Cât de repede pot să treacă şase luni…

Şase luni? Când? Parcă ieri am venit în Tenerife îmbrăcată cu o geacă din imitaţie de piele, căptuşită, cu plete-n cap şi cu vreo patru kilograme-n plus, peste 25 de grade Celsius pe insulă iar în Sibiu ningea. Şi totuşi, în secunda doi a acestui monolog îmi trece prin cap că pare aşa de mult timp de când am aterizat pe insulă. Timpul trece repede, dar dacă-i aşa, cum de şase luni pot părea o veşnicie? Simt că am ajuns în Tenerife undeva prin secolul trecut… În realitate este doar o jumătate de an de trai la tropice. Şi e bine cum e. N-aş vrea sub niciun chip ca acum, în acest moment, să spun „sărbătorim zece ani de când am imigrat în Tenerife!”. Ar însemna că suntem cu mult mai bătrâni decât suntem şi cu multe luni mai aproape de sfârşitul călătoriei. Aşa că sunt mulţumită: doar şase luni. O perioadă rezonabilă de imigrare. Rezonabilă şi fericită.

O perioadă în care ne-am acomodat, ne-am  bronzat, ne-am integrat în peisaj şi ne-am relaxact. Ca spaniolii. E o viaţă bună, dacă e să-mi dau cu părerea despre Spania, în general, şi despre Tenerife, în particular. Sau cum se zice. E viaţă faină prin aceste străinătăţuri şi cele şase luni sunt cele mai bune din viaţa mea. Seb spune că şi din a lui. Îl cred. Cea mai bună din toate punctele de vedere. Iar calitatea zilei obişnuite de aici se apropie de nota zece. Programul meu arată departe de a fi boem, dar mă mulţumeşte tare rău. Pentru că fac ce-mi place, fac lucrurile cum îmi place şi da, se întâmplă ca şi cadrul în care toate au loc să fie mirific.

Mă trezesc la 9.30, fac un duş în faţă cu imaginea vulcanului Teide ce se vede prin fereastră, iau micul dejun preparat de Seb pe terasă cu măreţia Atlanticului la orizont, mă întâlnesc cu şeful la 10.30, de multe ori îmi încep munca cu un ceai la o cafenea de pe malul oceanului, apoi trec efectiv la muncă pe la 11 – 11.30, muncesc pe plajă câteva ore, la 16 cel târziu se termină programul (şi îmi primesc salariul zilnic), după rămân pe plajă să înot, citesc, sforăi (e cel mai tare loc în care să-ţi faci somnul de amiază, plaja adică) sau merg la un surf, pe la ora 21 sunt din nou în casă, pentru cină gătesc eu sau găteşte Seb, apoi bag ceva net sau citesc, ud cu furtunaşul roşile, ardeii şi busuiocul care ne cresc în jardinierele din balcon sau le udă Seb şi în finalul zilei adorm pe la 24 sau pe la 01, câteodată mai devreme, câteodată mai târziu, dar invariabil după ce se termină un film (Seb mereu adoarme la 10 minute după ce începe să ruleze filmul). Ăsta e programul meu, a lui Seb diferă pe alocuri.

Mutarea în Tenerife este cea mai bună decizie pe care am luat-o în toată viaţa mea. Clima, natura, oceanul, plaja, nisipul, florile, mirosul, totul sunt un lux la care am acces zilnic, la orice oră din zi şi dacă vreau, şi din noapte. Nu mi-am închipuit vreodată că un vis ce unui copil din România care citeşte cărţi despre viaţa la tropice i se pare cumplit de intangibil poate deveni realitate aşa simplu. Mă rog, relativ simplu. În definitiv, a trebuit să gândesc „vreau să trăiesc pe o insulă, la tropice!” şi a ajuns să se întâmple. La fel ca atunci când eram în liceu, la Slatina, şi-mi ziceam „vreau la Bucureşti!” sau când, câţiva ani mai târziu, într-un apartament de pe calea Victoriei spuneam „vreau să trăiesc în Ardeal!”. Clar, mutarea asta e mai radicală decât primele două, dar limitele ni le punem noi, oamenii…

Ştiu că am fost norocoşi încă de la aterizare, pe 9 martie. Dar cred că norocul (care poate avea diferite nume, eu aş prefera providenţă, dar s-ar putea să sune mai pretenţios) ni l-am făcut şi singuri, prin modul nostru de gândire. Jose, şeful meu, mi-a spus că suntem cei mai norocoşi oameni pe care îi cunoaşte. Nu ştiu dacă e aşa, că odată mi-a povestit că un amic de-al lui a câştigat 25 de milioame de euro la loterie, ori dacă e să vorbim de noroc-noroc, cred că ăla e să câştigi la loto. Când l-am cunoscut m-a întrebat de ce am venit în Tenerife. La răspunsul meu (ce sigur i s-a părut naiv) că „cred că-i un loc bun în care să trăieşti” a zis cinic: „în Tenerife nu e de trăit. Nu mai e” Acum, că am dovedit că putem supravieţui destul de bine aici, adică exact ceea ce plănuisem înainte de plecarea din Sibiu, Jose spune „sunteţi cei mai norocoşi oameni pe care i-am întâlnit”.

PS: cu această sărbătorire am descoperit că nu-mi place cidrul.

PS 2: poza e făcută azi de Seb, în timp ce muncea (şi eu mă bronzam citind)