Italia. Franța. Spania. Portugalia. Insulele Madeira. Insulele Canare. N-a fost chiar un tur de forță, dar ne-a sleit ceva de forțe. Pe Seb, că a fost șoferul tot drumul de peste 2.600 km, mai puțin. 😀 Dar pe mine, anemica, care are rău de mașină, de mișcare și, acum am aflat, de mare, m-a pleoștit groaznic. Așa. Am început cu partea proastă, că era mai puțin de spus și am vrut să am spațiu de manevră cu restul poveștii.

Vacanța noastră de 14 zile a fost incredibil de frumoasă. Cu șase zile petrecute în Toscana, la sora lui Seb (tare mult mulțumim Andra, Fede și Gabriel pentru găzduire și momentele petrecute împreună), și celelalte opt pe drum, a fost un melanj între orașe vizitate la ralanti și altele doar traversate și privite din spatele parbrizului. Am găsit Toscana gri-maronie, pe alocuri verde, că a plouat mult, dar deh, ca iarna. Nu a fost însă mai puțin spectaculoasă. Partea cu adevărat avantajoasă a perioadei în care am mers acolo a fost numărul decent spre mic de turiști. Așa că Florența, Lucca, Pisa și Pescia, orașele prin care ne-au purtat pantofii, au părut până și mai primitoare decât ni le aminteam.

Într-o oglindă veche, în vechiul Lucca

În Lucca am nimerit ziua aia din lună în care pe toate străzile cetății, adică peste tot în centrul istoric, se vindeau obiecte de anticariat, de la cărți până la mobilă, de la genți de designer la aparate de fotografiat antice. Târg. Ador târgurile. Nici n-am simțit cum a trecut ziua și umbra dintre clădirile vechi s-a transformat în întuneric. De aici m-am îmbogățit cu un ceas Timex pentru triatlon, adică tocmai ce-mi trebuie mie – la înot, ca și la alte sporturi. A costat 10 euro, obiectul e ca și nou. Norocul meu. Acum îl folosesc când alergăm, că ne-am pus să alergăm seara, pe malul oceanului. Eu și Seb. În Florența am descoperit o erboristerie veche despre care citisem pe net înainte și care produce parfumurile Il Profumi di Firenze, o să detaliez în articolul despre parfumurile acestei călătorii.

Am zis că e scund, nu? Adică doar cu un cam mai lung ca mine 😀

Pisa. Pentru prima dată pentru mine. O s-o spun direct. Multă zarvă pentru nimic. Adică turnul din Pisa, ciudățenia care adună anual milioane de turiști japonezi, că așa, în total, sunt trilioane cred, e doar atât de înalt?! Din curtea aia cu gazon verde-verde, turnul e cel mai scund. Și nu vorbim decât de o catedrală și un dom mic și discret. Mă rog, locul e plăcut, aerisit în ciuda tarabelor negustorilor, unde albul marmurei (să nu fie marmură?) contrastează perfect cu verdele ierbii și pozele ies corecte.

Genova. Doar din mașină. E cel mai ciudat oraș văzut de mine. Pus pe versanți abrupți,  cu niște străzi prăpăstioase și cu un mini-oraș subteran format numai din parcări, orașul mi-a dat o senzație de claustrofobie, chiar dacă este întins pe malul bălții. M-am simțit straniu, chit că n-am coborât din mașină, aveam drum lung de mers până la primul popas, Marsilia. Care pe Marsilie nici pe aia n-am văzut-o decât din mers, cazarea a fost într-o localitate de lângă, La Valentine.

Italia în viziunea noastră: drumuri proaste, benzină scumpă, autostrăzi scumpe, parcări scumpe.

Coasta de Azur. Tot din mașină. Am oprit doar lângă Cannes, ca să mâncăm. Este pentru cei bogați și chiar și cea mai urâtă și sordidă crâșmă are prețuri mari. Cum noi nu suntem nici bogați și nici fițoși, n-am ținut deloc să mâncăm pe malul mării, așa că cu 14 euro ne-am săturat burțile la un restaurant cu autoservire dintr-un centru comercial.

Frumoasă Marsilia, nu? Așa am zis și eu.

Franța: drumuri foarte bune, frumoase, benzină mai ieftină ca-n Italia (nu pun la socoteală Monaco, alt stat, alte taxe, unde litrul de 95 depășea 1,5 euro). Autostrada, la fel de scumpă ca-n Italia, pe sectorul de la graniță și până la ieșirea spre Cannes, o distanța mică, am plătit vreo 12 euro. Dar n-am mai avut treabă cu autopista, că drumurile naționale-europene sunt foarte rapide. Cazările: scumpe, înguste și proaste. Am plătit la un hotel de 2 stele 52 de euro, departe de zona turistică, un fel de hotel pentru tiriști. Micul dejun – mai bine-ți ieie gândul, sau îți aduci musli cu tine, așa cum am făcut eu (mulțumesc Andra).

Stop poveste. La granița dintre Franța și Spania am dat peste cea mai tare localitate. Cred că toți cetățenii ei au un duty free. Și am găsit și super prețuri pentru parfumurile Annick Goutal și Serge Lutens. Despre asta, mai târziu.

O pată de culoare într-o cetate îngălbenită de secole.

Tarragona. Aici a fost următoarea înoptare. De fapt, lângă, la 6 km, în Salou. Frumoasă zonă, plină de pensionari în această perioadă. Plaje lungi și largi, drumuri faine, oameni plăcuți. Plus că puteam să ne înțelegem deja, când am intrat în Spania parcă ne simțeam acasă. Cât contează limba… Ne-a oprit și un echipaj de poliție locală, într-o localitate de până-n Barcelona, și a fost așa o plăcere să ne cunoaștem, de cum să spun, eu m-am bucurat. A fost doar o verificare de rutină. Ăstea sunt momentele în care iubesc rutina. Și polițiști.

Pe plaja de lângă Salou, Seb simte că zboară. Mediterana e ca oțelul, semn că n-are simțul umorului.

Cazarea din Salou – faină. Hotel de 3 stele, mare cam cât Casa Poporului, sau, mă rog, pe-acolo, micul dejun cu-adevărat mare-mic-dejun, cu trei mese lungi rău de bufet. Preț total: 35 de euro. Să nu iubești Spania? Și pe cât de mare e hotelul ăsta, atât de Bulă am fost când îl căutam în miez de noapte. Vă rog, știți unde se află hotelul Belvedere? Am întrebat noi un grup de neni ce stăteau lângă o mașină. Păi sunteți chiar în fața lui! Ha ha ha!!! Tarragona are un centru vechi care-i foarte… trendy. Artă urbană pe pereții mâncați de ani, stâlpi pictați, portocali plini cu fructe (toate seci, că sunt coapte săracele de vreo două luni), cafenele-n colț și cetățeni cu câini. Mulți cetățeni cu câini (care, aporpo, merg la cumpărături și la cafea).

Doi bronzați la Valencia. Printre miile de bronzați români.

Valencia. Primitor. Îmi place mai mult decât Barcelona, e mai intim și mai șic. Plus că nicăieri n-am văzut așa multe femei îmbrăcate bine ca aici. Adică cam din câte femei ne-am intersectat în Valencia, un procent de vreo 70 meritau pozate de The Sartorialist. Am zis. Cazarea: în centru, faină, plăcut mirositoare, cu un pat regesc – plapumă all seasons, perne cu puf de gâscă de-aia ce-a trăit fericită, cu baie la comun și mic dejun semi-spartan. 42 de euro. Dar de aici m-am ales cu-n număr de Vogue Spania. Deci, ce mai contează micul dejun?

În Cordoba, cu ghetele cele noi SENDRA. Este un love story, are articolul dedicat, plus că trebuie să trimit și un mail cu mulțumiri domnului patron de Sendra.

Cordoba. A treia noapte din peninsula Iberică, hotel de două stele chiar pe marginea râului și în plin centru istoric. Cazare faină, camera cam mică, baia însă îmbietoare, aici am confundat bideul cu buda. Din oboseală. Prea lungă călătoria asta. Se înțelege că a trebuit să fac transferul întregii cantități de materie în vasul de wc. Mi-a fost simplu, după ce m-am gândit că e vorba de mâncare aia atât de delicioasă pe care am mâncat-o cu câteva ore în urmă. Floare la ureche. Cordoba e genială, adică chiar e. Îți dă senzația că ai mai fost aici și te face să te simți pe meleaguri dragi. Hoinărăști pe străzi și pur și simplu știi că nici nu trebuie să-ți faci griji de direcție sau repere, că n-ai cum să te pierzi. Asta și pentru că nu-i mare.

În Căutarea cinei perfecte în Cordoba.

Spania. O țară cam mare. La ce le trebuie atâta? Drumuri foarte bune, autostrăzi gratis în jumătatea a doua a drumului nostru, peisaje frumoase dar cam veștejite și mulți tauri. Giganții ce păzesc autopista.

Faro. Un loc în care mergi dacă vrei să fugi de timp, de civilizație și de lume. Dar frumos așa în felul lui părăsit și sălbatic, cu mlaștinile ce-l mărginesc și cu calea ferată pe malul bălții.

Soare, ocean, plajă. Viață. Portugalia.

Portimao. Aici a fost ultima noapte dormită înainte să părăsim continentul. Două stele pe ușa hotelului, trei cu plus înăuntru și mic-dejun regesc. 35 de euro. Iubesc Portugalia. Aici s-a consumat gluma cea mai tare a sejurului. Când Seb a cerut de la recepție o hartă iar nenea de acolo l-a întrebat dacă vrea hartă pentru Portimao sau pentru Algarve, Seb a întrebat la rându-i: Cât de aproape e Algarve ăsta? A fost ca și cum te-ai plimba prin Caracal și ai întreba în ce direcție e Oltenia, și cât de mult mai e până acolo 😀

Cu Sendra, prin nisip. Sacrilegiu.

Portugalia. O țară mirifică, o spun și mă repet când o spun. Merită. E ca-n reclama făcută de ministerul lor de turism: Unde mergem în concediu? Portugalia, Portugalia sau Portugalia? Verde, prietenoasă și cu plaje de o frumusețe ce-ți taie respirația. Drumuri bune, benzina mai scumpă ca-n Spania, cam ca-n Italia. Tarte cu cremă de ou, adică pastel de nata – 80-90 de cenți bucata. Numai în Portimao am mâncat 4. În 5 minute. Strașnic desert.

Vulcanul care ne-a adus teferi dar nespălați în Tenerife.

Feribotul. Ei bine, ziceam la începutul articolului că am terminat cu părțile proaste. Uitasem de feribot. Coșmar, nu alta, coșmar a fost pentru mine. În trecut am făcut un drum de vreo 6 ore cu feribotul, între Civitavechia și Sardinia, Olbia. Dar pesemne că marea n-a fost agitată deloc, de mi-a priit mie drumul ăla. Cum să spun, acum am vomitat și mațele din mine. Le simțeam cum îmi ies pe gâtlej, așa de cumplit a fost. Oroare totală. Atlanticul a fost cam zburlit, vânt de multe noduri și podeaua bărcii ce se mișca ca-n pirații din Caraibe. Sau pe-aproape. Și cum mă dădeam eu vitează când s-a depărtat feribotul de Portimao și-i spuneam lui Seb de la înălțime ultimei punți că mi-ar plăcea să vedem niște valuri de zece metri. Bag seama că nu mă gândeam că și barca se mișcă odată și deopotrivă cu valurile. Păi dac-ar fi fost de zece metri, n-aș mai avea acum stomac. Ca-n House sezonul 7 când studentul ăla își scuipă plămânul.

Doar stânci și apă.

Insulele Madeira. Am poposit în Funchal, capitala arhipelagului, la 24 de ore de la plecarea de pe continent. Escală – 6 ore. Suficient pentru a-mi reveni în simțiri și chiar  a mânca ceva după tot fermecătorul șou cu pungi, horcăieli și miros acru. Nu puteam mânca pastel de nata, n-aveam deloc de gând să risc, dar pentru că părăseam pământul portughez și în Tenerife nu se face nimic asemănător, am cumpărat 6. Un desert nu e niciodată prea mult (nu, pe naiba, spun coapsele mele). Fie. Din puținul pe care l-am văzut, Madeira ne-a plăcut. Dar mai răcoare ca-n Tenerife și mai stâncos. Capitala este plăcută, cu un aer ușor nostalgic. Sau eram eu bolnavă rău și l-am pictat în violet. Am cunoscut acolo, chiar înainte de reîmbarcarea pe barca cea mult iubită, un om foarte interesant. Principele Ilheu Pontiha care stăpânește principatul Ilheu Pontiha. Acest principat era la 10 metri de scara ce ne urca pe noi în feribot și nu avea o suprafață mai mare decât o garsonieră de bloc ceaușist în cartier muncitoresc. Adică o stâncă. Un atol pe care nenea principe l-a cumpărat de la englezi și s-a autoproclamat principe, iar principatul lui independent de Portugalia. Trăiește din donațiile celor care-i vizitează principatul. Un om interesant, așa cum am spus.

La mare, dar și la munte, Funchal.

Feribot, din nou. 12 ore până-n Santa Cruz de Tenerife. Mi-a fost mai bine, n-am mai folosit nicio pungă. Dar cu dușurile, cu dușurile ce facem? Pesemne că doar cei care au loc la cabină pot face duș pe barcă, restul să se-mpută, au zis. E ciudat, pentru un feribot ce face o cursă lungă de peste două zile (după Tenerife, încheie traseul în Gran Canaria) să nu aibă cabine de duș la baie. Îmi amintesc foarte bine că pe feribotul ăla cu care am mers în Sardinia în 2009 aveau dușuri pentru tot poporul. Și aia era o cursă scurtă. Dragă domnule patron de Armas, dacă citești blogul nostru, răspunde la o întrebare: de ce ești nașpa? Pune și mata niște chestii-n bărcile ălea, să se despută omu o leacă.

Hai acasă, hai cu mine, vino mai aproape. 🙂

Tenerife. Bine te-am găsit, frumoasă Tenerife, insulă între insule, perlă între perle. Asta am simțit când am debarcat, cu mașina, de data asta, pe insulă. Altfel când ai mașină, ești mult mai mobil. Așa o să putem vedea și noi toată insula, poate curând o să mergem și-n Fuerteventura și în El Hierro cel plin de ananas. E bine.

Acasă. Sejurul s-a încheiat de abia după parcurgerea celor 70 de kilometri de autostradă din Santa Cruz în San Eugenio. Autostrada – gratis. Prețul benzinei – sub un euro. Parcările – fără plată pe spațiile publice. Ce să vrei mai mult?

Cu zgarda ei cea verde cu clopoțel roșu, cadou de întoarcere acasă.

Mufi ne aștepta atât de mult încât nici nu ne-a mai recunoscut vreme de câteva ceasuri. Fugea și se ascundea pe oriunde mai încape încă. Că se face mare în fiecare zi. Și a miorlăit în continuu vreo două zile de ziceam că deja i s-a făcut de pisici. Dar ea, săraca, își dezvoltase un așa timbru și un asemenea sonor doar de singurătate, că doamna care i-a fost dădacă cât am lipsit, a stat doar câteva ore pe zi cu ea. În rest, printre altele, Mufi a jucat șah. Mult șah – o parte din piese au dispărut fără urmă. Oare le-a mâncat? Posibil, că azi, în baie, când îmi tăiam unghiile, Mufi a luat una în asediu și a mâncat-o. Iacs. Cam scârbos articolul ăsta, recunosc. A se citi pe stomacul gol. 🙂

[nggallery id=88]

[nggallery id=89]

[nggallery id=91]