Yago, minunea lui tata, mozdrogolin mic și ghiduș, parcă ieri te-am ținut prima oară în palme. Un fir de om fragil, cu piciorușe subțirele și tălpițe cât degetul meu mare. Un ghem cu mânuțele murate de lichidul amniotic din burta curajoasei tale mame. Nu pot să scriu fără lacrimi despre momentul venirii tale pe lume. A trecut un an de la zbuciumul acelei nopți pe care nu o voi uita toată viața mea.

Yago la un an
Am început sărbătoarea de duminică, cu primul tort. Yago a fost incredibil. A priceput el ca e in centrul atentiei și pentru el ne bucurăm. La partea cu suflatul nu a devenit foarte seriosm, iar în final a chiuit de bucurie.

[nggallery id=118]

Aveai o lună sau două, când la Grupul de sprijin pentru alăptare/Grupo de Apoyo para la lactancia materna, Lidia, intițiatoarea grupului pe care acum îl conduce mama ta, le-a spus mamelor, care erau atunci prezente, că tu ești născut acasă și m-a provocat pe mine să spun cum a fost. Am bâlbâit câteva vorbe dar nu am putut să spun povestea. Nu pentru că nu aș fi avut cuvintele în spaniolă, ci pentru că încă nu se cristalizase avalanșa de sentimente care a trecut peste sufletul meu. Cum a fost pentru mine nașterea ta, acasă, doar cu mama? Dură, dar cu credință. Nu sunt o persoană religioasă. Acum, tu mă vei cunoaște dincolo de măscăriciul care vrea să te lumineze și să te facă să râzi cât mai mult, ca să se bucure și el de râsul tău cristalin. Totuși, am crezut mereu că totul va fi bine, că mama știe ce face și e pregătită să te aducă pe lume, fiind în același timp pregătit psihic pentru orice s-ar fi putut întâmpla.

Multă lume aștepta cu sufletul la gură nașterea ta. Mai bine zis cu groază. O știam și atunci iar apoi ni s-a confirmat că gândurile care veneau spre noi erau predominant negative. Și era normal, e normal și acum să fim priviți ca niște ciudați, dincolo de mirarea, surpriza și încântarea din final, care vine să camufleze reacția oamenilor când află că ești născut acasă, doar cu tata. Intrebarea implacabilă este întotdeauna legată de minunatul tău cordon ombilical, cu care te mai joci si acum uneori, când îți pică prin mâini după ce te-ai cățărat pe comodă. ”Si cum ai tăiat cordonul?”.
Acum ne amuzăm când ne amintim cum ne-am pregătit pentru nașterea ta, cum am cumpărat noi mănuși sterile, seringă ca să îți tragem lichidele din năsuc, foarfecă chirurgicală sau vitamina K :). Bine, multe la insistențele mele, că mama ta știa ce face. Dar na, să fiu eu liniștit, de parcă dacă le aveam pe toate astea, ai fi venit mai ușor pe lumea asta frumoasă. Si altele, și altele.
Lunile în care tu creșteai mititel la mama în burtă au fost o perioadă foarte frumoasă pentru noi. Mama, plină de hormonii fericirii, radia în fiecare zi, iar după lunile de amorțeală, când nici nu știam că tu deja îți făcusei culcușul, era plină de energie si de vitalitate. Începuse să ia tot felul de decizii care mie îmi păreau radicale, iar ca să mă convingă că face bine, îmi trimitea tot felul de link-uri la articole despre alimentație la început. Eu răspundeam cu link-uri din tabăra cealaltă, a curentului general. E greu să ieși din curent și să nu mai înoți. Mama ieșise pe mal dar eu o tot trăgeam înapoi. Nu voi mai face asta.
Apoi a venit decizia nașterii acasă. Mai era cale lungă până să ne întâlnim, așa că nu m-am stresat prea tare. Adică e vreme destulă, mă gândeam că va fi cu moașă, nu vom fi doar noi. Apoi a dispărut și moașa, iar eu am intrat în panică. Se apropia sorocul și începusem ultimele pregătiri. Bunica ta era și ea speriată, iar restul familiei, care era departe nu mai zic. Străbunicii tale cred că nici nu i-am spus, decât după ce te-ai născut. Încă mai speram că vom ajunge totuși la spital, cumva, cumva. Mare idiot.
Cunoșteam starea aceea în care cineva parcă te strânge de gât și simți mereu un nod. Panica. O avusesem când au plecat bunicii tăi. Am reușit însă mereu să trec peste și să revin la gânduri pozitive. Mă rugam noaptea.
Apoi am intrat în linie dreaptă și m-a cuprins o stare de calm, ca atunci când ceva te doare rău și dintr-odată durerea trece. Simți o căldură, ca o moleșeală plăcută și adormi.. Nici nu era greu să intru în starea asta, pentru că mama ta era atât de entuziasmată. Trebuia doar să nu mă mai opun, înăuntrul meu. Povesteam despre cum va fi, cum vei fi, te așteptam deja cu mare nerăbdare. Vroiam să treacă greul și să vii. Eram împăcat cu mine și pregătit pentru orice s-ar fi putut întâmpla.  Știam pașii, fazele unei nașteri. Văzusem zeci de femei născând pe Youtube, în tot felul de poziții, situații și metode. Citisem deja despre diferite manevre, când ai fi fost tu cu căpșorul afară. Eram deja ultradocumentat. Cred că mi-aș fi dat seama daca ceva nu e în regulă în timpul travaliului. Termenul trecuse deja și tu nu te grăbeai la întâlnire. Cum faci și acum când ești prins de ceva și ți-e bine. Zăbovești acolo, în trebușoarele tale. Ascultam zilnic cu stetoscopul bătăile inimioarei tale, iuți ca la o vrăbiuță.
Până la urmă ai depășit toate termenele, până când, într-o seară, pe 16 februarie, am făcut o plimbare și ne-a prins ploaia. A fost mai mult o răpăială dar mirosea divin. Seara am făcut dragoste, știind că asta ar putea declanșa travaliul și nașterea ta. Eu am adormit dus. Mama, nu. M-a trezit pe la 1 noaptea. Ea avea deja dureri de ceva timp dar nu a vrut să mă trezească imediat. Începuse travaliul. Am sărit din pat și primul lucru pe care l-am făcut, a fost să spăl cada. Aveam un sentiment de fericire interioară și multe, multe emoții. Ca atunci când nu ai mai văzut pe cineva drag de multă vreme și aștepți revederea, ba chiar îți imaginezi cum va fi.
Tu nu erai încă pregătit sută la sută și contracțiile dureroase s-au oprit. Semnele erau însă clare. Travaliul adevărat era aproape.
Și așa a fost. După perioada de acalmie, vineri după amiaza au început din nou contracțiile. Totul mergea ca la carte. Durerile veneau și treceau. Mama era tăcută apoi vorbeam din nou. Faza unu…mititelul de tine te apropia strâmtorat de canalul nașterii.  Credeam că va merge totul repede și la miezul nopții o să te strângem în brațe. Tu însă o luai ardelenește cu mama ta. Și durerile au crescut. Au început urletele de durere. Apoi tânguielile și rugăciunile. Tot mai lungi. Semnele erau ca la carte, dar durerea era atțt de mare. În timp ce mama suferea bucuria nașterii tale, eu făceam kilometri în cameră, în lung și-n lat așteptând să fiarbă apa în oalele de pe foc și ceaiul. Eram ca un samovar rusesc. Muraia și Mufi, prietenele tale, dormeau duse, în timp ce țipetele de durere se auzeau cu ecou afara. Mama mi-a spus că simte căpșorul tău. Era însă sacul amniotic. S-a spart și a fost un moment de relaxare. Atunci m-am pierdut puțin și am adus vorba de salvare. Mama era obosită și nu mai răspundea. Durerile  mari, dar mai rare. Era platoul. Am știut însă imediat că trebuie să mergem până la capăt pentru că citisem o grămadă de povești despre nașteri ajunse târziu la spital. Pe de altă parte, cu mama nu te pui când își pune ceva în cap. Acum nici cu tine:).
Tot greu acelei nopți s-a estompat însă, încă de dimineață. Întunericul dă mereu mai multă intensitate trăirilor.
La ultimele contracții nu m-am mai mișcat de lângă mama. Am încercat să ascultăm inimioara ta, dar era imposibil de găsit. Mai pusesem o oală cu apă caldă în cadă și mama îmi spunea că simte că se rupe. Căpșorul tău înaintase și deja îl puteam vedea și eu. Negru. Acum ești atât de bălai.
Înaintai, tot mai mult, mai mult… Hai Je, mai e puțin! Plângeam amândoi. O nouă contracție și apa s-a făcut roșie și prin roșeața sângelui ai țâșnit ca o săgeată albă. A fost atât de brusc că nu ne-am dat seama pentru o fracțiune de secundă ce s-a întâmplat. Te-am luat în mâni amândoi și te-am scos din apă. Pielea ta atât de fină și pufoasă. În cap îmi repetam. Dă Doamne să respire! Dă Doamne să respire! Era ultimul hop, ultima fobie mare. Mama te masa pe spate și s-a auzit un plescăit și primul tău scâncet. A fost momentul descătușării. Am plâns de bucurie. Era un sentiment nou, puternic, mare. Mă umplea în toate celulele.  E greu de explicat. Ochii tăi mari, deschiși. Era o beție. Eram beat de fericire. Te-am privit apoi atât de mult. De fapt, de atunci te tot privesc. Imi pare rău că nu am făcut mai multe fotografii la nașterea ta și că nu am filmat. Nu mi-a stat capul la asta.

Acum un an pe vremea asta, când înșir aceste rânduri, încă mai aveam de îndurat. E 2.25 și mi-e dor de tine. Așa cum îmi este în fiecare seară, la câteva ore după ce adormi și mă pun lângă voi la somn, cu gândul la trezirea ta voioasă de dimineață, când vom începe aventura unei noi zile.

După această incredibilă călătorie  de un an, trebuie să-i cer iertare mamei tale pentru toate îndoielile spuse și nespuse care m-au bântuit până la întâlnirea noastră și să-i mulțumesc din suflet pentru neprețuitul dar pe care mi l-a făcut, nașterea ta, așa cum a fost ea.

La mulți ani, Yago! Te iubesc și vă iubesc.
Tata.
18 februarie, 2013

Later edit: Am uitat să menționez ce era mai important:. Povestea e mult mai lungă și e păcat să nu fie spusă. Exact asta face Je de ceva timp. A început să scrie o carte cu lux de amănunte despre frumoasa cplătoria e lui Yago în această lume.