70 de euro câştigaţi la cursa de motocros din San Miguel de Abona

Cu ce să-ncep? La naiba, e vorba de motocros, cea mai mare iubire a mea…  e greu să exprim în cuvinte tot ce a însemnat pentru mine ziua de azi. Cert e că nimic nu sună mai bine ca o tobă Akrapovic, cunoscătorii îmi dau dreptate.

Cursa de motocros de la San Miguel de Abona, etapă în Campionatul Naţional de Motocros al Spaniei, mi-a readus aminte ce-nseamnă să tremuri de încântare când circuitul vuieşte de sunetul a zeci de motoare, tribunele aclamă, în aer nu miroase altceva decât ulei de ricin şi gaz ars, pământul vibrează, atmosfera e plină de freamăt, totul bubuie. Cât am fost fotoreporter la revista Moto Life ajunsesem să mă satur de deplasări, de fotografiat motocicliştii şi de scris recenzia etapei. De asta am şi plecat din jurnalismul de motorsport. Acum mi-e dor să merg la curse şi să-i fotografiez pe piloţi, să mă plimb prin padockuri, să-i surprind în spatele căştii de cros, să străbat circuitul şi să-mi intre pământ în papuci, să alerg de la o trambulină la alta, de la un viraj la altul pentru poza perfectă.

Cine-ar fi crezut că după fix doi ani de când am părăsit Moto Life o să ajung să fac fotografii tocmai în mijlocul Atlanticului, pe o insulă exotică, motocrosiştilor? Şi să mai şi câştig bani din asta? Daţi-mi voie să spun încă o dată, chiar dacă supăr pe unii dintre voi, Tenerife este paradisul. Am murit şi am ajuns în rai.

Luată cu începutul, ziua a început cam prost. Am plecat de acasă cu Dan şi cu întârziere pe motiv de schimbarea orei. Apoi, când eram pe autostradă în mare viteză, ne-am dat seama (de fapt, topt Dan şi-a amintit) că am uitat să luăm CDuri şi DVDuri. La circuit, biletele de intrare 10 euro. M-am dus la omul de la poartă şi i-am spus că suntem fotoreporteri din România, nu suntem pe lista cu presa, că nu am avut timp să dăm un mail care să ne anunţe venirea, dar suntem aici şi vrem să intrăm să facem poze şi publicitate cursei, nu avem legitimaţii de presă (când pleci de la o publicaţie, ţi se cere şi legitimaţia, de parcă o prejudiciezi într-un fel… de cacao), să ne lase totuşi să intrăm. M-a condus omul la centrul de presă unde PRul cursei mi-a cerut culmea, legitimaţia, io zic n-am doamnă, că suntem în vacanţă pe insulă, n-am ştiut că venim la cursă, da’ suntem aici şi ne dorim să facem nişte poze, s-a uitat tipa puţin la mine, m-a pus să mă trec pe listă cu numele ziarului la care lucrez (am trecut Ora de Sibiu), să dau adresa de email, mi-a dat o vestă pentru fotografi, brăţări de presă şi am intrat. Toţi trei.

Nu vă zic cronica cursei că nu ar avea rost, v-aş plictisi, că nu cunoaşteţi. Presupun că nu-l ştiţi pe Jonathan Barragan (nr.7), multiplu câştigător în Campionatul Mondial de Motocros MX1. Ei bine, el a participat la cursă şi a învins. O să vă spun însă ce plăcere mare mi-a făcut să-l revăd în cursă, după ce am aflat de el când mergeam la etapele de mondial din Italia, Franţa, Cehia, Bulgaria…

Ca încă o dovadă că lumea este mică rău şi-i găseşti pe români chiar şi acolo unde nu te aştepţi, am dat peste două familii de români şi aici, într-o pustietate din Atlantic. Veniţi de 15 ani pe insulă, oamenii sunt mecanici, constructori şi distribuitori de ziare part time. Din Bistriţa şi tare de treabă, dar cam cu aere de urmăriţi de interpol: se fereau la pozat şi chestii dintrăstea.

Aşa, să nu pierdem din vedere scopul primar pentru care am mers la cursa de motocros: banii. Vă ziceam acum două posturi că sper să facem vreo 300 de euro. N-am făcut atât, ci doar 70, pe 2 DVDuri vândute. N-au fost nici atâţia piloţi cât preconizasem, doar 27 la MX1 şi MX2 şi 7 la 85 cmc. Iar de cumpărat poze cu ei în timpul celor două manşe, nu prea, dintr-o dată toţi aveau poze profi în portofoliu şi nu mai voiau altele. Am plecat prin padock cu DVDurile scrise la foc armat de Seb în cortul de presă şi am cerut 50 de euro fiecăruia. Am întrebat vreo 10 şi n-au vrut decât doi. Primul, chiar dacă a zis că 50 de euro e cam mult, a scos banii fără să se târguiască. Al doilea, om din staful lui Carlos Campano (nr.1, campion al Spaniei, locul doi la San Miguel), a zis la fel, că 50 de euro e prea mult pentru poze, eu i-am bătut obrazul că ce să fie mult, cameră profi, obiectiv profi, el e echipa de uzină Yamaha, ce sunt 50 de euro pentru Yamaha. A zis că dă 20, eu am zios să fiu finuţă şi nu am negociat. Omul a vrut să vadă şi pozele, adică ce încredere să aibă el că pe DVD chiar sunt poze cu Campano, că-s bune, că merită 20 de euro. Amărâtul, aparatul meu a luat kile de praf de pe circuit şi el nu crede că merită 20 de euro. Ce să fac, m-am dus şi-am adus laptopul, i-am arătat pozele şi afacerea s-a încheiat.

Eu sunt mulţumită. De-ar fi zece curse pe lună, boieroaică m-aş face. Atât. Mi-e somn. Mâine încep lecţiile de surf.

PieS: Uitaţi-vă la ultimele poze, cu Seb şi Dan la conferinţa de presă de după premiere. Zici că-s organizatori, cel puţin, cum stau ai acolo la masă, lângă campioni. 😀