Dragostea e în tot şi-n toate

Muzeele ar fi foarte seci fără poveşti. No, poţi să te duci să vezi exponate şi asta o să ţi se pară interesant, dar poveştile te fac să păstrezi o amintire frumoasă locului şi te aduc înapoi într-un muzeu. Să luăm expoziţia asta, el şi ea în lumea vie, de la muzeul de istoria naturală brukenthal. Sunt expuse vreo 90 de specii de diverse, de la molii la păuni, da’ mai mult de cinci nu-ţi rămân în minte după ce pleci. Dai o tură să-ţi faci o idee, stai ceva mai mult în faţa banalului cocoş de munte care privit în faţă şi nu în pozele din manualul de biologie nu mai pare aşa banal, mai dai o tură în care te opreşti fix câte 30 de secunde în faţa fiecărei vitrine şi apoi gata, te plictiseşti. Da dacă ai timp să stai de vorbă cu un curator (care, în cazul de faţă, e tânără şi frumoasă… de fapt, tinere şi frumoase, că-s trei), rămâi şi ore să asculţi poveşti. Aşa afli că un anumit fluture face dar de nuntă fluturăresei (acu’ ce mai contează că-i dă doar nişte pământ supt cu trompiţa, e tot dar), că raţa sunătoare este cea mai drăgăstoasă specie dintre păsări după papagalul amorezat ori că melcul de grădină aruncă, la propriu, săgeţi spre doamna melc când vrea să facă sex (sunt nişte ace subţiri din calcar). Deci, dragilor, mereţi la muzeu. Pentru poveşti.

Un răspuns