Un copil pierdut, o placentă, un smochin…

Când mi-a murit copilul în burtă, am vrut ceva care să ne amintească de el. Pentru că am ajuns la spital, a trebuit să duc ceva muncă de lămurire cu doctorul pentru a-mi lua placenta acasă. Sarcina era în 16 săptămâni și în urma avortului meu spontan copilașul a ieșit fără să-l vedem. Se dezintegrase probabil, au ieșit doar cheaguri de sânge. Și o placentă. Mică cât un pumn de copil.

Da, știu, suntem obsedați de placente. Asta o să ziceți. Probabil, probabil așa ar trebui să fim toți. Este un organ care-l ajută pe copil să crească în burtă, nu-mi vine deloc să-l arunc la toaletă. Probabil că aș fi luat acasă și toate cheagurile de sânge dacă aș fi bănuit că ele sunt copilașul meu. Dar eu încă-l așteptam pe el să iasă, chiar și-n bucățele. Da, eram terifiată c-o să-l văd rupt, eram total îngrozită la gândul că nu voi ști ce să fac cu micuțul meu așa cum iese. Dar îl voiam oricum, și voiam să-l iau cu mine. Când a ieșit și placenta și obstetricianul mi-a făcut ecografie, asta era, am aflat că uterul este gol, copilul se dusese.

Și placenta a rămas ultima amintire de la el. I-am pus numele Angelo, maică-mea s-a ridicat ca apărătorul dogmelor bisericești că nu putem să face așa ceva, să dăm nume unui copil care s-a născut mort și e nebotezat. M-a făcut să râd, ea cu biserica ei. Nu cred că Dumnezeu are astfel de reguli.

Am îngropat placenta în grădina din fața casei și am plantat deasupra ei un smochin.

Săptămâna trecută a făcut prima smochină.

Fructul a venit la nici măcar un an de când am plantat puietul. În noiembrie se împlinește un an de când l-am pierdut pe Angelo.

Fructul a venit la nici măcar un an de când am plantat puietul. În noiembrie se împlinește un an de când l-am pierdut pe Angelo.