orange-red-yellowMă așteptam la reacții de tot soiul în urma articolului despre bani, tablou, vise și licitație. Dar nu mă așteptam la valul ăsta de ură. Dacă asta m-ar fi prins în urmă cu vreo trei ani, atunci când din cauza aceluiași val de ură am decis să închidem comentariile pe site, acum eram în depresie.

Dar sunt bine, surprinzător. eu, cea de acum, sunt alta față de cea de acum trei ani. Nu o mai iau personal. Nu mai pun la suflet. Nu mai sunt afectată de vorbele și judecățile celorlalți. Eu cu viața mea, fiecare cu viața lui. La sfârșitul zilei, fiecare închide caluculatorul și se confruntă cu realitatea din casa lui, cu bune și cu rele.

Dacă m-a surprins numărul mare de comentarii dure, nu înseamnă că nu le înțeleg. Știu de unde vin, știu ce le generează. Condiționarea socială. Așa am fost cu toții învățați să gândim, așa am fost educați în familie. Că trebuie să mergem la școală unde trebuie să fim cuminți și să luăm note bune ca să putem apoi să ne găsim un loc de muncă care să ne pună pâine pe masă și să ne asigure o pensie. Nu e trist ca viața să însemne doar supraviețuire?

Mă gândesc că așa cum eu n-am fost deloc încurajată nici în copilărie și nici în liceu să-mi urmez pasiunile și visurile, nici cei care s-au simțit atacați și jigniți de cuvintele mele n-au fost susținuți. Și lor li s-a spus că nu sunt buni de nimic, că trebuie să învețe bine la școală, să fie premianți, că trebuie să ajungă avocați sau doctori sau profesori sau altceva, că trebuie să-și facă familiile mândre, că trebuie să aibă un job sigur, carte de muncă și asigurare de sănătate.

Pun pariul cu voi că niciunul din cei care m-au pus la colț nu-și trăiește acum visul. Sau dacă-l trăiește, nu e deloc așa cum își imagina că va fi. Cu alte cuvinte, comentatorii aceștia nu și-au găsit încă vocația. Altfel nu văd de ce sunt atât de înfocați pro-angajare, pro-slugăreală, pro-program-de-8-ore-cu-copil-mic-crescut-de-altcineva.

Zău că vă înțeleg. Pe toți. Și nu vă port pică deloc, chiar vă iubesc. Acum vă îmbrățișez, vă strâng cu putere în brațe și plâng pe umărul vostru. Serios. Noi, toți, suntem la fel. La fel de buni. Dar modul în care am fost crescuți ne face să nu vedem anumite lucruri. Mai devreme, mai târziu, poate niciodată, cu toții vom trăi revelația pe care am trăit-o eu. Aia că în viață trebuie să faci numai ce-ți place. Nu-i adevărat că-n viață trebuie să faci și ce nu-ți place, că așa e viața. Nu, dacă nu-ți place ceva, schimbă macazul, schimbă acel ceva sau renunță la el.

Mie nu mi-a plăcut niciodată să mă scol dimineața, să merg la lucru și să lucrez ceea ce lucram până la ora 17 chiar dacă simțeam că este fără sens. Și când eram învățătoare în București, și când eram chelneriță în cazinou, și când eram ziaristă în Sibiu, am trăit aceleași frustrări interioare. Ceva nu se potrivea.

Ok, îi învăț pe copiii ăștia matematică, bastonașe, științele naturii. Dar zău că astea pot fi învățate și fără învățător, întotdeauna am văzut că copiii atrași spre ceva învățau fără sprijinul meu despre ce-i interesa. Și apoi, goana după note. Părinții vroiau să le dau note mari copiilor, eu, la rându-mi, le spuneam aceeași poezie, că trebuie să vă străduiți mai mult, să învățați, să fiți atenți la ce vă explic, să țineți minte, ca să ce? Ca să luați note mari, să fiți adminși la licee bune, să faceți facultăți și apoi ce? Să vă găsiți locuri bune de muncă, bune însemnând că plătite suficient de bine, dar nu neapărat care să vă placă? Nu știu, care era scopul? De aia mi-am dat demisia din învățământ după doar doi ani de predare. Bine, și pentru că-mi doream motocicletă și cu salariul de învățătoare nu aș fi reușit niciodată să-mi cumpăr.

Cât am lucrat în presă, la fel. M-am gândit, care-i rostul? Scriem despre chestii care până la urmă nu aduc cu nimic valoare oamenilor și la sfârșitul lunii ne luăm salariul. M-am simțit ca într-un carusel… Când am venit în Tenerife, pentru asta am venit. Pentru a ieși din rutina unui job, a unui loc de muncă. Am avut curajul să fac un pas spre visul vieții mele. Acela de a trăi pe malul mării. Asta îmi doream de mică, de când ne-a dus prima dată la mare tati. Mi se părea că zilele de vacanță treceau așa de repede și două săptămâni nu erau niciodată de ajuns. Eu aș fi vrut să rămân acolo, îmi închipuiam că am o casă pe mal, că alerg dimineața pe faleză, că înot până la geamandură.

Cu munca, când am venit în Tenerife, am zis că aș face orice e de muncă, că m-aș angaja oriunde, numai să putem trăi decent, în continuare, la malul mării. Spălător de vase? De ce nu. Cameristă? Mă și imaginam Jenifer Lopez în filmul ”the maid”. Chelneriță? Chiar indicat, bacșișuri garantate.

Când am început să lucrez pe plajă, primul și singurul meu job de pe insulă, mi-am dat seama că n-aș putea face niciunul din lucrurile de mai sus. Mi-ar fi îngrădit libertatea prea mult. Adică da, venisem în Tenerife, îmi trăiam visul, pe marginea oceanului, dar care era diferența față de România unde mă simțeam încorsetată într-un job așa cum era înțeles un job? Doar că trăiam la soare tot anul și vedeam o dată pe săptămână plaja? Într-un loc închis, între patru pereți, cu o muncă care nu aducea cu nimic valoare lumii. Eu, chelneriță sau cameristă sau, de ce nu, recepționeră. Un angajat care trebuia să execute ordinele, să-și mulțumească șefii pentru ca la sfârșitul lunii să-și primească banii.

Vânzând pe plajă era mai aproape de firea mea. Mă simțeam, de cele mai multe ori, bine. Briza, valurile, zgomotul oceanului, forfota plajei, râsetele copiilor, nisipul cald sub tălpi, înotul zilnic de după program. În primul an de zile, care de fapt au fost 8 luni, am lucrat pentru Jose, program de 5 ore pe zi, trezit la 9, era ok, dar era la șef. De atunci în colo, din ianuarie 2011, pentru mine. M-am desprins de el, n-am mai vrut să am șef, să-mi facă el programul, să fiu marioneta lui. Am vrut să am libertatea totală în orice alegere: a hainelor pe care vreu să le vând, a timpului pe care-l petrec muncind, a pauzelor pe care vreau să le iau, a zilelor în care vreau liber.

Și a fost mult mai bine. Și pentru sufletul meu, și pentru buget. Când am rămas însărcinată, cu atât mai bine. N-aș mai fi putut lucra multe ore. După, când s-a născut Yago și avea vreo patru luni când ne-am reîntors pe plajă la lucru, a fost o minune. Job de maxim două ore pe zi, câteva zile pe săptămână. Yago dormea în brațe la Seb în timpul ăsta, în portbebe, în răcoarea brizei, lucram exact cât el își făcea somnul de dinainte de prânz. Într-adevăr, un copil ”abuzat” cum am înțeles din comentarii. Aici, în Spania, mamele sunt obligate de lege să se întoarcă la lucru când bebelușul n-are decât patru luni! Înțelegeți? Adică de la o vârstă la care depinde în totalitate de mama lui, ea trebuie să se-ntoarcă la muncă. Dacă nu vrea, își poate bloca postul pentru o perioadă de n luni sau, dacă vrea mai mult timp acasă, cu copilul, să renunțe la job, iar când vrea să intre din nou în câmpul muncii, va fi din postura de șomeră.

Și copilul la creșă. Asta nu e normal, nu e firesc, nu e sănătos. e doar capitalism. Un sistem fundamental greșit. Un sistem care ne-a făcut robi serviciilor noastre, un sistem care ne-a făcut să credem că idealul în viață este locul de muncă. Nu copiii, nu creșterea lor, nu o familie armonioasă, nu căutarea talentelor, pasiunilor și a vocației. Nu. Jobul stabil, venitul sigur.

Credeți voi, acolo, în sufletele voastre, că e fericit un copil mic să stea 6-8-10 ore departe de mama lui? Chiar credeți? Trist rău, puneți-vă în locul micuților. eu știu că atunci când eram mai mare, de când am amintiri, de pe la 3-4 ani, tot nu-mi plăcea să stau departe de mami. D-apăi un copilaș de doi ani, când la doi ani trăiesc una din cele mai profunde crize de separare și abandon? D-apăi un copil de nici un an care nu face diferența între ”mami pleacă” și ”mami nu se mai întoarce”, chiar dacă el vede în fiecare zi că mami se întoarce?

Eu în articolul cu tabloul am vorbit despre idealul meu de muncă, aia pe care o fac cu totală pasiune, cu mare drag, o fac de acasă sau de unde pot sta mereu cu copilul meu, care să nu ia mult timp, că, până la urmă, Yago e prioritatea, n-o să aibă toată viața vârsta asta. Și care aduce valoare lumii. Să renunț la vânzarea de haine, care nu, n-aduce nicio schimbare în bine în lume, e doar comerț, și să mă axez pe scris: site-uri, cărți. Și pictat. Și ce altă pasiune mi-oi mai descoperi.

Nu mă flatez, nu am nevoie să-mi fac statuie. Dar știu că articolele mele despre naștere și nu numai au schimbat vieți. Am mailuri de la oameni care au trecut prin schimbări mari de atitudine și mentalitate în urma textelor mele. Oameni care și-au îmbunătățit viața. Și pe mine tot articolele de pe net și cărțile m-au ajutat să înțeleg mai bine rostul și menirea mea, ca om. Asta vreau să fac în continuare. Să scriu despre naștere, despre sarcină, despre avorturi, despre copii, despre creșterea lor, despre urmarea pasiunii în viață.

Și să pictez. Mă eliberează de toți demonii din mine. Îmi face inima să crească.

Asta nu pare a fi muncă, din poziția omului care se trezește dimineața să meargă să lucreze pentru altcineava. Sau pentru cel care are afacerea lui și trage 12 ore pe zi, 7 zile pe săptămână. Dar este tot muncă. E munca mea. Cu ce ar fi mai bine pentru lumea din jur dacă eu m-aș angaja ca ospătăriță, vânzătoare, recepționeră, etc? Cu nimic. Doar că n-aș ieși în evidență, n-aș tulbura apele, n-aș scoate la suprafață frustrarea din fiecare, neputința, neîmplinirea.

Cu ce aș fi o mamă mai bună dacă l-aș vedea pe Yago doar dimineața, înainte să plec la muncă, și seara, două ore înainte ca el să adoarmă? Vă rog, nu vă simțiți și mai atacați decât sunteți deja, mă refer strict la mine și la Yago. Nu mai pot vorbi deloc de ce e bine pentru sufletul meu și pentru sufletul lui că lumea se simte judecată de cuvintele mele….

N-am vorbit despre voi toți ceilalți. Ați luat-o destul de personal. Nu, eu vorbeam de mine. Acum, în acest articol, acum am vorbit mai la general, deși și acum mă bazez în special pe ce vreau eu, pentru mine, de la viață, nu pot să vorbesc în numele vostru, voi o faceți atât de bine… Poate că în adâncul sufletului oricine îți dorește să muncească de acasă, crescându-și copiii în primii ani de viață, anii esențiali din creșterea și dezvoltarea unui om. Partea bună este că oricine poate, dacă-și deschide mintea puțin, doar cât să încapă ideea de căutarea vocației, a mesajului pe care vrei să-l porți în lume. Partea proastă este că cei mai mulți se simt atacați în mod direct de astfel de articole și nu înțeleg potențialul real care stă în fiecare din noi.

Articole în care oamenii visează, au visuri frumoase, au încredere în ei, știu că pot să facă să-și împlinească visurile. Și oamenii ăștia care se simt loviți în căciulă îi dau cu parul în cap omului care visează ”taci, dreacului din gură, ce-i cu prostiile astea? treci în colțul tău, ia-ți un job!”

Pe voi nu v-a deranjat numai că am vorbit despre a munci pentru tine însuți, pentru a-ți trăi pasiunea, loc în care munca nu mai de muncă, munca e plăcere pură.

Cel mai mult v-a deranjat că eu am îndrăznit să fac asta, să ies din rând, să merg împotriva turmei cumva, să spun că-mi place să pictez și că vreau să-mi vând tablourile. Amatorii n-au drept să-și vândă tablourile, operele, scrierile. Ei trebuie să aștepte vreo 10 ani ca niște critici să le valorizeze opera, ca niște jurnaliști să scrie despre opera lor. Ani în care să bage bani în expoziții, în vernisaje, în întâlniri cu presa, în lingușit criticii. Și de-abia atunci, cu câteva sute de tablouri pictate, să înceapă să vândă.

Sau după ce mor, cel mai bine, că așa știm noi, că artiștii mor de foame, dar după ce au murit de foame, opera lor s-a vândut cu milioane de bani.

Asta cred că v-a supărat. Că nu respect regulile, conveninețele, convingerile societății. Relaxați-vă, regulile sunt făcute tot de niște oameni, la fel ca și noi, tot cu un cap și două mâini, cu nimic mai buni. Pot fi încălcate. Doar că sistemului, firește, pierde bani astfel, nu-i place să se știe că regulile pot fi încălcate. I-a făcut pe oameni să creadă că lipsa regulilor înseamnă haos. Și i-a făcut pe cetățeni să fie câini de pază unii pentru alții. Așa este, credeți-mă. Nu acționăm de frica lumii. Ce va spune oare lumea? Ce va crede despre mine? Ne e mai frică de judecata celorlalți decât de poliție.

Și v-a mai supărat, asta-i clar, că am pus preț pe tabloul meu. Măi, asta e în felul următor. Arta nu este pentru toată lumea. Nu vroiam să vând tabloul unui bugetar. Pentru bugetari o să scot cartea, cu un preț foarte accesibil. Cartea e cea care trebuie să ajungă la cât mai mulți oameni, să ducă mesajul nașterii fără dureri și fără complicații în cât mai multe case, la cât mai multe femei. La fel și site-un nastereamea.ro. E gratuit, scriu acolo și încerc să scriu cât mai des, ca să ajut oamenii să înțeleagă cum trebuie procesul nașterii și să vadă cât de greșit este abordat el de spitale. Munca mea pe site e muncă, de documentare, de scriere, de pierdere de nopți, de culcat târziu. Nu mă plâng deloc, iubesc să scriu, iubesc să scriu despre naștere, am așa o energie în degete când vorbesc despre asta de nu vă imaginați.

Revin. Deci ce scriu, articole sau cărți, e pentru toți cititorii. Dar ce pictez, că-i de amator sau fără sens sau obscen sau cum mai poate fi văzut de fiecare în parte, că suntem diferiți, gândim diferit, avem gusturi diferite, este doar pentru acei puțini care-și permit luxul de a cumpăra artă. Și firește, care rezonează cu imaginea pictată de mine. Dacă le transmite o emoție, dacă îi captivează, atunci îl cumpără. Cu 1000 sau 1000000 de euro. Egal. Dacă nu înțelegeți la ce mă refer, căutați-l, vă rog, pe Mark Rothko.

Nu am pretins niciunui om care s-a simțit portretizat în articolul meu, om ce câștigă mai mult sau mai puțin decât am cerut eu pe articol, să liciteze. Nu am cerut, de fapt, nimănui să liciteze. Va licita acel cineva care are atâția bani încât 1000 nu face vreo diferență. Și are încrederea că opera va valora mult mai mult în 10 ani. Par îngâmfată? Am doar mare încredere în mine. De ce nu, voi nu aveți, nu că mi-ar păsa, dacă nu eu atunci cine să aibă încredere în potențialul meu?

Cititorii acestui blog, curioșii sau cititorii fideli, sunt și din cei cu potențial de cumpărare pentru arta mea, aia de amatori, așa cum spuneți voi că este. Trec pe aici și oameni cu mulți bani. Atâta tot. Banii există în lume la un nivel de, odată împărțiți tuturor locuitorilor planetei, n-ar mai fi om sărac. E utopic, dar spun ca să vă faceți idee de cât de mulți bani există.

Eu nu vreau să-mi împartă nimeni de pomană. Nu vreau să câștig la loterie, n-aș avea niciun  merit. Nu vreau să-mi dea cineva degeaba sau cu împrumut 1000 de euro. Vreau să iau din acești mulți bani existenți pe pământ. Dar nu-i fur deloc. Ofer valoare la schimb. Vând un obiect. Mai multe, în viitor. Dar vând ceva. Un  produs al creației mele. Ce e atât de ofensator? De ce sunt cerșetor făcând așta? Vreți să vedeți ce înseamnă cu adevărat să fii cerșetor?