Slabesc, ma-ngras si iar de la capat. O odisee fara sfarsit?

In ultimii zece ani mereu am avut oscilatii de greutate. 5 in sus, 5 in jos, 10 in sus, 15 in jos, nimic foarte socant, sorry, n-am o astfel de poveste. N-am depasit niciodata 65 kg. Nu-s inalta, nu-s nici scunda (165 cm), dar atunci cand in 2009 am atins punctul meu maxim de greutate, 65, m-am simtit si urata si imbacsita. Mancam mult, gresit, des si la ore nepotrivite. Am inceput din nou sa fac sport, ca sportul m-a insotit mai mereu in viata, si am intrat repede intr-o noua dieta de slabit. Una nepotrivita, fireste, ceva gen supa de pui si compot de mere, Doamne, multe prostii mai faceam (si asta nu-i deloc nici cea mai groaznica, nici cea mai nesanatoasa cura de slabit la care mi-am supus organismul). In mare, ca tot omul cu mintea acasa, stiam cum sa pierd greutate, „mananca mai putin, fa mai multa miscare, nu mai manca seara si noaptea, bea mai multa apa, doar inainte si intre mese, renunta la zahar, fainoase si grasimi rele”, stiti voi, chestiile astea. Doar ca atunci cand te sperii de cum te vezi si te simti jalnic si fara chef de viata, vrei solutii rapide care sa te scape din situatie.

Intr-un fel sau altul, m-am mai desteptat, am mai aflat chestii despre nutritie si despre sanatate si de atunci n-am mai apelat la sfaturi de reviste de femei ori diete de vedete. Am inteles ce-mi facea rau, ce-mi scadea nivelul de energie si vitalitate, ce mancaruri ma faceau sa-mi pierd pofta de miscare si-mi dadeau, in schimb, pofta de si mai multa mancare. Am inteles ca sunt dependenta de mancare ca drogatul de drog si ca am o relatie mult prea emotionala cu ea si, pentru o perioada (sau mai multe) de timp, m-am schimbat in bine. Dar amintirea unei muscaturi de placinta sau a unei trufe de ciocolata mereu m-au facut sa cad din nou. La mine totul incepe sa se destrame cand dau frau liber poftei. Dependentii stiu, pofta e cel mai mare adversar al nostru, nu numai in perioada de inceput, cand te cureti de ce-i rau in tine, in sangele tau, in mintea ta, in obiceiurile tale, atunci cand esti in sevraj si visezi si vezi peste tot prajituri, placinte, paine calda si ciocolata. Ci si la mult timp dupa. Pofta sta la panda si-ti da tarcoale, mai rar, nu asa de des si de agresiv ca la inceput, dar niciodata nu te paraseste. E ca un iubit bolnav, de care vrei sa scapi, dar cu care niciodata nu poti s-o termini definitiv. Stii ca iti va face rau, dar iti spui ca esti in control, ca e doar putin, ca nu te vei mai intorarce la vechea tu, ca de data asta e diferit, acum stii. Numai ca de fiecare data e la fel.

Am mai oscilat, oscilez si acum, dar nu m-am mai intors niciodata la peste 60 de kilograme. De fapt, a mai fost o singura data, cand l-am purtat pe Yago in pantece, dar asta nu se pune la socoteala 😀 Ca tot a venit vorba de sarcina si nastere, povestea adevarata pe care vreau s-o scriu, aici incepe. Inainte sa raman insarcinata (fara ca sarcina sa fie in vreun plan sau non plan de-al nostru), am hotarat sa slabesc pentru a mia oara. Era dupa concediul din Toscana cand m-am intors in Tenerife cu chef de schimbare. Am scris aici despre asta. Si atunci am dat de o cartulie despre vegetarianism si despre cat de nociva este proteina animala, asa ca pe loc am decis ca nu voi mai manca carne niciodata. Am mai mancat, o data perisoare si de ceva mai multe ori peste si fructe de mare, dar hotararea sta in picioare, astea au fost doar caderi, am reusit sa ma ridic. Cu mult sport si principii alimentare mai sanatoase decat pana atunci am ajuns de la 56 kg la 52 in vreo doua luni. La kilograme era putin, dar la cm se vedea diferenta. Ma modelasem si mai castigasem masa musculara, spre exemplu in coapse pierdusem vreo 9 cm, ajunsesem la 87. Nu faptul ca am renuntat la carne a contat la cantar, ci ca, din nou, nu mai mancam produse rafinate, carbohidrati complexi ori la restaurant. Ca mesele mele erau fara carne se simtea in nivelul de energie, nu mai eram obosita si nu-mi mai venea sa ma intind in pat dupa masa. Aveam o disciplina si-mi tineam jurnal de dieta, din ala cu numaratul caloriilor. Nebunie, nu gluma. Au fost cel mai lente kg pe care le-am dat vreodata jos. Apoi iar am devenit nedisciplinata, aveam pofte cu carul, multe si ciudate si noaptea si mi-era multa multa foame si nu mai aveam chef de niciun sport. Eram gravida si nu stiam, cum am scris atunci, a trebuit sa-mi spuna medicul in luna a treia ca am un copil in burta.

Atunci, in primele trei luni de sarcina in care am mancat haotic m-am ingrasat la loc la 56 (am si eu constiinta care iese cateodata din mine si zice „mai ho, opreste-te!”, ca altfel as fi ajuns la obezitate cu poftele si cantitatile pe care pot sa le mananc). Dar cum am aflat ca sunt insarcinata, iar m-am hotarat sa mananc mai sanatos, de dragul copilului, in primul rand. Am renuntat si la peste si fructe de mare, si la branza si alte lactate, la oua si la conserve, ce mai, am ramas cu o dieta vegetariana pura in care mierea (si polenul) era singurul produs de origine animala. Citisem de dieta raw vegan si de oamenii care nu-si gatesc mancarea la foc si mi se parea perfect logic si natural, asa ca am adoptat principiile hranei crude. Dar nu in totalitate, mai mancam gatit ce era de gatit, cartofi fierti in coaja, humus, fasole batuta, supa crema de linte, amarant, mei, quinoua, etc. In rest, fructe si legume proaspete, cumparate de la piata locala de fermieri, seminte (in, susan, canepa, floarea soarelui, dovleac), nuci (romanesti, braziliene, macadamia), caju, migdale (semintele si nnucile inmuiate in apa), rar germeni si vlastari (nu m-a tinut mult asta cu cultivarea germenilor). Am mai calcat si stramb, cu cate-o felie de paine sau o portie de paste sau o turta sau o prajitura ori doua :D, dar doar cu titlu de exceptie de la regula. Am reusit sa ma ingras 15 kg in sarcina (aveam 67 inainte de nastere), adica destul de mult, in special din cauza cantitatii de mancare ce-o bagam in mine, eram destul de disperata sa-i dau copilului cat mai multi nutrienti posibili (mai ales ca renuntasem sa mai iau vitamine si minerale penatale sintetice dupa nici o luna). Au fost multe zile in care numarul de calorii sarea peste 4000, iar in ultima luna de sarcina, cand doctorita a zis sa pun mana sa mananc ca e copilul mic (si eu care deja aveam mesele destul de bogate), cu atat mai des. In realitate nici nu era nevoie, copilul nu a fost deloc asa mic cum citea ea la ecograf…

Dupa nastere, adica efectiv dupa ce a iesit Yago si apoi placenta si toate cheagurile de sange, m-am urcat pe cantarul din baie si aveam 60. In vreo trei saptamani, cu ameteala si repunerea pe picioare si acomodarea cu micul si mult iubitul nou membru al familiei, coborasem la 56. Mancam cam ca inainte de nastere, dar nu asa de mult, si era ok. Ma mai dezumflasem si simteam ca incep sa pierd din stratul de grasime. Dar apoi m-a luat cu foame, poate erau hormonii, poate de la alaptare. Foame de brutarie, de patiserie si, dintr-o data, de branza. A venit maica-mea din tara cu branza de burduf si cas de la Sibiu si branza de capra de la Craiova si am devorat-o. Niciodata nu am iubit in mod special branza, dar acum o adoram. Deh, lunga despartire. Si am tinut-o asa cateva saptamani pana m-am trezit din nou. Aveam vreo 58-59 si nu intelegeam ce se intampla. Ok, am mai mancat niste paine si niste paste si o pizza sau niste placinte cu cartofi, dar chiar asa, sa ma intorc din nou de unde am plecat? Parca se zicea ca alaptarea te slabeste… La mine alaptarea imi crea un apetit grozav si o lipsa mare de cumpatare. Dar numarul ala de kg ce-l arata odiosul de cantar plus o prajitura cu ciocolata ce m-a ingretosat si mi-a dat o stare fizica foarte proasta m-au readus in simtiri. Povestea vietii mele. Cad, apoi ma paleste o revelatie. Intru intr-o rutina, apoi iar cad. Dupa un timp iar ma ridica o carte, sau un blog, sau un simplu citat.

Si iar am taiat relele de pe lista si iar m-am intors la frigiderul plin de verzituri si hrana vie (cu un procent de hrana gatita, ca detoxifierea organismului sa nu se faca puternic si brusc) si iar am inceput sa ma simt bine si plina de putere si energie, si iar a inceput sa scada numarul de centimetri de pe coapse, din talie, de la brate, etc. Cam de prin mai pana prin august, cu un minim de gimnastica in fiecare dimineata, plimbari zilnice si inot din cand in cand, am coborat sub borna 50. Nu credeam ca e posibil asa ceva. Nici in liceu n-am avut mai putin de 52. Nicio dieta de slabit pe care am urmat-o vreodata in viata mea n-a dat astfel de rezultate. Sa mananci pe saturate (nu, nu mai mancam atat de mult ca in sarcina, atunci chiar ma chinuiam s-o fac), sa nu faci deloc foamea (poftele de nebunii nu se pun, sunt doar pofte), sa nu tii cura de slabit, sa nu numeri calorii si sa slabesti frumos si relativ repede, sa te tonifici si sa arati grozav. In august a inceput din nou declinul. Aveam 48 de kilograme si mi-am zis ca pot sa-mi mai satisfac, din cand in cand, cate-un moft alimentar nesanatos, la naiba, imi permit, mananc niste paine cu care inting in zeama de la salata mea cu ulei presat la rece si seminte de pin sau asa, cu niste guacamole, si nu face nimic. Dar cum stim prea bine, cine uita istoria e condamnat s-o repete. Si totul porneste cu o felie mica de ceva. Chiar daca mai mancam din cand in cand lasaña, pizza, branza, scoici sau peste, am mai slabit inca doua kilograme.

In paranteza fie spus, un doctor m-a convins ca trebuie sa mananc produse de origine animala pentru vitamina B12, asa ca am reintrodus de prin iulie fructele de mare si pestele, de vreo 2-3 ori pe luna, pentru ca apoi si unele lactate, ca deh, poate n-or fi chiar atat de rele, dar da, sunt inamici ai sanatatii… acum nu as mai face la fel, stiu mai multe si mai bine decat nenea doctorul, omul n-are nevoie sa-si ia din surse externe vitamina B12, cu asta se ocupa bacteriile de fermentatie din intestinul gros, multumesc pentru atentie, am inchis paranteza. Nu m-a lasasem definitiv cucerita de vechile si relele obiceiuri, rezistam. Adica „pacatuiam” la o masa, urmatoarea era conforma. Mancam azi paella, maine de-ale mele. Sau toata saptamana ce urma era numai raw. Aveam 46 kg si lumea imi spunea ca sunt prea slaba, sa mananc ceva, eu mancam destul de mult si ma simteam grozav, aveam tone de energie, imi ajungeau putine ore de somn pe noapte, ma trezeam dimineata devreme si foarte bine dispusa si participam la curse de inot de kilometri intregi. Si aratam grozav. Dar unde ai crapat putin usa se face rapid loc sa intre si-un tanc. Ba un chinez (asa zicem noi, „hai sa mancam un chinez!” referindu-ne, fireste, la a merge la un restaurant chinezesc), ba un bufet mediteranean, ba o jumate de paine facuta-n casa unsa cu unt, ba o pizza, ba doua, ba mergem in Gran Canaria la unchi si acolo restaurante, ba in El Hierro si acolo mare iubire de paste, ba la Madrid si acolo restaurante, ba vin unchii din Germania cu trei kg de ciocolata (chiar 3 kg de ciocolata si ghiciti cine le-a mancat), ba vine Craciunul si cumnatii din Italia, ba imi vin mie de Revelion chefurile sa fac tone de placinte si de lasaña cu spanac si branza si ma tot tin asa zile bune. Ati prins idea?

Oare, sunt fara scapare? M-am surprins in urma cu vreo trei saptamani gandind ca da, sunt. Mereu ma intorc la vechile si proastele obiceiuri. Oricat de constienta sunt ca-mi fac rau. Paine, placinte, dulciuri, mancat seara tarziu, sarit peste sport. Ajung sa fiu multumita cu stilul meu de hrana, de viata, multumita cu mine si cu persoana aia care ma priveste luminoasa din oglinda si-mi zic NEVER AGAIN! Nu ma mai intorc niciodata unde am fost, umflata, cu sunci, lipsita de vitalitate, deprimata si balonata. Niciodata. Dar niciodata asta tine putin.

In septembrie aveam 48 kg. Si s-au tot strans si am mai avut scurte zvacniri ca „Aoleu, c fac, in ritmul asta iar ma-ngras” si asa m-am mai oprit din mancat aiurea. Dar, chiar si cu scurte batalii castigate, am pierdut lupta asta. Acum doua saptamani se facusera 57! Iar am dat-o-n bara, iar mi-am batut joc de timpul, principiile si corpul meu. E ca si cum cineva gaseste o mina de aur si alege sa traiasca in mocirla. Asa sunt eu. Iar mina de aur este hrana vie. Chiar este o minune, si nu pentru ca topeste suncile, aia e secundar. Ci pentru buna dispozitie si vitalitate pe cale le simti, pentru starea de sanatate pe care ti-o aduce, pentru viata buna si frumoasa ce ajungi s-o vezi. Si am luat-o iar de la capat. Pe 10 ianuarie am spus din nou „GATA, vreau sa slabesc, vreau sa fiu din nou energica si mandra de mine!”. E adevarat, parca am obosit de iuresul asta, si numai sa citesti textul asta si obosesti de atatea schimbari de stare. Dar stiu ca la un moment dat voi fi suficient de tare incat sa nu ma mai abata de la drumul meu nicio tentatie. Asa se si spune, poftele nesanatoase sunt simptom al detoxifierii, dar daca treci peste ele si mananci suficient timp crud, copul tau ajunge sa uite de dependentele alimentare. Isi face noi obiceiuri. Si eu asta sper.
Asta e motivul pentru care m-am hotarat sa scriu despre slabit. Ca poate asa, fiind public si foarte expus totul, voi avea alta determinare. Voi fi mai constiincioasa, mai consecventa. Asa sa-mi ajute Dumnezeu. Pentru ca am mare nevoie sa-mi rezolv problemele si frustrarile alimentare, Yago creste si nu vreau sa-i transmit incertitudinile, necumpatarea si viciile mele. Iar daca vreau ca el sa invete de mic obiceiuri alimentare bune, asa cum eu n-am avut sansa, ca parintii mei nu stiau lucrurile pe care le stiu eu acum despre nutritie, trebuie sa ajung sa fiu eu insami un exemplu de urmat.

Acesta va fi un serial aici, pe blog. Seb mi-a dat ideea, el urmeaza sa gaseasca o alta tema pentru site, potrivita impartirii pe caprarii: Tenerife si emigrare, crestere copil, nutritie si mancare, etc. In urmatorul episod o sa scriu, concret, ce mananc.