asta, sper sa reincep sa alerg seara) si imi caut scuze, in multe seri iese tot cu Seb la plimbare. Asa ca atasamentul este de inteles. Cand iesim toti patru, Maloun nu stie cum sa-si imparta timpul si energia intre noi si nu-si mai incape in piele de fericire. Trebuie s-o filmama o data cum se joaca… veselie pura.

Cu dresajul – zero barat. De abia stie stai si sezi. Lucru care nu mai e deloc valabil daca in raza ei vizuala sunt pisici. Atunci nu are stapan. Dar a invatat sa stea la usa cand noi intram in vreun magazin, ca nu la toate ai de ce sa o legi. Bine, ne mai pomenim cu ea printre rafturi, dand toata din coada de fericire ca e langa noi. Cel mai tare a fost cand am mers la centrul de sanatate si am lasat-o in gradina din fata, legata de un mic arbust, iar peste cateva minute ne-am trezit cu ea inauntru, in fata cabinetului medical. A fost ca-n filme, absolut nimeni din policlinica, nici omul de securitate, nici nenea de la ghiseu, nici femeia de serviciu, nimeni n-a vazut-o cum s-a strecurat (nici cand a scos-o Seb afara nimeni n-a bagat de seama blanoasa). Alt lucru pe care l-a invatat e sa inoate dupa Seb, chiar de-s valuri (si aici e relativ, ca daca ea are altceva de facut, cum ar fi pescari de mirosit, momelile lor de mancat sau crabi de vanat printre pietre, Seb poate foarte bine sa se si inece ca pentru ea e egal). Dar e bine ca face baie, chiar si atunci cand vrea ea. Asa mai fug si purecii. Am dus-o la veterinar pentru a-i schimba actele, pentru deparazitare si ce-a mai fost nevoie, dar eu nu cred in picaturi ce tin purecii la distanta. Plus ca-s destul de toxice… Asa ca baia e sfanta si de dorit cat mai des. Ce bine ca iubeste apa, oceanul. Seamana cu noi.

Nu credeam ca va fi asa de firesc si de… simplu sa ai caine in apartament. Eu cat am avut caini, adica la ai mei, a fost mereu la tara, deci caini de curte. Niciodata in casa (ce bine ca avem terasa mare si gradina in care sa mai evadeze). Si ma gandeam inainte s-o adoptam pe Maloun ca va fi ceva nou ce s-ar putea sa nu-mi placa, adica traiul pe 50 de metri patrati cu un caine (cu tot ce inseamna el, latrat, bale, miros, par, pureci, incaltaminte rupta sau cel putin rontaita, etc). Plus timpul alocat ingrijirii lui, mai ales ca venea dupa ce viata nostra se umpluse cu iubitul nostru fiu. Dar s-a incadrat bine in schema si am invatat ca viata nu e niciodata plina, intotdeauna mai incape ceva. Si mereu, indiferent cat de multe sunt de facut peste zi, mereu mai e ceva timp, ceva loc si pentru altceva (un caine, un hobby, o indeletnicire). Iar mirosul si balele si incaltamintea rupta si parul naparlit nu-s deloc asa mare belea. La cat de mare bucurie ne aduce, deranjul este doar un fleac.

[nggallery id=112]