Am spart puşculiţa. Că se umpluse şi mare curiozitate era pe noi să vedem câţi euro-mărunţi s-au adunat în sticla de bulion. Deci mulţi. Asta e concluzia numărătorii. Că 190 de euro strânşi din cenţi (vorba vine) sunt ceva bani. Şi a zis Seb cu înţelepciune Cu euro-puşculiţa chiar strângi nişte bani. Apăi dacă eram în România încă şi făceam aceeaşi figură, da’ cu leul cel „forţos”, sticla de bulion plină ochi ar fi decartat doar… mă rog, puţin. Una că e de peste patru ori mai mic, şi a doua că cea mai valoroasă monedă e de juma’ de leu. Nu că mi-ar mai păsa mie acum, în Tenerife, că nu există, ca şi la euroi, monedă de doi lei. Vorbesc şi eu vorbe.

Una peste alta, fără efort economic, doar din restul de la cumpărături, am făcut de-o vacanţă. Drumul şi încă ceva peste. Ne-am zis să ne luăm concediu la sfârşitul acestei luni, aşa, că am muncit prea mult (pe naiba). Bine, vacanţa e plănuită de prin septembrie, da’ s-a legat una de alta, adică puşculiţa de vacanţă şi vacanţa de puşculiţă. Va fi în Portugalia, 11 zile, voi scrie despre într-un alt post, acu’ trebuie să vorbesc alte lucruri… mărunte.

Am hotărât că nu putem cumpăra biletele de avion cu monede, de la un cent până la 2 euro, deci măsura care s-a impus a fost să-i depunem în bancă, alături de fraţii lor mai mari 😀 şi să plătim cu cardul. Logic. Aşa că i-am împărţit pe căprării şi i-am împachetat în fişicuri, aşa cum în copilăria mea o vedeam pe mami că face cu tot mărunţişul de prin casă. Doi euro la doi euro, un euro la un euro, cincizeci de cenţi la cincizeci, douăzeci de cenţi la douăzeci, zece cu zece, cinci la cinci, doi cenţi la doi cenţi şi, în final, un cent la un cent. Vă e clar că în copilăria mea nu era vorba de euro. Să nu-i dăm bătăi de cap casierei de la banca noastră, Caixa Galicia, că Seb zice că e drăguţă şi amabilă de fiecare dată când merge să depună bani (ar putea fi, oare, ursuză, când vii să bagi?!), am zis să depunem doar monedele mari (deci 180, cum ne-a ieşit la socoteală).

Şi s-a dus Seb cu punga cu fişicuri de-i atârna ruxacul de parc-ar fi avut balast. Şi i-a pus canarioatei pe tejghea Ia, femeie, nişte mărunţiş, că poate vă trebe’ şi vouă! şi aia Señor, să ştiţi că în 15 zile vă intră în cont, că trebuie trimise monedele la specialistul în monede, nu-i joacă… Nu se-ncurcă, frate, spaniolii cu chestii obscure, ce puşculiţe, monede, ha ha, avem chiar specialist pentru situaţii aşa delicate 😀 Şi ca să vedeţi că specialiştii spanioli în numărat şi verificat monede euroice sunt mega-operaţionali şi extra-potenţi, pân’ ce-am ajuns seara acasă şi ne-am băgat pe internet banking, deja metalu’ era transformat în cifre pe monitor: ingreso monedas.

Cei mai mici şi mai ne-spornici dintre euroi, adică ăi de sub 50 de cenţi, erau împachetaţi cam în tot atâtea fişicuri ca ăi’ duşi la bancă. Numa că făceau, în total, fix 10,02 euro. Împărţiţi şi ăştia pe căprăriile lor, de la 1 cent la 20 de cenţi, au luat calea mâncării. Că ce altceva puteam face cu juma de kilogram de metal, aproape lipsit de valoare (clar, dacă ăştia ţi-s singurii bani, au cea mai mare valoare posibilă). Şi ca să ne şi răzbunăm cu această ocazie, am zis să-i dăm de lucru casierei de la supermercado HiperDino din Las Americas (răzbunarea e pentru că, deşi au vreo cinci case şi sunt destui clienţi în magazin, de fiecare dată e doar o singură casă deschisă, cu o singură casieră, care casieră se mişcă în reluare sau vorbeşte la telefon, sau ambele). Am intrat doar pentru un sos de mango de la Heinz şi nişte banane – altceva nu merită, au preţuri mari – şi i-am plătit satisfăcută şi la limita unei crize de râs 2,86 euro în monede de un cent şi doi. Cred că a regretat, nenorocita, că mi s-a adresat cu cariña când banda i-a adus în faţă cele două produse ale mele.

Bun. Cu restul am mers la magazinul alimentar chinezesc unde ne-am luat porţia numărul doi de blesteme. E drept, blesteme mai mici, că şi banii au fost mai mari. Tofu şi două pachete de foi de făină de orez – 5,50 euro, plătiţi cu 5, 10 şi 20 de cenţi. Da’ karma există şi chiar funcţionează, şi când e de bine şi când nu, iar eu mi-am luat-o în barbă, că fiind mici şi eu bulversată de atâta numărat de metal, i-am dat cu 50 de cenţi mai mult. Şi chinezu, că-i şi-ăsta tot un soi de ţigan, todo bien, todo bien – a răspuns când l-am întrebat de-i vreo problemă. M-am prins doar acasă. Lasă, să-şi facă colivă din ei, nimic mai mult 😀

Şi mai am în geantă un fişic şi vreo alte câteva monede ce zburătăcesc libere, cu ăstea nu mai supăr pe nimeni. Salvez situaţia când e nevoie de un cent. Că nu v-am zis când am mers la Mercadona şi pentru un singur cent ce depăşea suma rotundă, casiera a ţinut morţiş să-şi arăte supremaţia asupra întregii specii de cumpărători de supermarchet şi mi-a dat rest 99 de cenţi. Poţi să-i faci ceva? Poate să-i plăteşti vreo sută de euro în monede de-un cent. Data viitoare.

*poza cu apusu’ n-are nimic de-a face cu textu’, da’ cum nu mai lucru la ziar pot să fac ce vreau :D. Asfinţitul ăsta e mai nou, aşa, în Tenerifele ultimelor săptămâni, că de unde în vară am văzut de pe balconul nostru soarele apunând numai în spatele insulei La Gomera, de când cu toamna, soarele scapără în Atlantic.