Tenerife bate Gran Canaria. O pseudocomparație (ne)serioasă și foarte subiectivă

Gran Canaria. Eram mică rău când am dat peste o carte cu numele ăsta în biblioteca construită sârguincios de mami. M-a fascinat din prima clipă. Nu, n-am citit-o niciodată, dar muzicalitatea celor două cuvinte mi-a rămas în minte și am continuat să le asociez cu o lume îndepărtată, fantastică și exotică chiar și după ce am aflat la orele de geografie că insula Gran Canaria nu e nici la capătul pământului și nici un tărâm fantastic. Acum, în excursia noastră de două zile, am descoperit că nu e nici exotică, mă rog, nu așa cum îmi plăsmuisem eu în minte.

E aridă, stâncoasă și ștearsă. Că-i lipsește aproape în totalitate verdeața. Adică orice fel de verdeață, câtuși de puțin una luxuriantă, așa cum vedeam automat în subconștient când mă gândeam la Gran Canaria. Nu mă refer la unele localități turistice care sunt ca niște oaze (irigate dimineața și seara) sau la plantațiile de banane ori livezile de portocali și mango sau curțile unor oameni care vor umbră în fața casei. Că ăstea sunt excepțiile verzi din Gran Canaria. Ci la toate dealurile, canioanele și culmile muntoase care sunt mai sărace în vegetație până și ca văile din sudul insulei Tenerife. Adică așa uscat încât nici tufele de iarbă de deșert și nici măcar cactușii nu cresc (aproape). Deh, apropierea de vestul arid al Africii. Sunt ceva păduri, dar rare, de poți să numeri copacii țac-pac, și ăstea sunt pe piscurile din mijlocul insulei. Adică departe mult de coastă. Când de pe drum vezi în zare un câmp de golf, verde crud și strălucitor de sănătate, îți pare ca un smarald căzut în nisip.

Până acum am cam desființat imaginea insulei care atrage anual milioane de turiști. Poate și pentru că în mintea mea fac continuu o amplă comparație cu Tenerife și, pentru că-s subiectivă ca orice blogger leneș și mediocru, trebuie să amplific minusurile și să minimalizez avantajele celeilalte… insule. Din martie 2010, de când am venit în Tenerife, ne-am gândit că ce-ar fi fost dacă emigram în Lanzarote sau în Gran Canaria. Ar fi fost mai bine, mai frumos, mai grozav, mai exotic, mai minunat, mai plăcut de locuit? Ne-ar fi plăcut mai mult Gran Canaria? Am poposit în Tenerife și pierdem timpul neștiind că la trei ore de mers cu feribotul raiul este mai rai?

Categoric, n-a fost în niciun moment o preocupare pentru noi, adică de-adevăratelea, dar gândul a existat. Acum am răsuflat ușurați că am ales bine 😀 Ca să nu fiu înțeleasă greșit, nu mi se pare Gran Canaria un loc urât în care să trăiești ca rezident, în fapt, sunt conștientă că dacă aș petrece mai mult timp acolo aș descoperi ceva motive pentru care traiul în Gran Canaria ar fi la fel de încântător ca cel de aici. Dar din ce am văzut, și am văzut toată zona de coastă, la 360 de grade, implicit cu localitățile de pe ea, Tenerife este cu câteva clase deasupra. Nu vreau să ocup tot spațiul acestui text cu o comparație părtinitoare, dar dacă asta o să se întâmple până la sfârșit, nu-mi asum vina. Nu sunt obligată să fiu obiectivă, nu mai lucrez la ziar 😀 Sper, totuși, să nu închei articolul fără să scriu câteva fraze și din punctul de vedere al turistului, poate chiar să mă comport ca și cum n-aș ști Tenerifele și aș fi fost pentru prima dată în arhipelagul Canare.

Așadar: drumurile, foarte bune și de viteză (autostradă de la Agaete până la Puerto Rico, adică aproape 70% din coastă) dar semnalizate în dorul lelii. Așa de nașpa e situația cu indicatoarele încât noi, ca doi obosiți ce s-au urcat în grabă pe barcă fără să se uite la bilet, n-am realizat că sosirea și plecarea feribotului nostru, Armas, se face din capitala insulei, Las Palmas, și nu din Agaete (port situat mai la vest de capitală cu vreo 30 de kilometri), unde are sosirea și plecarea feribotul catamaran Fred Olsen. Asta ne-a făcut să pierdem la mustață (opt minute) cursa de întoarcere în Santa Cruz de Tenerife. Întâmplarea s-a petrecut așa. Când am debarcat în nordul insulei Gran Canaria cu direcția Playa del Inglés (situată în zona cea mai sudică a insulei), stațiunea în care au fost cazați unchii lui Seb și în care am înnoptat și noi, câțiva kilometri din drum erau indicatoare către Las Palmas. Noi crezusem că ăla era Las Palmas, la naiba, am trecut chiar și prin fața clădirii Cabildoului, dar dacă indicatoarele spuneau că pentru Las Palmas trebuie să mai mergi direct înainte pe autostradă, ne-am zis că am sosit în portul din Agaete. A doua zi când am plecat din Playa del Inglés, am luat-o pe coasta de vest, cu destinația Agaete. Timpul îl calculasem bine, dar nu ne așteptam ca drumul să fie numai o serpentină, una-ntr-una. Și probabil că nici n-am fi avut vreo problemă de orar dacă n-ar fi fost vorba de mine și răul meu de serpentine ¨Seb, mai încet! Seb, nici chiar așa de încet! Seb, mai încet că vomit!¨

Feribotul de plecare era la ora 15 și pe la 14.17, în creierul stâncos și întortocheat al insulei, Seb spune că avem ceva șanse să pierdem barca. Următoarea era la ora 19.30 și asta l-ar fi făcut pe Seb să întârzie de la serviciu, iar dacă e ceva de menționat mai abitir despre Seb este aceea că nu-i place să întârzie 😀 Face rău de tot. Ceasul arăta 14.25 când am văzut de sus, de pe serpentine, portul Agaete. ¨Parcă noi n-am debarcat ieri aici, e prea mic… și unde-s blocurile ălea înalte ce le-am văzut ieri? Poți să verifici pe bilete dacă chiar din Agaete avem cursa?¨, spune Seb cu vocea lui pe care o folosește când are morcovul pe jumătate înfipt. La o lungă și grea verificare (încercați, bolnavi de serpentine și cu voma-n gât fiind, să căutați în geantă – într-o geantă de femeie – biletele, și apoi să mai și citiți ceva pe ele) am constatat că nu Agaete ci Las Palmas e portul nostru. Aici a fost momentul în care Seb și-a exprimat toată iubirea lui către autoritățile rutiere canariote, și asta pe vocea de întreg morcov infipt, înfipt bine.

Agaete se vedea aproape, dar fiecare curbă-n ac de păr ne dovedea că mai e mult de coborât și chiar, culmea, de urcat, ca să ajungem acolo, jos, în port, de unde începea autostrada spre Las Palmas. Și niciun indicator care să arăte distanța rămasă. 14.40 și intrăm pe autostradă, Seb scapă de restricția Je de viteză (35-40 km/h), și chiar credeam că șansele noastre de a urca la bord la cursa de 15 sunt reale. Dar drumul în lucru pe un sector de câțiva kilometri și intrarea în oraș (Las Palmas nu e aglomerat, dar e totuși un oraș de 385.000 de locuitori) ne-au făcut s-o pierdem. Se înțelege că eu n-aveam nici cea mai mică problemă cu acest aspect, că doar eu nu mă grăbeam nicăieri, încă sunt desempleada. Ba chiar mă bucuram în sinea mea de femeie părăsită de răul de serpentine cam de vreo 30 de kilometri că avem vreme să vizităm puținel din capitala Gran Canariei. În câteva minute, după ce-a schimbat biletele la biroul Armas și chiar fără costuri suplimentare și și-a sunat șeful, și Seb era de aceeași părere: numai bine că am pierdut barca, hai să vizităm orașul. Care oraș e fain, o să revin puținel spre sfârșitul articolului.

Mai departe. Mult omagiata stațiune Playa del Inglés, cea mai celebră localitate din Gran Canaria, este o vechitură. Adică cam ca Neptun – Jupiter în anii ’80. Pe străzile principale nu se văd decât clădiri vechi și prăfuite. Toate, fie că e vorba de hoteluri, complexe de locuințe ori centre comerciale, par uitate de vreme. E adevărat că sunt și hoteluri cu fețe mai frumos zugrăvite, dar culoarea generală a stațiunii este un fel de sepia gălbui. Până și spațiile verzi par învechite. Iar plaja, plaja e exact așa cum nu-mi plac mie plajele: lungă de nu-i vezi capătul, lată de obosești până ajungi la apă, cu nisip auriu fin de-ți intră peste tot și se lipește de corp la cea mai mică adiere de vânt și foarte aglomerată. Cam ca la Mamaia într-o zi de duminică dintr-un august torid. Și apa e tot cam pe-acolo, adică de trebuie să mergi ceva ca să poți înota (bine, nu așa de mult ca la Mamaia, dar tot apucă un val să se spargă de trei ori până ajunge la mal). Plus că responsabilii de la primărie au dat dovadă de un teribil prost gust în alegerea mobilierului de plajă (apropo, și ăla vechi și rupt ca istoria): șezlonguri și umbrele portocalii, de te iau de ochi și fac ca plaja să pară și mai aglomerată decât este, dacă acest lucru mai e posibil. Mie îmi plac plajele mici și intime, înguste, eventual străjuite de niște pereți stâncoși sau de palmieri, cu șezlonguri în culori discrete (cum ar fi bej, culoarea nisipului, etc) și umbrele confecționate din materiale naturale – lemn și frunze de palmier (așa cum sunt pe Playa del Duque din Adeje, Tenerife). Sau fără chestii adăugate de om, așa cum e Fitenia. Spre Maspalomas, stațiunea vecină cu Playa del Inglés la vest, e plajă sălbatică, cu dune (unde se face nudism), asta-i mai ridică cât de cât nota în catalogul meu 😀

Lucrurile se schimbă total în Maspalomas. Este aproximativ opusul vecinei: nouă, modernă, exotică și rafinată. Gazon bine întreținut, alei cu mulți palmieri, hoteluri cu arhitectură ce amintește de Abu Dhabi, promenadă adevărată la ocean, amplă și somptuoasă, nu alee îngustă printre șirurile de restaurante înghesuite cum este în Playa del Inglés. Faină și păduricea dinspre dune, și laguna dintre pădurice și dune, și foarte faine dunele. Aici mi-a rămas la inimă plaja cea mică dintre dune, unde nu se vede nimic din civilizația de dincolo de nisip. Nimic, nimic. Doar nisip și ocean.

Drumul de coastă, dacă n-ar fi cotit și șerpuit în ultimul hal, ar fi extrem de plictisitor. Asta din cauza reliefului și a lipsei de vegetație, cum am mai zis. Rup bine monotonia traseului micile stațiuni construite în pereții de rocă vulcanică, de te miri ce gândire practică au avut arhitecții ăia care au proiectat hoteluri pe un teren aproape vertical. Săracii turiști cazați prin Playa de Puerto Rico, spre exemplu, ar cam avea nevoie de funiculare.

De prețurile din sudul turistic n-am multe de zis, că am fost întreținuți de unchiul Gerard și mătușa Dida care ne-au cazat la hotelul Riu cu cină și mic dejun incluse. Hotelul cam vechi, dar mâncarea, apăi mâncare l-ar fi făcut să cadă sătul sub masă până și pe Fomilă din basm: vreo zece mese de bufet a vreo trei metri fiecare cu ospătari și bucătari care alimentau mereu platourile, genul de-ți trebuie vreo șapte stomacuri ca să poți gusta din fiecare fel de mâncare. Iar de ești la dietă, mai bine mănânci în cameră. Bucătărie canario, spaniolă și mediteraneană. De-li-cios. Dar mult prea mult, pentru mine cel puțin, că eu n-am ajuns să dobândesc măsura și echilibrul alimentar. Dureros, fizic vorbind. Ca să revin la prețuri, din ce-am văzut, cam la fel ca-n Tenerife. Deși am cumpărat mango cu 80 de cenți, ceea ce nu se întâmplă pe insula noastră.

În Las Palmas, zona comercială din capital este înțesată de restaurante persane, turcești, libaneze și japoneze. Kebabul și shaorma sunt ca la ele acasă, în București 😀 iar buffet libre chinezesc, mai răruț, nu așa la tot pasul ca-n Tenerife. Mi-a plăcut foarte mult că orașul are plajă, chiar în centru, nu ca Santa Cruz unde trebuie să mergi până-n Las Teresita vreo 5 kilometri. Iar plaja Las Canteras, cea de la vest de port, este ca un acvariu natural: are pe aproape toată lungimea ei barieră din rocă vulcanică, formată, firește, prin mărinimia naturii, iar snorkelingul și scufundările aici sunt ceva de vis. Iarbă de mare de un verde ireal, bancuri colorate de pești, mici și mari, alături de care înotul pare rupt din documentarele de pe National Geografic, respectând totuși proporțiile, că Atlanticul nu e Marea Roșie sau oceanul Indian.

Și acum e momentul să mă plâng puțin, că ar mai fi de povestit, dar scriu la textul ăsta de trei zile (în fiecare seară câte puțin, că mai am și altele de făcut, nu, repet, nu m-am angajat, dar m-am reîntors la show-urile cu haine pe plajă, plus că am început să învăț limba rusă, plus că am mai luat încă o pisică și lucrurile s-au complicat, mă rog, activități ce se adună și la ora 01 când mă bag în pat realizez că n-am mai urmărit un film serial de multă vreme și leneșa din mine de acum vreo două săptămâni a fugit, sau așa ceva), deci scriu de trei zile și m-a cam luat durerea de spate de la stat la laptop. Așadar, de încheiere, deși acum avem ca prioritate insulele din vestul arhipelagului (El Hierro, La Gomera și La Palma), care sunt verzi și suculente 😀 (numai la ananasul de El Hierro îmi fuge mintea când mă gândesc la următorul trip), vrem să revenim în Gran Canaria, că avem multe de descoperit și experimentat. Ca turiști, firește.

Pe plaja din Playa del Inglés: Seb și unchii din Germania - Gerard și Dida.

Întinsele plaje din sudul insulei sunt cam singurele așa configurate de natură. O mare parte din restul sunt artificiale, ca cele mai multe din Tenerife

Asfalt și țărână

Plajă de nisip/pietriș negru pe Costa Canaria

Niște canario liniștiți și-un balon de săpun

Cu speciile marine din Playa de Las Canteras

Niște blocuri din Las Palmas

Oraș-oraș, departe de a fi unul turistic, cu plajă la scara blocului și buceo - în grădina din spatele casei, cum ar veni. Las Palmas poate fi un oraș în care să-ți trăiești o parte din ani. Vorbesc de alții, nu de mine. Pentru gusturile mele, e mare rău, eu mă simt cel mai bine într-un orășel de câteva mii de oameni, unde poți traversa strada și cu ochii-nchiși, unde nu există semafoare iar noțiunea de zgomote urbane e ceva abstract.


[nggallery id=96]