Păr scurt, păr lung

Mă mănâncă creierul. Stau în pat de jumătate de oră și mintea mea scrie texte. Pe blog. Cărți. Nu am cum să adorm în ritmul ăsta. Mi se întâmplă des. Am crezut că e ceva normal ce se-ntâmplă la toată lumea. Mai ales după ce-am aberat cu Seb pe tema asta și el a zis că ar fi tare să existe un reportofon pentru gânduri. Să le înregistreze și să le redea cuvânt cu cuvânt. Cursive și melodioase, cum în scris nu ies de cele mai multe ori.

Azi citeam în cartea Petronelei Rotar ”Alive” că și ea scrie în creier și că se credea nebună până să afle că-i de bine, că și alți scriitori scriu mereu în mintea lor, la o tastatură neobosită ce nu se oprește niciodată. Eu cred că toată lumea scrie în capul ei câte ceva. De cele mai multe ori doar acolo.

Și ce scria mintea mea era așa cum este în viața mea mereu. Încep lucruri mii și termin rar. Așa că-n creier am început vreo două cărți, am făcut planul canalului de youtube pe care de jumate de an vreau să-l pornesc și creierul meu aproape noapte de noapte turuie în fața camerei (beznă), am scris vreo trei texte pe blog și un e-mail pentru Yago cel de peste 15 ani. Mi-am dat seama pentru a 32-a oară că e nebunesc și frustrant și că trebuie să mă ridic să scriu ceva ca să nu dispară cum au dispărut în alte sute de nopți.

Mă mănâncă pletele. Le-am lăsat să crească și deși am momente în care mi-e dor de scăfârlia mea tunsă periuță de acum nici 5 luni, sunt hotărâtă să nu cedez tentației mașinii de tuns din baie. M-a pălit că vreau să am părul lung. Nu l-am mai avut de peste 5 ani mai lung de 5 centimetri. Din clasa a 10-a nu l-am avut mai lung de umeri. Și cea mai mare perioadă mi-a plăcut scurt, la 1. Dar în ultimul timp mă confrunt cu o criză de identitate. Părul meu trebuie să se schimbe. Seb zice că trec prin criza lui 30. Poate m-a ajuns cu un an mai târziu, nu zic nu, și așa se manifestă: nu mă mai simt sexy, feminină, nici frumoasă, nici prea grozav în pielea mea.

Și urmează iadul. Mie părul îmi stă groaznic când e între scurt și mediu-lung. Fir subțire, nici drept, nici ondulat, ceva indecis și pierdut în spațiu. Am făcut socoteala că îmi va ajunge la o lungime satisfăcătoare pentru a-l lega în coadă și a debarasa zona în vreo 15 luni. Cele mai nasoale poze cu mine sunt din liceu, când era într-o astfel de perioadă de lăsat lung după scurt. Arătam cu vreo 10 ani mai matură și păream scoasă din filmele din 80. Asta poate și datorită sprâncenelor nepensate, că treceam printr-o perioadă de smerenie și ne-sulemeneală.

Dar sunt decisă, am spus. Îl vreau lung. Să-mi fâlfăie șuvițele mătăsoase pe gât și pe umeri, să mi se unduiască în alizeu, să iasă de sub casca de bicicletă în coadă de cal și să șiroiască de apa mării când ies din ocean. Imagini clișeistice. Probabil că atunci când o să se-ntâmple lungimea corectă din pozele mele imaginare nu o să simt nimic special, nu o să fiu mai fericită și nu o să mă simt mai sexy și mai grozavă. O să-mi dau seama de ce l-am tuns periuță mai toată viața mea adultă. Și o să-l tund la loc, că măcar așa nu am bătăi de cap cu măști de păr, feonuri, elastice și sprayuri fixative.

Deocamdată tânjesc după o coamă. Când îmi aplec capul într-o parte și părul îmi atinge umărul îmi zic că nu-i prea departe. Deja o simt. Și apoi vine, inevitabil când trăiești într-o casă cu geamuri și oglinzi, dovada contrarie. Și-mi vine să lipesc ziare pe toate oglinzile. Mă simt urâtă. Și nu o spun ca cineva să-mi zică invers. Par patetică, lumea se confruntă cu probleme reale, dure și adevărate, iar eu mă cramponez de propria-mi imagine. Fiecare are piticii lui și ai mei au vrut azi să iasă afară.

wpid-img_20150101_134211.jpg

Mereu visăm la ceva ce se-ntâmplă să nu avem. Eu, printre altele, visez să am părul lui Yago, blond și angelic. Natural. În liceu m-am vopsit de două ori blond. Prima dată a ieșit galben spre morcov iar a doua oară mi l-am ars și-am obținut extraordinarul efect al blondului de pițipoancă.

Aștept să crească. Și să se facă blond prin puterea minții.