Decizia de a naște acasă a venit ca ceva firesc. Era la cateva zile de cum aflasem ca sunt însărcinată cand am dat pe net peste Ana Măiță și povestea celor doi băieței ai ei născuți acasă fără asistență medicală. Era în vorbele ei și-n toată istorisirea ceva atât de frumos, de natural și de primitiv încât m-a emoționat profund. Și m-a schimbat fundamental. Or fi fost de vină și hormonii mei de gravidă, n-are a face, dar am plâns continuu în timpul lecturii. Citeam și cu fiecare cuvânt pe care-l absorbeam îmi spuneam că da, așa trebuie să fie o naștere normală. Cum de eu nu știam că există așa ceva? ”Cum de aflu abia acum, când sunt însărcinată, că există femei care aleg să dea naștere acasă, în ambianța intimă și confortabilă a propriului cămin, și nu în mediul steril din spital? VREAU ȘI EU!” i-am spus lui Seb.

Până atunci nu concepeam nașterea ca pe altceva decât un act medical. Îmi amintesc că-n 2008, când a născut sora mea, am fost contrariată când am aflat că-n spitalul județean din Sibiu se naște, în majoritatea cazurilor, doar cu moașa. Că dacă e în timpul nopții, medicul ce e de gardă trebuie să se împartă între cazuri și că poate să nici nu ajungă la tine. Tu crăpi în durerile facerii și n-ai lângă tine decât niște asistente și-o moașă. Inadmisibil, imposibil, greu de tolerat. CUM NAIBA SĂ NAȘTI FĂRĂ MEDIC?!?! Acum râd de mine și de gândirea pe care o aveam atunci. Povestea Anei Măiță a fost declicul meu, așa am început să caut și să citesc despre naștere, ca simplu fenomen fiziologic. Și am ajuns să aflu despre ce înseamnă cu adevărat nașterea și cum trebuie ea trăită, nu cu frică, ci cu emoție, așteptare, contopire și extaz. Am aflat că nașterea poate fi orgasmică, că poate să-ți dea cele mai incredibile sentimente de înălțare, mândrie, putere, că îți aparține, ție, ca mamă, și nu uniformelor albe. E ceva privat și senzual, nu-i ceva clinic.

De moașa Cande am aflat de la moașa cere-mi monitorizează sarcina. Asistă la nașteri la domiciliu în Tenerife și pe insulele dimprejur de câțiva ani și este una din puținele moașe din Canare care fac asta. Am mers la întâlnirea cu ea cu sufletul îndoit. Nu asta îmi doream, nu o naștere acasă cu o persoană străină alături de mine. Mă gândeam la toate chestiile și nebuniile, nu numai la cele legate de actul în sine, și mi se părea total pe dos să am musafiri tocmai când nasc. Adică femeia trebuie omenită, cineva trebuie să-i facă cafea, să-i dea de mâncare, că deh, nașterea poate dura ceva timp, Seb poate are altceva de făcut decât s-o întrețină pe moașă, iar s-o știu pe ea umblând prin bucătărie cred că m-ar fi distras de la treaba ce-o am de făcut. Da, este un profesionist care mă poate ajuta în caz de orice, care mă poate liniști atunci când eu am dubii că ceea ce mi se întâmplă este normal, că așa este un travaliu, că așa iese copilul, uneori mai greu, că e ok, să stau liniștită, totul merge exact cum trebuie să meargă.

Dar mi-am zis că sunt puternică și am simțurile cu mine, pot să-mi ascult singură corpul și intuiția, știu mai bine ce vrea corpul meu de la mine decât o persoană din afară, fie ea și una școlită și experimentată. În paranteză și ulterior față de momentul cu moașa, soră-mea mi-a spus că nu am decât teorie și nu mă pot baza doar pe asta într-un moment atât de greu cum este nașterea. Că n-am experiență. De acord, n-am decât cunoștințele pe care le-am aflat în ultimele luni. Dar am ceva mai mult decât experiența moașei. Am încrederea că corpul femeii, corpul meu, știe cum să nască, singur, fără sprijin din exterior. Este programat genetic pentru asta, așa cum este programat pentru toate procesele ce le desfășoară. N-are nevoie de asistență ca să procreeze, nici pentru defecare n-are nevoie de asistență, că doar nimeni nu stă lângă wc cu tine să-ți spună când să împingi, ba chiar corpul ăsta s-ar bloca și sfincterele s-ar închide în prezența cuiva, oricui, în jurul tău în momentul acela intim și privat. Și n-ar mai ieși nimic.

Așadar am mers împreună cu Seb să întâlnim moașa, dar simțeam deja că este un compromis. Făcut pentru siguranța și liniștea lui Seb. I-am spus că pentru el o fac, că eu nu vreau să am pe nimeni în casă, lângă mine, în acele momente, în afară de el (și de cele două pisici ale noastre). Este de înțeles că atunci când moașa ne-a spus că onorariul ei în cazul în care cădem de acord este de 2.000 de euro am răsuflat ușurată. 2.000 de euro era și este o sumă uriașă pentru noi, așa că am rămas fără moașă. Ea ne-a spus că alte colege de-ale ei cer 1.500 și ne poate face legătura cu ele, dacă dorim. Nu, nu doream. Când plecasem de-acasă i-am zis lui Seb că mai mult de 500 de euro, cu indulgență, nu sunt de acord să plătim. Sunt, într-adevăr zgârcită, adică, la urma urmei, este vorba de siguranța și sănătatea copilului nostru. Dar eu fac toată treaba, eu și corpul meu sănătos și capabil pe care mi l-a dat Dumnezeu și pe care l-am îngrijit cu atenție și grijă. Nu moașa. Ea este un observator extern și, în cazuri nefericite, poate fi un membru activ care să influențeze în rău cursul travaliului și al nașterii.

Când moașa ce-mi monitorizează sarcina a auzit că nu ne permitem s-o plătim pe Cande și că-i dăm înainte cu nașterea acasă în doi, neasistată, și-a propus să nu ne lase să facem asta de capul nostru și a intervenit la amica ei care a zis ok, vă ”fac” pentru 500 de euro. Din toată afacerea Seb a fost cel mai fericit. Eu, fericită doar pentru liniștea lui. Care e lucru destul de mare pentru mine, adică liniștea lui Seb, dar nu așa de mare cum este nașterea. Ne-am întâlnit din nou cu Cande și de la început am simțit-o schimbată. Diferită față de la prima întrevedere. Era mai arogantă, mai autosuficientă, mai puțin răbdătoare. Ca și cum ar fi spus ”pentru un sfert din onorariul meu veți avea servicii pe măsură!” Se comporta ca și cum ne face un favor. Cu toată responsabilitatea pe care și-o asumă o moașă la asistența la domiciliu, tot nu consider că ne făcea un favor. 500 de euro sunt totuși 500 de euro. Ne-a dat o listă cu toate lucrurile pe care trebuie să le avem în casă pentru naștere și cu diferite lucruri pe care eu trebuie să le fac ca să-mi pregătesc corpul pentru travaliu și expulzia fătului. De unele din ele știam, cum ar fi exercițiile Kegel pentru tonifierea mușchilor pelvieni, exerciții pe care le fac din luna a patra de sarcină, sau de masajul perineal, masaj pe care-l fac seară de seară din săptămâna 32. De altele am aflat de la ea, cum este ceaiul de frunze de zmeur, ceai care pregătește uterul pentru naștere și înmoaie cervixul, ceai pe care am început să-l beau de atunci. Sau de ceaiul de coada calului pe care trebuie să-l am la îndemână pentru cea de-a treia etapă a nașterii, cea de după expulzia fătului: eliminarea placentei. Ceaiul ăsta, printre alte lucruri bune pe care le face, oprește hemoragia.

M-a contrat de mai multe ori când eu îmi spuneam părerea, mereu terminându-și argumentul cu ”poți să naști acasă, cum vrei tu, dar eu nu voi veni să te asist”. Însă punctul culminant a fost când i-am spus că nu-mi doresc să fie tăiat cordonul ombilical așa cum se practică, imediat după ce copilul iese sau cel mult la 8-10 minute, atunci când nu mai pulsează. Atunci a spus că ea nu se bagă, că-și riscă licența și cariera, că întârzierea tăierii cordonului poate duce la pierderea de sânge și moartea copilului, că nu există niciun avantaj în practica de care vorbesc eu, dimpotrivă, numai dezavantaje. Când i-am spus de nașterea lotus, așa cum e cunoscută vechea practica de a lăsa copilul legat de placentă până când cordonul se usucă și se rupe singur, în mod natural, adică între 3 și 7 zile, mai că nu s-a închinat. Mi-a spus că n-a auzit de așa ceva, că da, știe de mamele care mănâncă placenta după naștere (ce legătură are asta cu ce-i spuneam eu?!), dar să ții placenta-n casă, lângă copil, și cordonul ombilical netăiat, apăi așa ceva e o barbarie. Niciun mamifer nu o face (ba vă contrazic, doamnă moașă, există mamifere care poartă placenta puiului până se desprinde cordonul de burtică, cimpanzeii). Mi-a dat un ultimatum: dacă nu vreau să-l tai atunci cand nu se mai simte pulsul în el, atunci ea nu intră în schemă. Ori fac ca ea, ori ea nu vine. Trebuia să mă gândesc și să-i comunic hotărârea în două săptămâni.

A fost o noapte în care am adormit greu și târziu. Aveam să fac un alt compromis, ca să păstrez moașa, pentru ca Seb să nu poarte toată grija și răspunderea pentru nașterea acasă a copilului nostru, sau am să fac ca mine, să întârzii cât de mult simt în acel moment tăierea cordonului și, până atunci, până la naștere, să-l fac pe Seb să înțeleagă că noi doi și micuțul din burtă putem face asta singuri dacă avem încredere? Este contraindicată clamparea și tăierea cordonului ombilical înainte de expulzia placentei, care expulzie poate dura de la 15 minute la mai multe ore (sunt și cazuri de mame la care placenta a ieșit la 13 ore după nașterea copilului). Sângele ce ajunge la copil prin cordon poate să-i salveze viața, îi dă oxigenul de care are nevoie când încă nu a început să respire, plus nutrienți fundamentali care-l vor ține sănătos toată viața (fierul este unul dintre ele). După câteva ore, vasele capilare se atrofiază și fluxul de materie dintre placentă și copil încetează. Dar adepții nașterii lotus vorbesc de fluxul de energie care continuă între copil și cea care l-a hrănit în cele 9 luni de viață intrauterină, energie care se transferă de la țesutul ce moare încet-încet, la bebeluș, până când placenta și codonul se usucă și se desprind. Un transfer de energie care începe în uter și care trebuie să fie complet, o practică ce aduce liniște micului om, îl ține în contact cu lucrul de care a fost legat în viața lui din burtică și de la care a primit viață, și-i accelerează dezvoltare emoțională, mentală și spirituală. Copilul, cordonul și placenta, odată ieșiți afară, sunt un tot unitar. Știam mai multe despre nașterea lotus decât moașa și prin simplu fapt că auzisem de asta iar ea nu. Nașterea lotus nu prezintă niciun fel de pericol pentru copil. Și pentru nimeni din jur.

Cu toate acestea, împotriva a tot ce știam și credeam, la sfârșitul deliberărilor mele interioare am hotărât să-mi calc peste dorințe. Din nou. De dragul lui Seb. Aveam de gând să accept condiția moașei, asta și în ciuda atitudinii și aroganței sale, mai mult decât atât, și în ciuda sentimentului meu că nu-mi place compania femeii. Nici n-a mai contat, că a doua zi ne-a sunat ea să ne spună că a decis să nu vină la naștere, că nu s-ar simți comod. ”E o problema de atitudine”, a mai zis. Deci sentimentul a fost reciproc: mie nu mi-a plăcut atitudinea ei, ei nu i-a plăcut modul în care mi-a expus punctul de vedere. Înțeleg, și eu sunt destul de dură și intransigentă, pot părea chiar arogantă. N-o învinovățesc, o apreciez pentru sinceritate și pentru tăria cu care-și apără convingerile. Și așa s-a încheiat definitiv capitolul cu moașa.

Am ajuns din nou de unde am pornit. Nașterea acasă, neasistată. N-am mai căutat altă moașă, pentru mine a fost clar că se-ntâmplă totul ca eu să nasc acasă, natural și intim și privat și neurmărită de niciun ochi străin. De când am rămas pe con propriu, Seb a tot tras nădejde că moașa care-mi urmărește sarcina nu ne va lăsa ”în apă”, va veni să mă asiste, cu toate că ea n-a asistat nicio naștere acasă. Dar ăsta nu era decât un vis de copil, pentru că ea, nepregătită pentru nașteri la domiciliu, nici tehnic și în niciun fel, nu și-a oferit suportul. Ba chiar, cu lașitate, a zis că nu semnează actul nașterii, că nu crede că ea trebuie să-l semneze, că nu știe, că n-a mai trecut prin asta (pe internet Seb a găsit procedura de înregistrare a bebelușului născut acasă și moașa ce a monitorizat sarcina e cea care trebuie să confirme nașterea). În acest punct, Seb s-ar liniști probabil doar dacă aș naște la maternitate. Ori asta e o variantă pe care nu o iau în discuție, nu după cele cinci luni în care m-am pregătit cu trup și spirit pentru aducerea pe lume a copilului nostru în pace deplină și-n liniște. Nu după ce am aflat că normalitatea nu este cea pe care o vedem înainte a a ști ce știu.

Am vizitat ambele maternități de pe insulă, atât pe cea privată, de lângă noi, din Las Americas, spitalul Hospiten (unde nu este nevoie de asigurare privată sau de plata vreunui cent, cheltuielile sunt decontate de sistemul public de asigurare socială, deci poate naște orice femeie care are Tarjeta Sanitaria), cât și pe cea de stat, de la Spitalul Universitar din Candelaria (nordul insulei). Sunt ok, personalul pare empatic, au rezerve de un pat sau două cu duș și ce-i mai trebuie gravidei pentru travaliu și după, poți să naști în ce poziție îți cade mai bine, pe vine, în picioare, în patru labe, numai să fie moașa de pe tură îngăduitoare, că altfel protocolul spitalului e același ca peste tot, nașterea pe masa ginecologică, naști cu plan de naștere dar dacă medicul consideră că travaliul e prea lung și nu te-ai dilatat cât trebuie, pac bagă perfuzia de hormoni artificiali ca să sporească contracțiile, chiar dacă tu ai specificat în planul de naștere că nu vrei niciun fel de intervenții, etc. Nu le-am vizitat ca să mă conving că acolo e dracul pe pământ și doar acasă pot naște în siguranță. La cea privată am fost în cadrul cursului de pregătire prenatală unde s-a organizat o vizită de cunoaștere și recunoaștere, pentru ca viitoarele mămici să fie puse în temă cu tot ce li se va întâmpla în spital la naștere. La cea de stat, pentru un control de rutină. În paranteză, fără legătură cu subiectul, control de rutină unde medicul obstretician voia să-mi bage un tub de plastic prin colul uterin ca să-mi analizeze lichidul amniotic. Am refuzat, e o intervenție invazivă care nici măcar nu este concludentă, în rostul ei ăla medical. După șirul normal de întrebări în care a aflat că sunt vegetariană, că nu iau vitamine prenatale, nici măcar acid folic (oamenilor ăstora le e greu să creadă că în mileniul trei mai există oameni care mănâncă suficiente fructe și legume încât să nu aibă nevoie de suplimente sintetice), că intenționez să nasc acasă și refuz să accept amnioscopia dumneaei, m-a întrebat direct: ”Dar ce, ești budistă?” Căci da, doar așa se puteau explica ”inepțiile”  mele, printr-un crez religios. ”Nu, sunt creștină ortodoxă, doar că-mi place să mă tund cheală!”

Revenid la vizitele în maternități, acestea mi-au întărit convingerea că cel mai bine îmi va fi acasă. Nu știu cum s-o spun mai limpede, pentru că în capul și în inima mea este mai clară ca cristalul. Sunt convinsă că bunul mers al nașterii copilului meu ține doar de confortul meu și siguranța mea. Iar eu aici, acasă, mă simt cel mai bine. Sunt liniștită cu decizia pe care am luat-o și sunt convinsă că nu e pentru toate femeile. Dar eu văd în naștere mai mult decât un act fizic, e ceva spiritual, e un drum pe care trebuie să-l fac singură, cu soțul meu alături, dar singură.

Pregătirile de ordin material nu-s de mare amploare:

– stetoscop fetal: pentru ascultarea ritmului cardiac al copilașului în timpul travaliului. L-a cumpărat Seb de pe eBay cu o liră, vreo șase euro cu tot cu transport;

seringă (logic că fără ac) pentru aspirarea lichidului amniotic din năsucul copilului, în cazul în care nu plânge imediat la naștere și respiră cu dificultate. 30 de cenți de la farmacie;

– o pungă de folii absorbante (ca cele de schimbat copilul sau cele folosite de bătrâni, pe pat, pentru incontinența urinară). 10 euro – 20 de bucăți de la supermarketul Mercadona;

– folii de plastic pentru a acoperii patul și a proteja salteaua de diversele lichide, etc. De la fereterie, 2,60 euro pentru 2m/3m;

– tifon steril. 3,40 euro cutia cu 20 de bucăți, de la farmacie;

– oglindă – 1,25 euro, de la bazarul de chinezi, deși avem acasă una destul de mare, poate prea mare (pentru că burta nu lasă loc gravidei să-și privească părțile intime, iar în timpul expulziei fătului trebuie să vadă ce se întâmplă acolo jos, în cazul în care tăticul leșină sau ceva de genul);

– ulei de galbenele (pe ăsta nu l-am cumpărat încă, 14 euro sticluța de 125 ml la herbolario);

– comprese de celuloză, pentru scurgerile și incontineța de după naștere. 1 euro de la Mercadona;

– caserolă pentru placentă. 3,25 euro din bazarul chinezilor;

– vitamina K. Pe lista de la moașă mai era și vitamina K, orală. E vitamina care ajută la coagularea sângelui și de care se presupune că bebelușii duc lipsă la naștere și pot face hemoragie internă (un procent de 1,8 din 100.000) iar spitalele o administrează de câteva decenii intravenos nou născuților, dar care este suspectată de producerea leucemiei infantile (la 1,5 din 100.000). Inițial o cumpărasem de la farmacie, 3,24 euro, cu toate că de ceva timp sunt împotriva vitaminelor sintetice. Dar după ce-am aflat despre administrarea ei, am zis pas. Nu, mulțumesc! Dacă copilul meu se va naște în ritmul lui, fără forțări și împingeri aiurea din partea mea, atunci nu va avea nicio ruptură internă care să-i poată cauza hemoragie. N-am să aleg niciodată să-i dau ceva care apare în aceeași propoziție cu cuvântul ”leucemie”.

În rest, de pregătit cearșafuri, prosoape și pături, chestii de mâncare, apă, căldurică-n apartament și ¡ya está! Mi-au plăcut cuvintele lui Michel Odent – obstretician  francez, militant pentru nașterea naturală cu minim de intervenții – legate de buna funcționare a nașterii unui copil (nu transcriu cuvânt cu cuvânt, nu-mi mai amintesc exact): ”Tot ce-i trebuie unei femei care naște este căldură, întuneric și liniște”.

Pozele sunt din săptămâna 38, adică în urmă cu cinci zile, făcute de Seb pe Playa del Duque.
Fără dureri de spate, fără picioare umflate, fără vomă și grețuri, fără constipație și hemoroizi, fără probleme. Îmi place să fiu însărcinată 🙂

[nggallery id=103]

🙂


 

One reply on “Pregătirile noastre pentru nașterea acasă, neasistată medical”