Nu îmi mai cumpăr încălțăminte. Și atunci cu ce mă încalț?

Probabil unii dintre voi mai țineți minte sandalele noastre minimaliste dintr-o talpă subțire de cauciuc și șnur. Sandale Tarahumara. Am scris în august 2013 despre ele și de atunci am vrut de mai multe ori sa mai împrospătez articolul și așa de mult am amânat încât anul ăsta în iulie se fac 4 ani de când le purtăm, sănătoși și încântați.

Am început chestia și ca experiment DIY și nu știam dacă se va dovedi ceva durabil. Primele încălțări aveau talpă decupată din carâmbul unei perechi de cizme de ploaie și au ținut câteva luni. Apoi am descoperit o cizmărie în La Laguna care vindea foi de cauciuc pentru tălpile pantofilor și am luat de 3 mm și 6 mm ca grosime. Iar ăstea au ținut mult mai mult. Cele cu 6 mm grosime au fost mai durabile dar mai rigide, cum e firesc, iar mie nu mi-au plăcut și nici nu le-am mai refăcut când s-a rupt șnurul. Cele de 3 mm sunt faine, chiar dacă se simt pietricelele de pe drum sau alte denivelări. Obișnuiesc să se rupă la una din găurile laterale, acolo unde este prins șnurul și unde este cea mai mare presiune, dar dacă gaura nu-i prea aproape de margine, țin destul de mult. Până în vara trecută le-am purtat exclusiv, cu mici excepții când am fost în vacanță în România.

În noiembrie 2015, când am fost la Madrid să-i refacem pașaportul lui Yago, le-am purtat toate cele 4 zile cât am stat acolo, cu toate că erau în jur de 15 grade, cu vânt și ploaie. A fost comod și nu mi-a fost frig, poate și datorită dietei cu suficienți carbohidrați, suficiente calorii.

Nu am vrut să fie așa, dar cum pe insulă nu purtam altceva decât sandale, teneșii pe care mi i-am cumpărat special pentru călătoria la Madrid s-au dovedit a fi total impracticabili. După primii pași în care mi-am dat seama că-mi vor face bășici, i-am schimbat pe sandale în ideea că mai bine să-mi fie puțin rece decât să merg încălțată cu papuci noi peste bășici noi.

Ce s-a întâmplat în vara trecută? Mi-a venit dor de șalpi 🙂 Și mi-am cumpărat 3 perechi (nu toate odată, firește) și așa am abandonat sandalele. Dar de curând m-am întors la ele că-s mult mai comode și mai rezistente. Și mai originale 😀

Seb nu s-a întors la șlapi dar de când ne-am mutat în Icod de los Vinos poartă teneși mult mai des. Yago e cu papuci stil crocs și teneși, la el s-au dovedit nepractice, oricum, suficient de nepractice încât să ne facă să nu i le dăm. De când s-a făcut mai mare nu le-m mai încercat, nu i-am mai făcut, dar ce le făcea dezavantajoase era șnurul. Nu că e băgat printre degete, ci că sunt cam greu de încălțat când e să nu te încalci tu personal cu ele. În sensul că un copil mic nu știe să se încalce singur și e cam greu să i le dai tu, pentru că tipul de legătură pe care îl facem noi e fix (iar șnurul nu e elastic).

Dar per total, sunt parte din viața noastră. O să îi mai fac o pereche lui Yago, să vedem cum vor fi acum când știe să se încalțe singur (când vrea). La ale mele le schimb șnurul o dată la câteva luni cum se tocește sub talpă, între degete, acolo unde e nodul de plecare al legăturii.  Și asta e tot. Sandale de cursă lungă. Și nu, nu formează bătături. Nici între degete, nici pe talpă, în ciuda faptului că sunt foarte subțiri și oarecum dure – nu sunt deloc ca un cauciuc moale de șlapi. Le recomand tuturor. Trăiască Haplea Fructaliu, că de la el am aflat.

Yago în căsuța de carton

În curte cu Maria

și cu Yago și Maloun

Gaurile le dăm cu un găuritor pentru curele, capetele șnurului le sigilăm prin topire cu foc.

Le-am schimbat legătura.

Șnurul trece o singură dată.

Și se leagă pe mijloc.