Cronica unei morti amanate

Ce ai face daca ai sti ca peste cinci zile mori? Te-ai agita, ti-ai suna prietenii si dusmanii, ti-ai cere iertare, ti-ai vizita rudele si-ai merge sa mori la ai tai? Sau ai face o lista cu dorinte vechi si visuri ce n-au apucat sa prinda viata si te-ai tine de ea pana-n ultima clipa? Sau niciuna din variantele de sus, ca moartea asta anuntata nu vine cu seninatate ci cu dureri, perfuzii, halate albe si holuri de spital imbibate-n clor.

Dar ce-ai face daca ai sti ca peste cinci zile-ti moare barbatul? Perechea, jumatatea ta, tatal copilului vostru? Te-ai pune pe plans si ai spune ca vrei sa mori si tu? Te-ai lua la tranta cu Dumnezeu ca de ce tu, de ce sotul tau, de ce familia ta? Ti-ai face rapid un back-up si te-ai gandi la viata ta viitoare, de vaduva? Sau ai lua camera foto si-ai incerca, zambind, sa pastrezi ultimele clipe pe un card de date?

Cand Seb a spus ca mai are de trait cinci zile m-am blocat. Si-apoi m-am enervat si-am inceput sa-l cert, tipic mie. Cat de inconstient sa fii sa mananci o ciuperca pe care n-o cunosti?!? Asta se intamplase cu doua ore in urma, pe o pajiste de langa Somartin. Veneam de la verisorii lui Seb de la Cincu si-am oprit pe marginea drumului sa culegem ciuperci. Mari, maronii si frumoase. Plouase cu o noapte inainte, de altfel, ca-n toate zilele de cand am ajuns in Romania, si poienitele erau pline de ciuperci. Mai culesesem champignon cu o saptamana inainte si capatasem incredere in noi ca stim cum arata o ciuperca comestibila.

Si Seb a gustat dintr-una, acolo, pe sub plopi, prin lastarisul cela verde si putin mlastinos. A zis c-are gust dulceag si-n ignoranta noastra am hotarat ca nu pot fi otravitoare daca-s bune la gust. Si-am mai cules, pana Seb a spus ca-l ia usor ameteala. Am urcat repede in masina, facand haz de noi, doi prosti, care se-apuca sa manance ciuperci necunoscute. Dupa cateva curbe am dat de un tractorist ce-si repara masinaria si l-am intrebat de-s bune or ba ciupercile noastre. “Credeti ca mai erau acolo de erau bune?!” ne-a intrebat el, la randu-i. Sa le aruncam, a spus, ca-s rele, si Seb n-a mai stat pe ganduri. A intors punga pe dos si a zvarlit in sant toate palariile cele fragede.

Dupa inca o curba, am oprit si Seb si-a bagat degetele pe gat. Ca asa stiam noi ca se face in caz de toxico-infectie alimentara. Trecuse vreun sfert de ceas de la “degustare”, n-aveau cum sa se fi digerat. A baut apa, a mai vomitat o tura si-am plecat. In Sibiu ajunsi n-am mers direct acasa, desi asta era planul, sa mergem la sfantul internet si sa cautam ce-i cu ciupercile noastre. Am trecut prin piata sa mai luam ceva merinde, Seb n-avea niciun simptom, nu ne era frica, nu ne grabeam.

Acasa la sora-mea, acolo unde am stat cea mai mare a vacantei din Romania, internetul i-a spus lui Seb ca mai are de trait cinci zile. Ca ciuperca pe care a mancat-o (ma rog, asa, un sfert sau mai putin ditr-o palarie) este una din cele mai periculoase specii de ciuperci din lume. Una dintre cele mai prietenoase la aspect, dar din cele mai toxice. E buretele viperei si ceea ce face toxinele ciupercii astea atat de periculoase este perioada larga de incubatie. Timp in care nefericitul sta linistit si nici nu banuieste ca cina il otraveste incet si sigur.

Eram cu Yago in bucatarie, ne jucam ceva, cand Seb a spus c-a gasit ciuperca. Varsaturi, diaree si crampe dupa vreo 10-12 ore, ficatul si rinichii distrusi si coma dupa 2 zile iar dupa inca vreo trei, in peste 98% din cazuri, stop respirator si moarte. M-am blocat. Nu, nu vorbesti serios, iti bati joc de mine. Nu, nu glumesc, jumate de palarie e suficienta sa te omoare. Dar poate ciuperca ta nu e aceeasi cu buretele viperei. Ba da, ca usoara ameteala si senzatia de sufocare sunt niste simptome ce apar in primele minute de la ingestie. Dar tu nu te-ai sufocat. Ba da, ca atunci cand vrei sa tusesti si nu poti.

In primele minute a fost negarea. N-are cum sa-mi moara barbatul, are doar 38 de ani. Copilul n-a apucat sa-i zica de prea multe ori tata si eu n-am apucat sa redevin persoana aia de care s-a indragostit el. Cum sa moara cu imaginea unei neveste cicalitoare si acre? Apoi, in cateva minute, am vizualizat viata mea de dupa moartea lui. Eram eu cu copilul si mama mea care ne mai ajuta din cand in cand. La asta se reduce un sot? La niste treburi casnice si plimbari cu copilul? Ce trist…

Oare eu imi voi cauta pe altcineva? Seb e cel mai bun om pe care l-am intalnit si cel mai grozav barbat cu care-am impartit viata, cum ar putea, oare, cineva, concura cu asta? Si daca-mi voi cauta, cum oare o voi face? Am cea mai jalnica viata sociala si nu-mi place sa ies deloc. Atunci voi ramane singura. O vaduva acra si singura cu un copil adorabil. Merge, pot trai cu asta.

A fost foarte trist cand am realizat ca nu-mi vine sa mor ca el nu va mai fi. Mai mult imi parea rau pentru Yago, care va trebui sa traiasca fara el, cel mai minunat tata din lume, Seb, cel mai mare inventator de jocuri si un magician al rasetelor si bunei dispozitii. Mai mult decat pentru mine, care voi ramane fara el, barbatul meu, iubirea vietii mele. Unde oare se ascunsese focul, pasiune, iubirea si dorinta de la inceput? Toate astea imi alergau prin cap atunci, la cateva minute de la aflarea vestii. Stateam in genunchi, langa Yago care-si vedea de masinutele lui, afara ploua cu galeata, si plangeam. Plangeam dragostea noastra si toate certurile si toata acreala si tot veninul meu de scorpie care ne despartea cu fiecare vorba rece aruncata in dusmanie.

Si apoi iar m-am rastit la el, ca de ce a aruncat ciupercile, ca macar daca le aveam puteam sa mergem cu ele la spital, la un specialist ceva, sa vada daca-s alea prea mult otravitoare sau doar unele mai putin rele, cu doar nitcaiva toxine, da’ nu multe. N-am gandit mai mult de atat, n-am fost mai practica de atat. Si nici Seb. A propus sa se intoarca la Somartin, in santul in care le aruncase, si sa recupereze doua-trei, spre identificare. Merg si eu cu Yago, am spus, era ceva ce ma scotea din gandurile mele triste si din hohotele de plans. Am facut cei vreo 60 de km pana la ciuperci prin rapait de ploaie de primavara si o tacere melancolica. Rupta din cand in cand de intrebari de genul „ce dorinte mari ai avut si nu ti s-au indeplinit pana acum” sau „nu-i asa ca nu vrei sa te imbrac in costum in cosciug, mai bine blugi si-un tricou, asa cum esti tu”. Stai, ca pe ultima am pus-o doar in gandul meu… La prima Seb a raspuns ca si-a indeplinit cele mai mari dorinte. Mereu mi-am dorit sa traiesc la mare. Si sa am un copil.

La ciuperci am verificat si piciorul, asa cum zicea pe net. Buretele viperei iese ca dintr-un ou, si ciuperca noastra avea oul. Pe drumul de intoarcere am mai oprit langa niste pastori de capre. Sunt rele, domnule, aruncati-le. Uite, urechiusele astea sunt bune de mancare, de-astea cauti. Nu, nu vreau sa cumpar, am apucat sa mananc de-astea si vroiam sa stiu daca-s otravitoare. Sunt rele, domnule, aruncati-le, uite, urechiusele astea sunt bune, vrei?

Seb continua sa n-aiba niciun simptom. Bea apa, ca asta stiam ca e buna, sa dilueze eventualele toxine ajunse in sange si sa le scoata afara prin pipi. Nu voia sa mergem la spital, cel putin deocamdata, eu nici atat. Nu stiam ce-o sa ajute o vizita la urgenta a doi oameni cu aspect sanatos, fara niciun simptom, dar banuiam ca inseamna cateva ore de asteptare si un flit din partea asistentelor.

Pe drum, mintea mea a inceput sa lucreze. Nu stiam nimic despre ciuperci, clar, doar eram in situatia asta. Nu stiam nici ce trebuie facut in caz de otravire. Dar stiam despre toxine si despre detoxifiere. Iar toxinele astea ale ciupercii, m-am gandit eu in mintea mea, trebuie scoase din corp ca si alte toxine: prin fecale si prin urina. Facusem eu in urma cu vreun an, inspirata de aici, o curatire a intestinelor cu apa sarata si mi-am adus aminte ca era recomandata pentru eliminarea toxinelor din intestine. O lingura de sare de mare la un litru de apa curata. Sarea face ca apa sa nu fie absorbita prin peretii intestinali, deci solutia asta salina intra-n stomac, patrunde in intestine, sarea absoarbe o parte din substantele toxice prezente si tot volumul asta misca bolul alimentar pana la iesirea din colon.

Asta facem, i-am spus lui Seb, trebuie sa scoti tot ce ai inauntru. Dar mie mi-e foame, vreau sa manac ceva. Nu mananci nimic, bea apa, nu trebuie sa ingreunam si mai mult ficatul, acum se lupta cu toxinele. Acasa am vrut sa-l sunam pe dr. Laza, vestit naturopat, dar n-a raspuns nimeni la numarul de telefon ce-l gasisem pe site-ul lui web. De la Mimi aveam o lista cu cativa doctori homeopati din Romania si m-am pus sa sun. Vroiam o confirmare ca ceea ce vreau sa fac e bine, ca nu-i va dauna lui Seb si ca are sanse sa curete din toxinele prezente in tractul digestiv. Si am primit-o.

O doctorita din Brasov a zis calma, da, ati facut foarte bine ca ati vomitat atunci repede. Hidratati-va des si mult si daca apar simptome, luati pastilele astea (un fel de carbune vegetal). Multumesc, inteleg. Dar clisma l-ar ajuta? Nu, ciupercile n-aveau cum s-ajunga in colon atat de repede (4 ore). Dar apa cu sare face vreun rau, sau e de bine? Nu are ce rau sa faca, solutia salina e indicata in astfel de cazuri, spala intestinele si le goleste. Bun, multumesc!

O alta doctorita era sa ma ia la bataie. Ca daca eram in fata ei nu scapam intreaga. Eu i-am spus poveste, sotul a mancat putin dintr-o ciuperca otravitoare pe la pranz, n-are simptome, a vomitat tot ce avea in stomac la vreun sfert de ora dupa ce-a mancat, acum bea multa apa… Inconstiento, du copilul la spital, asta nu e de incidenta homeopatiei. Am tacut malc, am lasat-o sa-si verse nervii pe mine, nici n-am corectat-o ca nu, nu-i vorba de copil ci de sot, adica ce, sotul poate sa moara otravit acasa, doar copilul conteaza?

Din cinci doctori sunati, doar aceste doua doamne au raspuns. Pentru mine a devenit clar ce am de facut, ca prima doctorita mi-a dat multa incredere si speranta iar latraturile celei de-a doua nici n-au contat. Am decis sa sun doctori homeopati pentru ca ei dau mai multe sanse corpului uman si mecanismelor lui de autovindecare, mai multe decat medicina alopata. Ca cea de-a doua doctorita ne-a trimis de urgenta la spital a fost oarecum firesc, cam ca atunci cand am spus medicului meu obstretician ca vreau sa nasc acasa, asa ca nu m-a afectat.

Eram calma, stiam ce trebuie sa fac ca sa-mi ajut sotul. Dar el deja se schimbase. Cand a auzit ce-a spus a doua doctorita s-a hotarat sa mergem la spital. Ce sa facem, Seb, acolo? Sa-ti puna perfuzie si sa te-ndoape de medicamente? De ce nu ma lasi sa te ajut? De ce n-ai incredere in mine? Da-mi o ora si apoi mergem unde vrei tu.

Nu stiu ce era in mintea lui, nu stiu cu ce demoni se lupta, dar a ramas. Sora-mea, cand a vazut ca nu mergem la spital, si-a luat copiii si a iesit afara, la plimbare. Cred ca de nervi. Si ea credea ca suntem inconstienti. De ce nu va duceti, totusi, la spital? Acolo stiu ce sa-i faca. Nu vreau sa par aroganta, dar oamenii n-ar trebui sa uite ca si noi stim sa ne tratam singuri daca ne intelegem functiile corpului. Putina informare de baza e suficineta pentru primul ajutor, inclusiv in cazul unei otraviri.

Dupa primele inghitituri de apa calduta cu sare de mare Seb a zis ca nu poate. Imi pare rau, Je, eu nu sunt ca tine, nu pot sa beau asa ceva. Te rog, Seb, e important, da-l pe gat si gata. Si l-a baut. Bine, acum mai bei unul. A luat inca o gura si l-a pus pe masa. Nu mai intra, mi-e greata, nu mai pot. Bine Seb, daca vrei sa mori, nu-l mai bea. A fost impulsul de care era nevoie, in doua secunde paharul era gol.

In mai putin de un minut au inceput crampele. Groaznice. S-a intins pe pat si se gandea, probabil, ca nu l-a omorat ciuperca ca sa-l omor eu cu apa sarata. Eu, in bucatarie ma tanguiam, ma rugam si ma invinovateam, in acelasi timp, ca de ce nu pot fi si eu ca toti ceilalti, de ce n-am mers la spital, ca acolo oamenii aia stiu ce fac (de parca, daca mergeam la spital, tot ce-i faceau acolo era nedureros, neinvaziv si fara riscuri ori efecte secundare, ce mai, un spa adevarat).

Il pusesem sa faca niste rotiri ale corpului, exercitii care ajuta la conducerea apei prin intestine. Stangaci, imbracat in blugi, Seb le-a facut cu mobilitatea omului care nu prea iubeste sportul. Acum statea in pat si spunea ca aude cum se deplaseaza apa aia ce-a baut-o. Si ca simte ca un bolovan in burta. I-am palpat abdomenul, n-am simtit nimic tare, dar auzeam cum ii chioraie matele. Seb era in dureri, parca nastea. Ofta si se vaieta. I-am spus ca poate dura cam o jumatate de ora de la momentul apei cu sare pana la eliminare, dar nu i-am spus de nicio durere. Parca nu imi aminteam de asa ceva. Speram doar sa faca naibi odata caca, eram convinsa ca dupa asta se va linisti si vor disparea si crampele. Intr-un minut norii s-au ridicat. Seb a zis ca simte ca-l trece.

Trebuie sa fiu inteleasa corect. Dau atatea detlii pentru ca sunt convinsa ca pot fi de folos unor cititori in nevoie. Deci tehnica asta de curatare a intestinelor se face in cure de detoxifiere si, de obicei, se bea apa sarat pana cand ajunge sa iasa (prin fund, logic, nu ca voma) de aceeasi claritate. Se bea, daca se poate, pana la 3-4 litri de apa sarata, Seb a baut doar 600 de mililitri (si inca pe atat apa simpla, de la greata ce-o avea). Dar intr-o ora jumate Seb a facut caca pana a ajuns sa faca apa incolora.

Daca in momentele cele mai critice cand nu putea sa se miste din pat de durere de burta ar fi vrut sa mearga la spital dar vedea ca n-are cum, dupa ce a inceput sa faca caca s-a linistit. Mi-am dat seama ca i-am castigat increderea. Mama, medicul familiei. Asa-i spunea lui Yago. Orgoliul meu, care si-asa e mare, s-a marit atunci de inca vreo cinci ori. I-am multumit lui Dumnezeu ca m-a ajutat sa-mi ajut barbatul, dar am considerat ca meritul tot al meu a fost. Dupa ce a eliminat toata materia fecala si toata apa ce-o bause, Seb era ca nou. Nicio durere. Si nicio dorinta sa mai mearga la spital. O ora n-a mai baut nicio picatura de apa, ca sa se inchida sifonul stomacului.

Apoi a urmat multa apa si socata si sucuri de legume si sucuri de fructe, toate sucuri recunoscute pentru proprietatile lor hepatoprotectoare si diuretice. Citisem pe net ca asta se face in spital, dupa spalaturi stomacale, tratament cu purgative pentru eliminarea toxinelor din intestine si ser fiziologic pentru curatarea sangelui. Deci medicamente pentru ficat. Cui ii trebuie medicamente care vindeca un simtom si provoaca alte probleme de sanatate? Si, mai ales, cui ii trebuie medicament cand are storcator prin presare la rece si legume proaspete?

Sfecla, salata, castravete, lamaie, portocala, pepene, ghimbir, morcov, varza, ridiche. Nu toate-mpreuna, ci simple sau asociate cate doua-trei. Cu astea a urmat Seb “regimul” de detoxifiere timp de doua zile. Plus niste salate de cruditati, niste fructe si niste seminte de canepa. Ii era foame si poftea la orice ca o femeie la dieta. Dar indicatiile “medicului” au fost clare: fara alimente gatite, fara alimente procesate industrial, fara mancare rafinata, fara cafea, fara alcool. Acum avem grija de ficat, saracul, ca prin grea incercare a trecut.

Am asteptat cu oarece emotii miezul noptii, cand se implineau cele 12 ore de la ingestia ciupercii. Nimic. Seb dormea sforaind ca soldatul dupa lupta. Eu ii faceam suc de varza cu morcov si ghimbir. Inainte sa se bage la somn ne-am plimbat pe-afara prin aerul ud al noptii ploiase. Noi trei, sub o umbrela mare, in luminile Sibiului. Cald si romantic. Am glumit pe tema mortii lui caraghioase si cum am venit noi din Tenerife in vacanta ca el sa moara in Romania, “acasa”.

Simtomele n-au aparut nici azi, la patru zile de-atunci. A fost sau n-a fost? Era ciuperca otravitoare? Era asa de rea cum spuneau satenii pe care i-am intrebat? Chiar era buretele viperei? Daca da, atunci metodele noastre de tratament acasa, foarte putin invazive si fara medicamente, au dat rezultat. Daca n-a fost decat o biata si ingrata ciuperca, nimic prea toxic, atunci Seb s-a ales cu doua zile de curatire fizica si spirituala.

Cat despre mine, ei bine eu am ramas la fel. Tot cicalitoare, tot perfectionista cand vine vorba de treaba altuia, tot obsedata de control si tot acra. Nu-i de ajuns o amenintare cu moartea pentru a ma schimba.

Cateva idei in caz de intoxicare cu ciuperci preluate de aici (nu-s de acord cu tot ce zice autorul in acel text, am preluat doar principiile de baza in acordarea primului ajutor)

“De obicei, la orice intoxicatii si mai ales la intoxicatiile cu ciuperci, bolnavul vomitã de la sine.

În cazul intoxicatiei cu cele mai periculoase ciuperci: Amanita phalloides (buretele viperei), Amanita verna (buretele primãvãratic), Amanita virosa (buretele tomnatic) si Amanita citrina (buretele de lãmâie), simptomele apãrând târziu, abia dupã 12 ore, stomacul în acest timp, în mod normal, nu mai contine nimic, deoarece substantele ingerate au trecut în intestin. De aceea, vomitãrile ce s-ar produce sunt dãunãtoare, cãci ele nu contribuie decât la iritarea stomacului, mãrirea durerilor si la obosirea bolnavului.

În cazul intoxicatiei cu aceste specii, denumitã si intoxicatie de tip phalloidian, trebuie chemat imediat medicul, acesta fãcându-i bolnavului injectii intravenoase cu un litru de ser fiziologic, pentru a dilua toxinele intrate în sânge. Acestea se eliminã apoi prin urinã.

Purgativele sunt indispensabile în cazul intoxicatiei cu ciuperci, cãci o parte din toxine se gãsesc în intestine. Vor fi preferate purgativele saline ce produc o diluare a lichidului din intestin si usureazã eliminarea înceatã a toxinei.

Pentru eliminarea rapidã a toxinei din organism, bolnavul trebuie sã urineze mult si des.

Dacã primul ajutor este prompt si bine condus, chiar victimele intoxicate cu speciile cele mai periculoase pot fi salvate.”

Cristela, la cererea mea de ajutor, mi-a dat aceste idei, le pun aici pentru cei in nevoie: asistent sef Eugen Pascotescu, a fost mana dreapta a dr. Laza la Breaza, face dupa reteta dr. Laza carbune de lemn de tei (se face intr-un fel anume, nu ca ala indistrial din farmacii) si bitter suedez (tot reteta dr. Laza – panaceu). „Sa nu va lipseasca din casa carbunele vegetal si bitterul suedez”, recomandarea Cristelei.

*in acest moment se afla in spitalele din Sibiu si Medias 11 persoane intoxicate cu ciuperci. Sa le dea Dumnezeu sanatate, iar tuturor care citesc aceste randuri, multa intelepciune si nu uitati: culegeti ciuperci doar daca va pricepeti foarte bine. Stiu, e distractiv sa iesi la padure la cautat de ciupercute, dar distractia asta poate fi fatala daca nu stii prea bine care-i faza cu ciupercile. Din pacate, persoanele otravite cu ciuperci de genul celei a lui Seb, ce au perioada mai lunga de incubatie, n-au habar ca-s intoxicate si nu fac nimic in acest sens. Deci nici nu prea beau apa, ca, oricum, omul modern este serios deshidratat, prin alimentele pe care le consuma dar si prin lipsa obiceiului de a bea apa cat trebuie, cum trebuie si cand trebuie. Cand apar primele semne ale otravirii, la jumate de zi dupa, deja ficatul e avariat, rinichii – la fel. Iar daca in urmatoarele ore, cand se continua cu varsaturi si diaree, nu se merge la spital, organele vor fi atat de distruse incat se pune problema transplantului. Si cand te gandesti ca niste pahare cu apa ar fi imbunatatit mult situatia.

Tot trei