Cuget, deci pescuiesc

Iată-mă din nou, faţă în faţă cu oceanul, de data acesta nu cu obiectivul în mână ci cu o biată undiţă, ronţăită deja cu sete de saramura Atlanticului. S-a întâmplat marţi, în ziua fară valuri de surf pentru mine şi liberă pentru Je.

De prins, să nu credeţi că am prins mare lucru. Nici măcar de o ciorbă ca să zic aşa, dar Je continuă să nu aibă încredere ca mine, că în cele din urmă marea captură va veni.

Totuşi, de progresat am progresat în hobby-ul meu de pescar în Tenerife. De unde nu credeam că peştii din ocean mănâncă pâine ardelenească cu cartofi, de data aceasta m-am convins că sunt în buză după ea. Am plecat spre La Caleta, micul sătuc de pescari aflat la un euro distanţă de noi, cu TITSA, despre a cărui frumuseţe şi intimitate o să vă povestească Je, fără să iau şi cuţitaşul, cu care desprindeam scoicile pe de stânci. Din fericire, în traista noastră de plajă au încăput lejer două sandwich-uri iar feliile complementare au fost numai bune de framântat guguloaie şi pus în cârlig.
Dacă vă întrebaţi de unde pâine cu cartofi, nu vă închipuiţi că s-au pus canarioţii pe copt special pentru românii care au aterizat şi vieţuiesc pe insulă. Ne-am pus însă noi pe copt, de mai bine de două luni. E practic, ieftin, gustos şi fără aditivi alimentari. Ne iese o pâine pe cinste.
Revenind însă la momentul adevărului despre mine şi peştii din Atlantic, cred că mă apreciază pentru gustoasele aperitive pe care le-am servit vreo trei ore, pentru că goleau cârligul instant. Doar un peşte ceva mai mare decât palma s-a lăcomit şi era să sfârşească la noi în tigaie. Din păcate nu am dovada nici măcar pentru Je, că a fost aşa cum spun, deoarece ea privea peştii din perspectiva snorkelingului, iar dânsul, care a înfulecat cârligul, a căzut pe stâncă şi de pe stâncă înapoi în apă, aşa că nu am apucat să pun mâna pe el.

Dovada că mai am ceva aptitudini de pescar a venit însă peste puţin timp, când un amărât peştişor cu cioc ca de vrabie s-a dat la bobul de pâine şi l-am pescuit. Momentul a fost imortalizat, aşa cum se poate vedea.
După această clipă efemeră dătătoare de speranţe, nu s-a mai petrecut nimic. Doar lansări peste lansări şi realimentări de cârlig până la epuizarea rezervelor de pită. Printre lansări, am folosit şi „sonarul” (a se citi masca şi tubul de snorkeling) pentru a vedea unde sunt peştii. Ei erau…dar degeaba.
Speranţa pescarului însă nu că moare ultima, ci nu moare niciodată. Următorul pas va fi să ma aprovizionez din nou cu mici crăbişori, care am aflat că se pot păstra în sare, la fel ca râmele în pivniţă. Cu o astfel de momeală şansele sporesc cu habar nu am cât la sută.
În orice caz, pescarii care prind ghiborţi pe Olt nu au de ce să mă invidieze, pescăreşte vorbind. Atlanticul are şi el ghiborţii lui, o specie de peşte albastră, care devorează orice ai pune în cârlig şi nu lasă marile capturi să vină la tine. Fir întins!