Oricat imi impun sa nu-i planuiesc viata lui Yago, n-am cum sa ma abtin de la anumite chestii. Spre exemplu, inotul. Am hotarat ca Yago va fi un bun inotator. Si am purces. Bebelusii pot incepe cursurile de inot de pe la sase saptamani. El are 13, saptamana asta implineste trei luni, si mie mi se parea ca inca este prea devreme. Seb spunea ca nu, nu trebuie sa asteptam sa faca sase luni ca sa-l bagam in piscina, mie mi-era teama ca apa e prea rece, ca apa nu-i suficient de curata, ca el nu are sistemul imunitar suficient de puternic, ca poate lua vreo infectie, vreo raceala, etc.

Dar e tocmai invers. Apa, exercitiile fizice in apa, inotul, ii fortifica sistemul imunitar, ii calesc organismul si-i imbunatatesc tonusul muscular. Plus ca-l distreaza, ii dau pofta de mancare (desi de asta nu avea nevoie, ca are din plin) si somnul de dupa este mai profund si mai odihnitor (din nou, somnul lui e deja destul de bun).

Azi am testat terenul. L-am bagat cateva minutele in piscina mare din curte, apa era mai calda acolo decat in piscina de copii (in jur de 28 de grade). Pentru bebelusii mici-mici se recomanda 31-32 de grade C, dar am ales sa incepem inotul in piscina noastra chiar daca e mai rece de atat, unde stim ca apa este din sistemul public si nu are clor adaugat, doar sare de mare. In sudul insulei sunt cateva piscine cu apa incalzita unde se fac cursuri cu bebelusi, dar au clor gramada, iar cele ce au mai putin, sunt acoperite si in sala sunt vapori de apa si clor, deci deloc indicat daca tii la sanatatea copilului.

Yago n-a parut tocmai incantat de prima baita ce n-a fost in cadita lui. Dar e normal, acomodarea cu piscina cere timp si rabdare. L-am bagat intai cu piciorusele, apoi i-am pus apa pe manute, l-am inmuiat pe tot corpul si ultima data, incet-incet, cu tot corpul. In timpul asta ii vorbeam si-i cantam. Se spune ca trebuie sa pastrezi, in tot acest timp de acomodare cu apa din piscina, contactul vizual cu bebelusul. Eu n-am reusit, in mare parte pentru ca n-am fost la acelasi nivel cu el. A trebuit sa stau pe marginea piscinei, piscina noastra nu este una in care sa ajungi cu picioarele la fundul ei in timp ce capul ti-e afara. Ma rog, nu daca ai doar 1,65 m inaltime, ca mine. Adancimea ei este peste tot egala, 180 cm. Cand vom face scufundari, nu va fi nicio problema.

In piscina mica am fi putut sa ne uitam unul in ochii celuilalt, dar acolo apa era mai rece, poate pentru ca are un ciclu mai rapid de filtrare si racire, cine stie… Sau se racise mai mult peste noapte, ca baita noastra a fost la ora 10.00. Maine schimbam orarul, o facem spre seara, pe la 19, dupa ce o bate bine soarele Dezavantajul este ca spre seara bebelusii sunt mai adormiti, deci mai putini receptivi ca dimineata, cand energia lor e maxima. Dar la fel de adevarat este si ca nu toti mititeii sunt la fel. Vom vedea.

Si gata cu "inotul" pe ziua de azi.

"Mi-a placut, mami, nu te lua dupa scancetele mele, doar ca data viitoare fa-o mai calda"

V-am spus ca apa face mare pofta de laptic, nu?

[Vezi cu PicLens]

Iar in timp ce Yago mananca si mami il asista, tati se balaceste.

Gata, sunt usurata, Yago are si el ingeras. De dumnica, 6 mai, de la varsta de 11 saptamani. Prin mainile si harul unui preot catolic a primit duh sfant si Dumnezeu i-a distribuit un inger pazitor. Ma bucur enorm ca l-am botezat, desi eu imi doream si mai repede de cum s-a intamplat (pe la sase saptamani, dar nu ne-am miscat rapid). Nu sunt eu o credincioasa asa cum intelege biserica termenul, dar mereu mi-a fost destul de clara importanta botezarii nou nascutilor. Nu ca act simbolic si ca activitate sociala ce trebuie facuta, ci ca o necesitate spirituala, cale unica de accedere la imparatia lui Dumnezeu.

L-am botezat la o biserica catolica, desi aici, in sudul insulei, exista preot ortodox roman si chiar si o mica biserica (de rit ortodox vechi, e ruseasca, in localitatea La Caleta, in fata hotelului Sheraton, langa biserica catolica; acolo preotul roman tine slujbele importante de peste an). Seb e catolic, eu ortodoxa, si am hotarat ca si Yago sa fie catolic. Asa ca ne-am interesat ce trebuie sa facem la biserica din Los Cristianos. Preotul ne-a spus ca nu apartinem de parohia lui, deci sa mergem la biserica Santa Maria de Guadalupe din Las Americas. Acolo preotul ne-a spus ca nu e nevoie de nimic pentru increstinarea micutului, doar de nasi catolici. Dar cum el a lipsit cateva saptamani, apoi a fost Pastele, apoi preotul iar a fost plecat cateva saptamani, cel mai curand s-a putut face botezul pe 6 mai. Si asta a fost.

O ceremonie scurta din care n-am auzit mare lucru. Nu, nu pentru ca Yago ar fi facut galagie. A dormit tot timpul slujbei si dupa, cat am fost la restaurant. Dar au plans de mama focului ceilalti doi copilasi care au fost botezati in acelasi timp cu Yago. Slujba a fost pentru toti iar apoi fiecare familie a trecut pe rand, cu nasii, la cristelnita, pentru botezul propriu-zis. Yago nu s-a trezit nici atunci cand preotul i-a turnat apa pe cap, motiv de mare veselie pentru popa si nasi. Inainte de moment, cand preotul a trecut prin dreptul fiecarui copilas si le-a pus mir pe cap, a vazut ca Yago doarme si mi-a spus ca se va trezi cand il va uda cu apa sfintita. Dupa intamplare, a zis ca n-a mai vazut copil asa linistit. No, ce sa zic, Yago dormea in bratele mamei lui, iar experienta de pana acum i-a aratat ca aici e cald si bine si nu i se intampla nimic rau.

Yago cel linistit in momentl botezarii.

Si momentul de amuzament general de dupa.

Yago are doua perechi de nasi, ca asa s-a nimerit. Profa mea de germana – nascuta in Spania, crescuta in Germania, venita pe insula in urma cu 20 de ani; sotul ei – italian; Umberto – profesor de surf in El Medano, tot italian; logodnica lui – italianca. Inainte de slujba, cantorul a zis ca nu se poate sa avem patru nasi, el n-a mai vazut asa ceva. Dar am insistat sa vorbeasca cu preotul, n-as fi vrut sa explic uneia sau alteia din perechi ca nu mai pot fi nasii lui Yago, si s-a facut. Dupa slujba, in fata bisericii, am ciocnit sampanie in cinstea si sanatatea micutului, chestie care i-a amuzat pe toti invitatii ne-romani (spanioli, italieni, olandezi, argentinieni, brazilieni, cubanezi). Dar care i-a imprietenit unii cu altii si a destins atmosfera prea oficiala. Am facut si poze, de alea ca la nunta, fiecare cu fiecare. Nu asta a fost intentia, noua nu ne plac cadrele fixe si tepene, dar fiecare vroia poza cu Yago, asa  ca in final, ca nimeni sa nu se simta dat la o parte, s-a ajuns tot la poze tepene (mai putin alea cu Dan, spirit ludic, unde cadrele-s mai animate).

In timpul sampaniei, simtind ca e rost de bautura, Yago s-a trezit. Si-a primit "sampania" lui imediat

Ei sunt nasii lui Yago: Alfio, Teresa, Barbara si Umberto.

Vecinul Luis (9 luni), cel ce va fi unul din primii prieteni de joaca a lui Yago, si mama lui, Carolina.

Si Yago, cum a dormit el in bandolera, de imediat cum a terminat de mancat (iar eu nu, nu mananc doar fructe )

[Vezi cu PicLens]

La fel ca orice român neînscris la Oficina de Empleo (AJOFM-ul spaniol) înainte de adoptarea interdicției, anul trecut în august, Yago nu se poate angaja nicăieri. Poate în schimb să devină autonomo adică persoană fizică autorizată, dar nu-l lasă mama lui.

Noul Número de Identificación de Extranjeros. Înainte era o coală A4

Nu e o glumă. Asta stă scris pe cardul lui de rezident, chiar dacă e un copilaș de două luni. După o mică bătălie cu birocrația și mai multe drumuri la Poliție, Yago are acum drepturile lui de mititel rezident, chiar dacă nu și pe cel de muncă. Probabil că parcursul nostru poate fi util și altora aflați în aceeași situație.

NU a fost chiar ușor să obținem bucățica verde de hârtie, din cauza indolenței unor birocrați din corpul național de poliție și a unui cerc vicios în care intră probabil toți străinii rezidenți în Spania, dar mai ales din insule. Copilul vine pe lume și primește un certificat de naștere spaniol, care în acel moment nu are nicio valoare. Nu poate fi înscris la Seguridad Social, nu poate fi nici rezident și nici nu poate părăsi insula. E cetățeanul țării din care vin părinții și cum nu are acte de identitate europene sau pașaport, e țintuit la sol.

Pentru a obține rezidența ai musai nevoie de un act de identitate, iar Yago nu il avea. Singura opțiune pentru el era să obținem documentele de cetățean român de la un consulat sau de la Ambasada României din Madrid, unde nu se putea ajunge, pentru că nu avea acte și nu putea călători cu avionul. Cam acesta e cercul vicios în care te învârți, când vrei să intri cu un nou născut în legalitate. Din fericire, nu a fost nevoie să cerem și să așteptăm un titlu de călătorie de la ambasadă, pentru că s-a nimerit la începutul lui martie să fie un consulat itinerant în Tenerife, chiar aici la noi în sudul insulei.

Reprezentanții ambasadei, bine organizați și foarte expeditivi ne-au făcut pe loc Titlul de Călătorie pentru Yago, care să-i servească ca act de identitate, când vom merge în Madrid sau în țara să-i facem pașaport, și ne-au preluat și documentele pentru eliberarea certificatului de naștere românesc. Toată afacerea ne-a costat 160 de euro, adică prețiosul certificat de naștere românesc, în valoare de 95 de euro și titlul de călătorie, 65 de euro. Nu am idee de unde taxele acestea uriașe, dar bănuiesc că birocrația asta aduce ceva venituri Ministerului de Externe.

Ca o paranteză, pentru certificatul românesc trebuia să traducem, să legalizăm și să apostilăm certificatul de naștere spaniol. Apostila se pune doar în Las Palmas de Gran  Canaria, adică pe o altă insulă. Din fericire,  cu ajutorul neprețuit al unei românce din Gran Canaria, avocat Alina Elena Râmaru, am reușit să obținem actul tradus în timp util, pentru a fi preluat de diplomații români, care după Tenerife au fost în Gran Canaria.

Cum am avut titlul de călătorie, ne-am înființat cu Yago la Poliție, să-i facem rezidența. Am nimerit o zi fără coadă dar ne-am și desumflat repede, când un tânăr birocrat ne-a spus cu o figură impenetrabilă, ca a unui jucător de poker, că nu se poate. Titlul de călătorie nu este document de identitate sau pașaport. Degeaba i-am explicat că le-am citit legea, m-am documentat și titlul de călătorie este perfect valabil ca act de identitate, că nu am avut cu cine. Nu a vrut să intre pe situl ministerului lui să vadă.

Ne-am repliat, am scos de pe net regulamentul pentru obținerea rezidenței – NIE, publicat  pe situl ministerului interior și am revenit. Quod erat demonstrandum de data aceasta. Același funcționar i-a făcut NIE lui Yago Alexander David, dar nu s-a obosit să scoată absurda interdicție de muncă de pe cardul lui de rezident canario. Dar…Yago nu se supără.

Alăptarea nu ar trebui nicio secundă să fie pusă sub semnul întrebării. De către nimeni și, mai ales, de către mamă. Este ceva atât de natural, atât de normal, atât de firesc, încât a discuta prezența sau absența laptelui în țâțele din dotarea proaspetei mămici mi se pare o mare stupizenie. Mamiferele se definesc prin asta. Nasc pui vii și îi hrănesc cu lapte. Nu de la alimentară, nu din biberon, nu din copaci. Ci cu lapte de la sân. Omul este un mamifer, până la un punct, ca toate celelalte. Prezintă această funcție fiziologică, la fel cum le are și pe restul fără de care nu poate trăi. De laptele matern depinde supraviețuirea puiului iar natura a fost lăsată să răspundă acestei necesități fundamentale.

Numai că la om, în ultimul secol, au intervenit progresul tehnologic, nevoia de consum a societății și pierderea încrederii în corpul omenesc. Nimeni nu mai crede cu adevărat în perfecta lui capacitate de naște și a crește copii fără ajutor extern. Companiile producătoare de lapte formulă plăteasc cu sume uriașe campanii de promovare a alimentației bebelușilor și copiilor mici cu lapte de sinteză. Dar nu văd de ce ar trebui ca asta să îndobitocească în asemenea hal societatea încât să se pună sub semnul întrebării PUTINȚA de a alăpta. În ultimii ani, producătorii de lapte pentru sugari au schimbat tactica de vânzare și toți declară sus și tare că încurajează alăptarea maternă. DAR, în caz că mama nu are lapte sau nu poate alăpta din diverse motive, ei îți oferă soluția. Și tu, ca individ al societății de consum, rămâi cu două idei în cap din acest mesaj. Una e că laptele elaborat și produs de ei e genial pentru nou-născuți și copii mici. Și a doua, și cea mai importantă, că există posibilitatea ca mama să nu poată alăpta, posibilitatea ca laptele ei să nu fie bun, etc.

Iar asta e greșit. O idee rău intenționată, cu fundament pecuniar, care a avut rolul de a intra în subconștientul omului și a-l face să pună la îndoială natura și însăși viața. Cum să ai capul pe umeri și să poți să crezi că o femelă nu-și poate hrăni singură puiul, cu laptele secretat de propriile glande mamare cu care a lăsat-o înzestrată Dumnezeu tocmai pentru acest scop? Cum să crezi că a ținut un copil în pântece și i-a dat naștere pentru ca apoi să nu aibă lapte cu care să-l crească? Adică nu punem niciun moment la îndoială faptul că pisica își poate alăpta puii, dar când vine vorba de om, cel mai evoluat mamifer, hopa!, lucrurile sunt incerte, femeia poate sau nu poate să aibă lapte. Cel mai probabil nu, nu poate, pentru că săraca, e subiectul unor transformări, tot ale civilizației, că mănâncă prost și nesănătos, că trăiește într-un mediu de n-șpe ori mai poluat decât femeia de acum o sută de ani, că e sedentară, că duce o viață departe de natură, că e proastă, că e leneșă, etc. Iar dacă una sau câteva, ori un procent de z% (unde z este în continuă scădere în ultimele decenii) alăptează, atunci e lucru de mare mirare. ”Vai, și ai lapte?!?” vine întrebarea din partea societății.

Eu cu cei mai iubiți dintre oameni

ORICE FEMEIE ARE LAPTE. Pentru că așa funcționează sistemul anatomic. E o știință exactă, și, la fel de sigur că 1+1=2 așa de sigur e și că o lăuză și cu un copil viu rezultă două țâțe cu lapte. Așa merg lucrurile, așa funționează viața pe pământ, așa lucrează hormonii. Iar procesul de producere a laptelui începe înainte ca femeia să nască, imediat ce a născut sau după naștere. Marea majoritate pot produce lapte mai mult decât suficient pentru copilul/copiii lor. Se estimează că doar 1-2% din femei nu pot produce cu adevărat suficient lapte. Rareori sănătatea mamei interferează cu lactația, așa încât până și o mamă cu cancer la sân poate să-și alăpteze copilul iar o alta, purtătoare a virusului HIV, poate de asemenea să-i dea lapte de sân copilului cu risc minim de transmitere a bolii.

De cele mai multe ori, o producție de lapte scăzută este rezultatul unei stimulări insuficiente a sânului prin alăptare sau muls. Suplimentarea alimentației sugarului cu apă sau ceai, biberonul pe timp de noapte, suzeta, alăptarea copilului după program, etc., toate acestea fac ca sânii să fie stimulați insuficient. Ori dacă sugarul este alimentat exclusiv cu lapte de sân minim șase luni (iar exclusiv înseamnă exclusiv, adică doar lapte de la sân, direct din sân, fără suplimente de apă sau ceai), la cerere (iar asta poate însemna și la 15 minute, dacă copilul asta vrea) și fără niciun fel de program, posibilitatea ca mama să nu producă suficient lapte este nulă. În această schemă, alăptarea din timpul nopții este foarte importantă. Nivelul de prolactină (hormonul responsabil de producția de lapte) atinge un maximum noaptea, de aceea mesele de noapte (sau mulgerea nocturnă) sunt importante pentru producția de lapte. Astfel, eliminarea suptului de noapte duce la scăderea producției de lapte prin scăderea secreției de prolactină.

Înainte de masă

Apoi, suzeta este un mare dușman al alăptării și al copilului, în ciuda credinței generale care-o face să pară prietenul și salvatorul copilului. Atât de agresivă a fost promovarea ei de-a lungul timpului încât acum a devenit o chestie obligatorie când vine vorba de creșterea noului născut, ba chiar un obiect simbol al bebelușului. Așa o consideră părinții, care-o trec pe lista de cumpărături necesare înainte de nașterea copilului, așa o consideră pediatrii și așa o văd chiar și cei care n-au copii și n-au nici cea mai vagă idee despre cum trebuie crescut un copil. În prima săptămână de viață a lui Yago, când am fost la centrul de sănătate și am obținut confirmarea nașterii lui, i s-a făcut și proba călcâiului. Adică a fost înțepat cu un ac în călcâi și i s-au luat câteva picături de sânge pe o foiță de celuloză, o analiză ce depistează vreo trei boli. În paranteză fie spus, eu nu am fost de acord cu acest test, Seb a insistat. O înțepătură de ac este o înțepătură, iar un copil de numai patru zile o simte destul de traumatic. Așa cum bănuiam, Yago nu suferă de niciuna din bolile pentru care a fost testat, am primit rezultatul analizelor prin poștă, câteva săptămâni mai târziu. Și atunci, cât de liniștit era înainte de efectuarea testului, atât de tare a plâns și a țipat vreo cinci minute după. Mi se rupea sufletul. De acord, bebelușii pot plânge destul de des și destul de mult, dar când e bebelușul tău și știi că motivul pentru care plânge de nu mai are aer să respire este unul perfect real și fără îndoială dureros (și, mai ales, consimțit de tine), ai face orice să dai timpul înapoi și să-l protejezi de tot șocul și toată violența resimțite. Am închis paranteza.

Și după ce infirmiera a terminat de luat sânge, ca să oprească răcnetele micului Yago, a început febril să caute suzeta pe la gâtul meu, prin fularul-port-bebe în care-l țineam. ”Unde e suzeta?” întreabă ea cu o siguranță tristă și dureroasă. ”Ce suzetă?!?” îi răspund eu retoric, scârbită. ”Aaaaaaaa, nu îi dați suzetă!!!!” se miră ea. ”NU avem nevoie de suzetă când avem sân” i-am spus eu în timp ce-l puneam la țâță pe Yago, care Yago continua să urle printre înghițituri de lapte. ”Și nici mai târziu n-o să-i dați suzetă?” a încercat ea să ducă mai departe discuția, nevenindu-i să creadă că există oameni care nu cred în beneficiile miraculoase ale SUZETEI. Am lăsat-o în mirarea ei, nu merita efortul unui răspuns, eu avem de consolat un copil nu de luptat cu ingnoranța unei asistente. Grav e că societatea acordă mare credit cadrelor medicale iar adevărul dur este că cei mai mulți dintre medici și asistente (inclusiv cei din pediatrie) au o educație foarte restrânsă despre alăptare (doar dacă nu s-au informat singuri) deoarece nu este parte a materiilor care se studiază în școala de asistente sau la facultatea de medicină. Așa că părinții ar trebui să se documenteze singuri în loc să creadă că tot ce vine de la medici e demn de a fi crezut.

Tot înainte de masă

Copiii nu sug doar pentru hrană. Aceasta vine deseori ca o surpriză pentru părinți, dar copiii cer sân pentru multe motive. Le este foame, sete, sunt obosiți, îi doare ceva, sunt supra-stimulați, plictisiți, singuri, vor să fie îmbrățișați. Toate acestea sunt motive serioase pentru a suge. Credința că suptul este pentru copii doar o modalitate de a se hrăni pentru că le este foame poate produce multe probleme, deoarece părinții pot încerca să amâne supturile deoarece “nu se poate să îi fie foame, de abia a mâncat”. Mulți dintre noi am auzit persoane care dau acest sfat mamelor “Nu-ți lăsa copilul să te folosească drept suzetă”. Răspunsul la acest sfat este “Nu sunt suzetă, sunt mamă!”. Suzetele au fost inventate pentru a permite copiilor să își satisfacă nevoia de supt când mama nu este disponibilă (nota mea personală e că în primii doi ani de viață ai copilului, mama trebuie să fie disponibilă 24/7) și nu invers. Alăptarea este o cale ușoară, plină de pace prin care sugarii și copiii mici se liniștesc și dorm, într-o perioadă a vieții când nu au capacitatea de a face singuri acest lucru.

După masă

Dincolo de astea sau mai presus de toate, a avea sau a nu avea lapte ține, la bază, de câteva zile. Primele zile de după naștere când totul poate fi atât de copleșitor pentru mamă, pentru noii părinți, încât să-i determine să renunțe rapid la procesul de învățare a alăptării, căci este de învățat, și să treacă la formula de lapte praf. Succesul lactației e strâns legat de prima săptămână, când răbdarea și perseverența sunt esențiale. Am înțeles asta pe pielea mea, când îmi venea să mă urc pe pereți de oboseală, epuizare, durere de sâni și neputință de a-mi alimenta cum trebuie copilul. În prima zi, colostru curgea puțin și greu. Având în vedere că stomacul unui bebeluș la naștere are capacitate de numai câțiva mililitri, nu era cu adevărat o problemă. Dar faptul că în prima noapte Yago a plâns foarte mult, probabil de foame, am zis noi, mi-a întins nervii la maxim. M-am muls și n-am încetat s-o fac, așa cum ne arătase moașa la cursurile prenatale, iar pentru cine n-a mai văzut în viața lui lapte ieșindu-i din sâni, operația este destul de grea și frustrantă. N-aveam pompă de muls, nici nu e nevoie dacă prinzi rapid mișcarea de muls cu mâna, mie mi-a luat însă ceva timp să învăț. După primele 24 de ore lucrurile s-au făcut mai roz, cu cât sugea mititelul mai mult, cu atât curgea mai mult colostru. După a doua zi, colostru a început să se îngălbenească și să devină opac din transparent cum era, pentru ca în a treia zi să am lapte alb în toată regula.

Cu cantitatea m-am liniștit rapid, dar durerile din zona mameloanelor au ținut vreo două săptămâni. În primele zile au fost groaznice, că din cauza poziției greșite de pus la sân, Yago molfăia sfârcurile cu gingiile. Așa am căpătat crăpături sângerânde la ambii sâni de am și plâns în câteva nopți la rând. De durere și de nesomn și de durere. Apoi, cam la cinci zile de la nașterea lui Yago, altă provocare pe frontul alăptării. Furia laptelui și angorjarea sânilor. Pentru că necesarul de lapte a lui Yago era de câteva zeci de mililitri pe zi și sânii începuseră să producă bine de tot de cu vreo două zile înainte, restul de lapte a umplut ”rezervorul” până la stadiul de împietrire. Sânii îmi deveniseră foarte tari, grei, umflați și de două ori mai mari decât înainte. Și foarte dureroși. La durerea de sfârcuri s-a adăugat durerea generală de sâni. Peste noapte s-au făcut imenși, asta a și cauzat instantaneu vergeturi. Adică azi eram ok, normală, iar mâine cu sâni de starletă siliconată XXL plus vergeturi.

Iar noaptea aia a fost înspăimântătoare. Febră de 40 de grade, delirări, dureri imense de sâni și frisoane cum n-am avut niciodată în viața mea, adică așa, vreo patru ore în continuu de frisoneală. Seb m-a tratat răbdător cu ceaiuri fierbinți și bidoane cu apă fierbinte puse sub plapumă, lângă mine. Cu transpirație și câteva rânduri de pijamale schimbate, am reușit să mă opresc din tremurat. Spre dimineață am putut să-l alăptez pe Yago care plângea rău de foame, mi-a scăzut și febra sub 38 și am scăpat de groaznica senzație de frig. Dușuri calde pe sâni, mulgere și iar mulgere, s-au mai îmblânzit. Seb mi-a cumpărat în aceeași zi o pompă electrică de muls și așa am scăpat de presiune și de durerea continuuă. Următoarea zi, când credeam că apele s-au liniștit, sânul stâng a început să mă doară foarte rău. Era fierbinte și, în ciuda mulgerii, tare.

Alăptându-l pe Yago pe malul oceanului

Am sunat moașa, m-a întrebat dacă este vreo zonă înroșită pe sân, acum că îmi zisese, parcă da, se vedea și roșu, deci da, am mastită. M-a chemat la centrul de sănătate să mă vadă, a confirmat că e mastită, rezolvarea – comprese calde și reci, golirea sânului și odihnă. Moașa știa că sunt împotriva medicamentelor nenecesare și dacă există o cale să le evit, aia o aleg. Dacă tratată astfel, infecția nu dispare ori se agravează, să iau antibiotice cu spectru larg. N-a fost nevoie de niciun medicament, am scăpat de mastită în vreo patru zile cu foi de varză zdrobite puse pe sân, comprese cu apă caldă (cu gheață nu am reușit, mă luau frisoanele când puneam punga de mazăre înghețată pe sân), masaje cu aloe vera (vechea noastră prietenă, cea pe care am purtat-o în glastră pe unde ne-am mutat și pe care Seb a plantat-o în grădina din fața terasei noastre în august, anul trecut) până ce intra gelul frunzei în piele, masaje cu ulei de gălbenele și de migdale, stat mult la pat, ceaiuri și alte lichide și golit des sânul cu pompa de lapte (mă rog, cât de des puteam, adică la vreo câteva ore). Toate, împreună, au funcționat.

După mastită am continuat să am dureri de sâni, în special noaptea. Până s-a reglat producția de lapte după nevoile lui Yago, am mai folosit pompa ca să-i decongestionez (la o masă, cum el sugea la un sân, celălalt se întărea destul de rău, așa că mulgeam câteva zeci de mililitri). Dar durerea m-a mai ținut încă vreo două săptămâni, însoțită de o mare sensibilitate la atingere. Între timp, crăpăturile de pe sfârcuri se vindecaseră și ele, cu aloe și cu ulei de gălbenele. Implicit a trecut și durerea de sfârcuri. Odată cu angorjarea sânilor, cu puțin înainte de mastită, mi-a apărut la una din axile un nodul dureros. S-a dovedit a fi doar o ”coadă” a glandei mamare, adică nimic periculos. Dar chestia asta m-a durut și m-a jenat vreo două săptămâni, după care s-a mai ”dezumflat”. Le-am trăit pe toate, toate relele care vin odată cu alăptarea. A fost greu dar am depășit victorioși perioada. Și deși poate părea ca o punte de netrecut, n-a fost crucială pentru alăptarea lui Yago. Am știut că voi alăpta indiferent ce mi s-ar întâmpla, prea eram hotărâtă să nu ajung în veci să-i dau lapte praf copilului meu. Dar multe mame nu pot trece cu bine peste aceste obstacole și așa pun capăt alăptării înainte de a începe cu adevărat. Sau dacă mastita ori altă problemă apare la câteva luni de la naștere, înțărcarea se întâmplă și mai firesc, logica (greșită) fiind că bebelușul a apucat câteva luni de alimentație cu lapte de sân, e suficient, a fost făcut tot posibilul omenesc (greșit).

Alăptez oriunde i se face foame micului Yago și, chiar dacă printre zâmbetele aprobatoare ale oamenilor din jur mai prind și priviri ușor dezgustate, nu cred că în Tenerife alăptatul în public este ceva tabuu.

Ratele de inițiere a alăptării sunt mari dar numărul femeilor care alăptează exclusiv scade vertiginos în primele luni de viață a copilului. Mamele se confruntă cu probleme ce pot duce la o înțărcare precoce (angorjarea sânilor, răni la mameloane, mastite, etc.) și în final ajung să ofere lapte formulă din lipsă de informații corecte și de sprijin adecvat. Alăptarea este un proces natural, dar în cultura de azi deseori devine dificilă. În materie de alăptare nu mamele eșuează, ci societatea. Într-o societate unde majoritatea medicilor au o instruire redusă până la absență în materie de alăptare și dau frecvent sfaturi dăunătoare, unde norma la naștere o reprezintă intervențiile care împiedică alăptarea, unde marketingul laptelui formulă este din ce în ce mai agresiv și unde mamele sunt făcute să se simtă rușinate că alăptează în public este de mirare că femeile mai alăptează.

Am scris acest articol deși, până la un punct, nu-l consideram necesar. Internetul este plin de articole și studii despre alăptare și laptele matern. Destule informații de calitate, nu mai era nevoie să fac eu o sinteză a lor sau o relatare a experiențelor personale. Dar am văzut cât este de necesar, cel puțin pentru oamenii din jurul nostru, când mi-am dat seama ce dezinformată este lumea. E ceva foarte ciudat. Toți au internet, deci acces liber la cea mai mare bibliotecă din lume, dar puțini vor cu adevărat să știe. Se mulțumesc cu credințele populare, cu poveștile din auzite și iau de bun tot ce spun pediatri și reclamele comerciale. Asta îi face un soi de experți în alăptare și când se întâlnesc cu o gravidă sau o proaspătă mămică se văd în depline drepturi de a-și împărtăși ”știința”.

Înainte să nasc eram întrebată dacă voi alăpta. În ciuda faptului că mi se părea o întrebare stupidă, răspundeam. Iar siguranța cu care răspundeam făcea aproape în toate cazurile interlocutorul să-mi dea replica ”O să alăptezi tu, dar dacă nu ai lapte?!?” Urmau apoi, invariabil, veșnicele povești cu ”Și eu ziceam că alăptez, dar n-a curs decât o picătură” sau ”Mi-au secat sânii după patru luni” sau ”Am rămas fără lapte în câteva săptămâni” sau ”Eu am avut numai colostru” sau ”Laptele meu nu era bun, copilul nu lua în greutate” sau ”Pediatrul mi-a zis că n-aveam laptele bun, copilul nu lua în greutate cum trebuie” sau ”Aveam laptele prea apos, nu se sătura deloc copilul”.

În mica localitate La Caleta

După ce am născut, întrebarea s-a schimbat: ”Și, ai lapte?” M-am obișnuit ca asta să fie subiectul fiecărei discuții atunci când ies în societate (adică când ies afară din casă Dar tot nu m-am obișnuit cu nonșalanța cu care oamenii se văd responsabili, ba chiar consideră de datoria lor, să mă înștiințeze despre ”ultimele noutăți”. Că nu oricine poate să alăpteze. Că nu tot laptele de mamă e bun. Că laptele praf e la fel de bun ca laptele matern. Deci numai lucruri greșite. Oamenilor le place să informeze gratuit, fără să le fie cerută opinia sau ajutorul, și nu-și dau seama că nu fac altceva decât să dezinformeze. Iar scuza aia cu ”buna intenție” cu care-ți spun ei gândurile este o porcărie la fel de greșită, că nimeni n-are nicio bună intenție când se apucă să-i povestească aiurea-ntramvai unei mămici despre cutăreasca care avea lapte rău sau xuleasca pe care pediatru a sfătuit-o să-i mai dea și biberon  noaptea, să se odihnească și ea săraca. Nu am găsit o persoană care să-mi spună o poveste pozitivă despre alăptare. Atâtea experiențe rele și atâta energie negativă, la fel ca poveștile cu complicații la naștere care mi se spuneau atunci când ziceam că vreau să nasc acasă. Un fel de ”Da, ai dreptate, corpul uman o ști el să facă toată treaba asta, da ia uite ce i s-a întâmplat lui cutăreasca!”.

Sunt privită cu un fel de mirare de persoana care află că da, am lapte, și da, îl alăptez exclusiv de la sân. Iar când persoana asta, pentru că e ”binevoitoare” și vrea să afle totul ca să-și poată oferi toate informațiile utile pe care le deține, aude că nu voi înțărca copilul niciodată, adică las asta la cheful și inițiativa lui, că se va întâmpla la 4 sau la 5 ori, probabil, la 7 ani, fie, las să curgă natural laptele, până când e cerut, apăi când aude asta, deja eu am două capete, vreo șase brațe, pielea mi-e de un verde închis și-i acoperită de-o zeamă scârboasă. Adică sunt extraterestru ”Cum adică, 4 ani? Tu glumești, nu?!” Și persoana mai că nu vrea să glumesc, ca să-și etaleze în continuare prețioasele cunoștințe din domeniu: ”Păi după un an nu mai e bun, e apă chioară. Ce rost are să te chinuiești?!”

În conformitate cu cercetările antropologice, vârsta naturală de înțărcare pentru specia umană este undeva între 2,5 și 7 ani. OMS și UNICEF recomandă ca alăptarea să continue până la minimum 2 ani. Alăptarea poate și trebuie să continue cât timp este dorită atât de mamă cât și de copil. Laptele de sân nu se transformă brusc în apă doar pentru că sugarul a atins o anumită vârstă. Laptele de sân continuă să aibă grăsime, proteine, glucide, vitamine și minerale, anticorpi etc, atât timp cât copilul este alăptat.

Societatea noastră se aşteaptă ca toţi copilaşii să fie înţărcaţi imediat ce au început să mănânce mâncare solidă în cantitate suficientă, ca şi cum alăptatul la sân ar fi doar un mod de a depăşi situaţia până când puiul e în stare să se hrănească “ca oamenii mari”, ca şi cum doar ceea ce se mănâncă cu furculiţa şi cuţitul ar fi mâncare “adevărată”. Alimentaţia artificială, devenită standard, a dezvoltat în noi ideea că alăptatul la sân e doar un mod de a hrăni copilul şi nu un mod de a-l îngriji din toate punctele de vedere (de a-i proteja sănătatea, de a-i da un start corect sistemului imunitar şi celui neuro-endocrin, de a-l consola, îmbrăţişa şi adormi), asa cum este de fapt. În societatea noastră, alăptarea unui copil care vorbeşte şi merge este văzută drept o anomalie stranie, dacă nu chiar drept o perversiune. Pentru că în societatea actuală copilul alăptat este în general un bebeluş de câteva luni, suptul este asociat doar cu fazele precoce din viaţa unui individ; a vedea un copil mai mare la sân este derutant, deoarece copilul respectiv face ceva “de bebeluş”.

Cea mai frumoasă și deplină iubire ce am simțit-o vreodată

Când am mers la spital cu nodulul de la axilă, doctorul obstretician, o tipă foarte tânără, mi-a zis că va dispărea după ce opresc alăptarea. M-a întrebat cât timp vreau să alăptez și când i-am zis 2-3 ani minim, a scos ochii ca melcul. ”Cuuuum, 2-3 ani?!?” a întrebat extrem de contrariată, de parcă îi mărturiseam că-i dau copilului să bea vodkă. ”Asta minim, că eu mă gândesc la vreo 4-5 ani!” i-am răspuns. ”Exclusiv?!?!?!? Doar lapte de sân?!?” mai întreabă ea, din ce în ce mai întoarsă pe dos. ”Bineînțeles că nu exclusiv, voi alăpta exclusiv minim 6-7 luni, apoi copilul va mânca ȘI alimente solide”.

Mă așteptam ca ea să știe niște adevăruri aflate la îndemâna tuturor? Da, oarecum, până ce am aflat că ei, doctorii, nu învață multe lucruri la facultate, au cărți despre boli dar nu și despre sănătate. Oricum, când mi-a spus să nu alăptez copilul cu sânul afectat de mastită, că laptele ăla e rău, ci să-l trag cu pompa de muls și să-l arunc, mi-a fost clar că știința ei este în colțuri. Infecția în sân nu trece la copil prin lapte, astfel că nu trebuie oprită alăptarea. Pentru eliminarea nodulului de la axilă ea mi-a recomandat, mai pe ocolite, să înțărc copilul în câteva luni! I-am spus că dacă nodulul nu prezintă niciun pericol pentru sănătate, nu e o problemă reală, deci n-am să-l privez pe copil de ceva fundamental pentru creșterea și dezvoltarea lui cum e alăptarea. Iar pentru mastită mi-a dat vreo trei feluri de medicamente, antibiotice pentru infecție, antitermice pentru febră și încă unele. Eu venisem la ea pentru nodul, nu să mă trateze de mastită. După întâlnirea din aceeași zi cu moașa, îmi era clar ce am de făcut, așa că i-am zis că n-am de gând să iau nimic pentru mastită.

S-a făcut verde. ”Cum adică?!?” Păi febra poate să scadă de la sine, când a terminat corpul de luptat cu infecția. Antitermicele nu-și au rostul, ba chiar încurcă. Aveam temperatura de 38 cu 3, nu era totuși o temperatură care să sperie, avusesem cu o zi înainte 40 de grade. Iar mastita poate dispărea și fără antibiotice, iar dacă există șansa asta, nu văd de ce le-aș lua, mai ales că alăptez. Împotriva voinței ei, a făcut un compromis și a zis că pot să refuz paracetamolul și ibuprofenul, dar în niciun caz antibioticele, că infecția se poate agrava dacă nu iau medicamente, că dau apoi în septicemie și mor. ”Antibioticele sunt fundamentale!” a mai zis. Siiiiiigur, fundamentale pentru creșterea industriei farmaceutice!

Așadar, că este simplă scuză sau problemă reală, slaba producție sau lipsa lactației pot fi depășite cu răbdare, voință și, mai ales, cu gândul la minunăția care s-a născut. Ca de încheiere, din punctul meu de vedere, alăptarea n-ar trebui să fie opțională, în nicio societate, oricât de democratică ar fi ea. Ci o urmare firească a nașterii. Laptele matern este cea mai bună alimentație de care poate avea parte copilul în primele luni de viață. Și, mai mult decât atât, este o metodă disponibilă oricărei mame. A-i refuza copilului asta mi se pare o crimă. Nicio formulă de lapte nu poate echivala avantajele laptelui de mamă. Și oricât de mult s-ar chinui producătorii, ce-i făcut în laborator artificial rămâne în veci pururi, iar ceva artificial niciodată nu poate să bată ceea ce natura deja oferă cu generozitate. Mai mult decât atât, acest produs artificial aduce cu sine și dezechilibre, iar că laptele praf produce diferite probleme de sănătate nu este o noutate. Așadar, și cu asta voi supăra multă lume, alăptarea nu trebuie să fie alegerea femeii, ci obligația mamei. Cred că problema trebuie pusă din punctul de vedere al copilului, nu din cel al femeii (deși și femeia are de câștigat în urma procesului), pentru că laptele de sân și alăptarea direct de la sân este un drept de necontestat al ființei ce vine în lume.

*paragrafele cu litere înclinate sunt reproduse din articolele Înțărcarea naturală și Mituri despre alăptare. Pentru toți părinții de bebeluși găsesc că-i obligatoriu de parcurs seria de articole despre alăptare prezentată pe Attachement Parenting (sunt traduse în română) și măcar ultimele studii și articole publicate pe site-ul Organizației Mondiale a Sănătății (sunt în engleză). De asemenea, pe aceste site-uri, și în multe alte părți, se poate afla despre toate beneficiile și avantajele alăptării, eu nu am dezvoltat ideea pentru că nu era tocmai pe subiect (plus că am plecat de la premisa că toată lumea care vorbea despre a avea sau nu lapte în țățe cunoaște, în mare, avantajele alăptării).

**textul de față e scris în mare parte cu o mână, când una, când cealaltă, din motive ușor de ghicit

:)

Când m-am hotărât să nasc acasă fără asistență am avut de înfruntat mai multe temeri. Pentru că am știut că asta vreau și nimic altceva, mi-am zis că trebuie să-mi analizez bine fricile și să le elimin. Alături de câteva mai mărunte care au dispărut pe măsură ce citeam și mă informam despre procesul fiziologic al nașterii, ele au fost două mai mari: prima – dacă copilul iese cu cordonul ombilical înfășurat în jurul gâtului (o dată sau de mai multe ori); și a doua – dacă nu respiră și primul ajutor nu va da rezultate. În ciuda a tot ce am citit despre nașterea copilului cu cordonul răsucit, cum că nu este deloc o complicație, ci doar o variație de la normal, și că este destul de întâlnită și că poate fi soluționată foarte ușor, prin desfășurarea cu grijă a cordonului, mie de asta îmi era frică. Așa că la ultimele controale ecografice mereu întrebam obstreticianul dacă cordonul este înfășurat sau nu în jurul gâtuțului. Asta nu avea nici cea mai mică importanță, că la ecografie putea să fie ne iar a doua zi, dacă s-ar fi născut copilul, să-și înfășoare cordonul. Oricum, am înțeles ce am de făcut dacă atunci când îi iese căpuțul se vede cordonul răsucit: încerc să-l slăbesc suficient încât să-l pot desfășura, de câte ori e nevoie, iar dacă e prea tensionat încât nu poate fi scos de după căpuțul copilului, va trebui să-l legăm în două locuri cu ață și să-l tăiem între noduri. Cu asta am rezolvat-o în mintea mea și de când am înțeles că da, mă simt capabilă să mă descurc în situația asta, s-a spulberat. Și nu am mai privit-o cu groază că ”Vai, ce-o să facem dacă iese cu cordonul înfășurat?!” ci ca pe un lucru destul de normal ce se poate întâmpla și care se poate rezolva.

Apoi resuscitarea copilașului în cazul în care n-ar fi dat semnele vitale după expulzie. De asta îmi era cel mai frică. Dacă nu-i bate inimioara când iese? Dacă nu respiră? Deloc. Nici după ce-i masez suav spatele, nici după ce-l ciup de călcâie. Dacă nu dă semne de viață nici după ce-i facem masaj cardiac și-i suflăm aer pe guriță? Am citit mai multe ghiduri de resuscitare a noului născut înainte de venirea ambulanței și am învățat ce-i de făcut și cum. Dar cel mai important este că am înțeles că doar un procent foarte mic din nou născuți au nevoie de resuscitare. La sarcinile cu risc scăzut, ceea ce înseamnă că bebelușul este născut după săptămâna 32 de gestație și în urma unei sarcini normale și a unei nașteri fără complicații, au nevoie de ajutor doar 2 din 1000. Adică 0,2%. Iar din cei care sunt resuscitați, peste 90% răspund la masajul cardiac și la aerarea plămânilor. Am ales astfel să nu mă mai gândesc la lucrurile rele care se pot întâmpla pentru simplul motiv că neșansele sunt destul de mici. Și mai mici sunt atunci când gândești pozitiv, vizualizezi totul ce va să vină și să-ți imaginezi cum totul va fi bine. Și așa a și fost.

Niciodată nu mi-a fost teamă de hemoragie, pentru că pur și simplu am refuzat să cred că voi sângera atât de puternic încât va fi nevoie de transfer la spital și perfuzii de sânge. Moașa care mi-a supravegheat sarcina la hemoragie se gândea ca la cel mai nasol lucru care se poate întâmpla. Dar mie mi se părea cea mai minoră complicație care ar fi putut să apară – asta pentru că demonul fricii mele îl avea ca centru pe copilaș. Oricum, eu nu eram și nu sunt în niciun grup de risc, pentru hemoragie sau orice altceva, plus că alesesem să nasc acasă, adică departe de mâinile ”binevoitoare” și iscoditoare ale cadrelor medicale, așa că, matematic, hemoragia nu era de mine. Hemoragia post partum este una din principalele cauze de mortalitate în cazul femeilor care dau naștere și, contrar a tot ce ar putea crede orice om care nu știe mai nimic despre naștere, procentul de femei care mor în urma unei pierderi mari de sânge la naștere este mai mare în cazul nașterilor în spital față de cele la domiciliu. Acest lucru se datorează în principal dominoului de intervenții care se produc în spitale în procesul normal și firesc al nașterii, intervenții care pot culmina cu pierderi incontrolabile de sânge și, după caz, decesul sau rezoluții ”mai puțin” radicale, cum ar fi extirparea uterului.

Faptul că nașterea lui Yago, acasă, fără moașă și fără nimeni altcineva, a decurs bine, normal, fără incidente și fără complicații nu este o chestiune de noroc. Sau de întâmplare întâmplătoare. Este doar rezultatul unei sarcini sănătoase, dezvoltate armonios și firesc în cursul a nouă luni complete. Rezultatul unor decizii bune pe care le-am luat pentru mine, corpul meu și pentru bebelușul dinăuntru, rezultatul unui stil de viață sănătos, al unei alimentații destul de corecte și a unei gândiri pozitive. Orice complicație care ar fi apărut ar fi avut nevoie de o cauză, un motiv. Pentru că nicio complicație nu vine că așa vrea ea. Are nevoie să o genereze ceva. Iar la mine riscurile ca ceva rău să aibă loc erau minime. În afară de cauzele anatomice, adică o eventuală problemă de-a mea sau de-a lui de sănătate, ceea ce ar fi putut interveni în bunul mers al lucrurilor ar fi putut avea de-a face cu câțiva factori: ignoranța – dacă nu aș fi fost informată și n-aș fi înțeles și interpretat corect lucrurile care mi s-au întâmplat în timpul travaliului; frica – dacă aș fi lăsat nerezolvate temerile pe care le-am avut în legătură cu nașterea acasă neasistată și le-aș fi lăsat să mă copleșească și astfel să nu mă mai pot relaxa și concentra la ce am de făcut; graba – dacă mi-aș fi pierdut răbdarea și liniștea și dacă aș fi împins lucrurile urgent la vale; panica – dacă mi-aș fi pierdut încrederea în bine și aș fi dat voie răului să mă impresoare și să mă doboare, psihic și fizic.

Apusul de dinaintea nașterii lui Yago.

Dar am fost destul de răbdătoare cu totul ce mi s-a întâmplat. Că după informarea asupra a ceea ce avea să se întâmple în timpul travaliului și după naștere, cu mine și cu copilul, și după absolvirea de orice frică, răbdarea, mă rog, pierderea ei, ar fi fost singurul meu dușman real. Pentru că, se știe, nu-s deloc o persoană răbdătoare. Numai că atunci s-a aranjat totul. Cu fiecare contracție ce venea, mereu tot mai intensă și mai dureroasă, n-am încetat să-i cer lui Dumnezeu răbdare. Am fost atât de conștientă în timpul travaliului că răbdarea de care dau dovadă este cheia finală a unei nașteri liniștite și fără probleme încât m-am ținut cu dinții de mantra mea. ”Doamne, dă-mi răbdare să îndur totul. Dă-mi putere să merg mai departe și răbdare să suport durerea. Da-mi răbdare să las travaliul să curgă normal și lent, așa cum vrea copilul din burtă, așa cum vrea corpul meu!” Au fost și momente în care încrederea că pot, că corpul meu poate să-l nască pe Yago, încrederea în mine și încrederea în Dumnezeu m-au părăsit. Pentru câteva secunde. Mă gândeam că totul durează prea mult, doare prea tare, progresează prea încet, ceva nu-i în regulă. Am simțit colții panicii și ghearele ascuțite ale neputinței.

În acele momente îmi imaginam cum ambulanța mă duce la spital și acolo doctorii ”au grijă” de mine, poate cu niște medicamente care să accelereze dilatarea și expulzia, poate cu niște clești cu care să scoată forțat copilașul, ori chiar cu o cezariană. Dar am revenit imediat la realitatea cuibului nostru cald și liniștit, cufundat în semi-întuneric și-n dragoste, când mi-am adus aminte că așa e normal să se întâmple, nașterea durează, un copil nu parcurge drumul din uter până la ieșire în două minute, totul cere timp ca să se întâmple. Am înțeles atunci că era doar capcana panicii și a fricii, nimic altceva. O femeie care naște singură, neasistată, trebuie să se încreadă în instinct. Așa am citit înainte de naștere, că corpul, copilul, Dumnezeu, universul, toți îi vorbesc femeii și o ajută să nască. Mie instinctul îmi spunea că totul va fi bine dacă dau afară din capul meu nesiguranța. Totul va fi bine dacă rămân cu Dumnezeu. Și atunci m-am predat în brațele Lui. ”Doamne, facă-se voia ta, cu mine și cu copilul. Așa cum voiești Tu, să fie!”

În timpul unei contracții, pe marginea piscinei.

Știam că nașterea primului copil poate dura mult, că travaliul poate fi foarte anevoios și destul de lent. Mă așteptam la asta. Dar parcă nu cu toată ființa. Că mi se părea că travaliul meu va fi destul de rapid, cam cinci-șase ore de rapid. Așa îmi ziceau mie presimțirile. De aceea am fost luată puțin pe nepregătite, când orele treceau, contracțiile erau cât se poate de dese, iar copilul întârzia să apară. 15 ore de travaliu nu e ceva ieșit din comun, multe primipare au parte chiar și de mai mult de 15 ore în travaliu. Dar cum eu îmi zisesem că în maxim 10 ore nasc, și mai avusesem cu o noapte înainte alte vreo 10 ore de contracții de travaliu fals, priveam cu oarecare ciudă și frustrare fiecare oră în plus de contracții în care eu eram afară și Yago era încă înăuntru.

Apoi a fost nepotrivirea în cazul durerii. Fusesem atât de sigură că voi avea un travaliu orgasmic în care durerea va sta pitită într-un colț iar eu voi trăi stări de extaz după stări de extaz, încât prima contracție serioasă în care am simțit durerea reală de travaliu real m-a lovit parcă ca un baros în moalele capului. Durerea a pus stăpânire pe mine și a fost atroce, cam asta a guvernat corpul meu în cele 15 ore de muncă până la venirea lui Yago. Iar extazul l-am trăit, și l-am simțit cu adevărat divin, doar în trei momente: când s-au rupt membranele sacului amniotic și lichidul mi-a explodat între coapse, când Yago s-a născut, corpușorul lui perfect țâșnind ca un iepuraș afară din cușcă, și când am expulzat placenta. Aceste trei momente, însumate, n-au depășit cinci secunde. Dar puse în balanță cu durerea resimțită cu toți porii ființei mele în cele 15 ore de travaliu (clar, nu continuu, că între contracții nu mai era durere, eu-mi recuperam forțele și speranțele) fac să valoreze mai mult și să însemne totul. N-a fost un travaliu zen cum îmi închipuiam, dar a fost o naștere orgasmică, așa cum îmi doream și așa cum văzusem în multe filmulețe pe internet.

În casă a fost cald, lumină slabă și pace. Pe insulă nu există, nici măcar în localitățile de pe munte, sistem public de încălzire. Nu există calorifere. Pentru că nu e nevoie de ele. Chiar când e mai răcoare, iarna, cam nimeni nu duce lipsa încălzirii centrale de pe continent. Pui un hanorac peste tricou și asta-i tot. Așa că noi am făcut cald în apartament cu cele patru ochiuri de la plita electrică aprinse și cu cuptorul pornit. De la 25 de grade câte erau înainte la 30 câte au ajuns în scurt timp eu n-am simțit vreo trecere sau mare diferență. Îmi era chiar frig și i-am zis lui Seb să pornească aragazul, ce-a făcut, l-a oprit? Poate că mai multă căldură m-ar fi ajutat să suport mai bine durerea, poate aș fi urlat mai puțin, poate m-aș fi dilatat mai rapid. Poate. Cine știe? Ori poate m-ar fi moleșit și mi-ar fi dat stări de leșin, mi-ar fi scăzut și mai mult tensiunea decât am avut-o tot timpul sarcinii. Cu Muraia, pisica noastră siameză-thai, a avut efect instant: tolănită pe canapea, lângă Seb, cu picioarele-n sus, a dormit dusă aproape toată noaptea, iar răgetele mele demne de jungla africană au lăsat-o insensibilă. Mufi, pisica noastră albă și pufoasă, apucase afară când Seb a închis ușa de la terasă pentru a face cald înăuntru, și dormea și ea dusă, pe canapeaua de pe balcon. A ridicat de câteva ori capul, curioasă, când mă auzea străbătută de câte-o contracție, dar apoi l-a pus la loc, liniștită. Știa ea că totul e în regulă.

Eu gemeam și Muraia sforăia.

Mufi, înainte de lăsarea serii.

Țipetele, urletele și durerea mea au trezit toți vecinii din complexul de apartamente unde locuim. Ne-a fost confirmat acest lucru dimineața, la câteva ore după nașterea lui Yago, când Seb a ieșit să cumpere ceva. Toți cei cu care s-a întâlnit pe alee l-au felicitat pentru copil și au spus că au participat și ei (nevrând, desigur…) la naștere. Îmi pare rău că am deranjat lumea, poate aș fi putut să-mi înfrânez pornirea animalică de a scoate sunete. Dar cred că nu ar fi fost bine. Dacă nașterea înseamnă să te supui dorințelor corpului tău, atunci asta presupune și să țipi dacă simți să țipi, chiar să urli ca un animal dacă ca un animal îți vine să urli. Sora mea mi-a zis că și ei îi venea să țipe când a născut, dar s-a abținut. Ca să nu deranjeze, ca să nu supere, ca să nu fie privită urât de celelalte mămici ce nășteau ori de moașe, asistente sau cadrele medicale. Eu cred că nașterea este momentul în care ar trebui să-ți pese cel mai puțin de ce crede lumea. Chiar dacă nașterea nu are loc într-un cadru organizat în care asta se face, se naște, chiar dacă nașterea are loc la domiciliu, într-un complex liniștit de locuințe. Doar nu nasc în fiecare zi de sâmbătă, pot fi scuzată, nu?

Am născut în ziua în care burta mea împlinea 42 de săptămâni. Ăsta era un lucru foarte stresant pentru moașa care-mi supraveghea sarcina. La cursul prenatal din săptămâna aia mi-a spus că dacă mă vede peste o săptămână, la următorul curs, cere să fiu internată pentru a mi se induce nașterea. ”Dacă ne întâlnim pe stradă sau la Mercadona și n-ai născut, nu-ți fac nimic!” a mai spus ea în glumă. N-aveam cum s-o scot din ale ei. Și nici ea pe mine. Dar oricât de bine știam că nu are dreptate, că pericolul de postmaturitate nu paște toți bebelușii care depășesc săptămâna 42, a reușit să mă facă să mă stresez. Iar asta m-a supărat. Adică nu faci asta cu o gravidă, mai ales o gravidă care este pe ultima sută de metri cu sarcina și are nevoie de toată liniștea și relaxarea posibile. Eu eram în pacea mea și-mi așteptam sorocul iar ea mă amenința cu bau-baul. Că asta e nașterea în spital pentru mine, nașterea în spital și inducerea forțată a travaliului. Era clar, dacă nu nășteam până în miercurea următoare când era cursul de preparto, stăteam acasă, nu mai mergeam. Nu asta era problema. Problema era că ea, moașa naibii, reușise să-mi strecoare în minte sâmburele îndoielii. În toată încrederea mea în natură, în placentă, în bebelușul din burtă, mai apărea în serile senine ăla cu coarne care zicea ”trebuie să naști până-n 42 de săptămâni, că după aia copilașului nu-i mai este bine în burtă!”

Așa că am început să-i cer copilului să vină. Mai vorbisem cu el despre când se va naște, cum va fi, cum ne vom simți. Erau exerciții de vizualizare a nașterii, exerciții pe care le-am făcut în săptămânile de dinaintea marii întâlniri. Când eram în baie, la duș sau pe wc, când îmi făceam masajul perineal, vorbeam cu el și plănuiam în detalii ieșirea lui din uter. Îi transmiteam, printre altele, că sunt gata, am făcut toate pregătirile, iar el poate să vină oricând. Dar miercuri și joi, după ultima întâlnire cu moașa, i-am cerut să iasă. ”Yago frumos, Yago minunat, nu vrei tu să ne întâlnim azi? Ce zici, te naști?” Iar joi la amiază am simțit prima contracție de pregătire a uterului. Poate a fost doar coincidență și travaliul ar fi început oricum vineri. Poate nu, poate Yago se simțea încă bine și în dezvoltare în burtă și a ieșit mai devreme decât voia el doar pentru că i-am cerut. Cine știe? Oare am înebunit pentru că am ajuns să cred într-o astfel de comunicare? Dacă da, nu-mi pasă.

În ploaie, cu umbrela de soare.

Joi a plouat. Torențial și mult. A fost prima ploaie serioasă din an și una din puținele ploi ale iernii de pe insulă. Plănuisem cu Seb o plimbare pe jos de la noi, de pe deal, până la plajă. De când avem mașina, o singură dată am mai făcut drumul ăsta pe jos, deși depășește cu puțin un kilometru. Comoditatea. Când ni s-a părut că se oprește ploaia, am luat o mică umbrelă din pânză, o umbrelă de soare, și am plecat. Am ajuns doar în josul străzii când s-a pornit din nou. Și a turnat cu găleata vreo jumătate de oră, timp în care noi stăteam adăpostiți la terasa de la colț. Când s-a mai domolit, ne-am întors acasă. După plimbarea asta, în timpul mesei, un prânz întârziat, am simțit primele dureri. ”Seb, pe tine nu te doare burta de la ciocolata aia?” Înainte de ieșirea în ploaie mâncasem câteva cubulețe de ciocolată neagră cu migdale și am crezut că mi-a picat rău. ”Te doare burta? Păi ai contracții, nu e de la ciocolată!” Durerea a durat spre jumătate de oră dar nu s-a mai repetat până după miezul nopții.

Era în jur de ora 01, în noaptea de joi spre vineri. Nu apucasem să ne culcăm, așa târziu ne puneam în pat în ultimele luni. Atunci au revenit contracțiile uterine. La început ca niște presiuni în zona pelviană. ”Seb, am niște presiuni în pelvis” i-am spus bărbatului, fără să mă gândesc vreo secundă că așa începe travaliul când începe. ”Sunt contracții, așa sunt la început” a zis Seb ca o adevărată moașă. Așa răspundea în ultimele săptămâni Seb de fiecare dată când spuneam că am o jenă, o înțepătură, o crampă, o ceva. Dorința lui ca eu să nasc mai repede era de vreo douăzeci de ori mai mare ca a mea. Și nu pentru că-și dorea mai mult să-l strângă în brațe pe Yago, ci pentru că vedea nașterea ca pe o mare și grea încercare: cu cât scapi mai repede de ea, cu atât mai bine. Eu, dimpotrivă, așteptam nașterea ca pe o experiență de care vroiam să mă bucur în fiecare secundă. Când presiunea a revenit la vreo 20 de minute, ne-a apucat bucuria. Eram fericiți că gata, se întâmplă minunea minunilor. A început travaliul. Vine copilul. Dar pe mine m-a cuprins și panica. ”Și acum ce fac? Ce trebuie să fac? Ce am de făcut? La naiba, am intrat în travaliu, ce trebuie să fac?” M-am liniștit în câteva secunde. Nimic. Nu trebuia să fac nimic. Mi-am amintit că trebuie să las totul să se întâmple, să nu mă opun contracțiilor, să mă las purtată de val.

Cu caietul, cartea, dicționarul, foile și Muraia. Temele la germană au făcut să treacă timpul mai repede (nu-mi plac nopțile albe)

Când presiunea s-a schimbat în durere, de spate și de burtă, mi-am zis ”Da, ăstea-s contracțiile adevărate, asta-i durerea de travaliu”. În timpul contracțiilor ăstora am făcut inversiuni (stat în patru labe, dar cu genunchii mai sus decât restul corpului – aplecată la vale, genunchii pe marginea patului, capul sprijinit în palme, pe podea – e un exercițiu care întinde ligamentele din partea de jos a uterului) și mișcări de bazin ca la dansul din buric. Atunci durerea aproape că dispărea. Îmi dădeam seama că următoarele contracții vor veni mai intense, dar mă bucuram că mă pot descurca ușor cu ele. Mă liniștisem și chiar mă întorsesem la starea de fericire maximă care mă cuprinsese la începutul travaliului. Mi-am făcut temele la germană pe canapea, în living, în timp ce Seb a mai dormit vreo două ore, m-am jucat cu Muraia care parcă știa că ceva măreț se întâmplă și era mai tandră decât de obicei, am făcut curat lună în baie de pe la ora 05 la 06, după ce Seb s-a trezit și s-a dus croit în baie să-mi curețe cada pentru marele moment, am mâncat curmale, smochine și stafide, am băut limonadă cu miere, apoi iar am mâncat, niște polen și miere iar când s-a ivit de ziuă, un fel de ante-mic-dejun, sucul de la două portocale amestecat cu o lingură de semințe de chia.

În timpul nopții, secreții vaginale cu sânge. La ziuă, pe la ora 9 și ceva a ieșit și dopul gelatinos, cel care ținuse astupat colul uterin. Până la ora asta, cu contracții la intervale dezordonate de timp și de intensități diferite, ne-a fost clar că tot travaliul ăsta al meu este un fals travaliu, unul de pregătire a mușchilor uterini și a copilului. M-a dezumflat puțin din fericirea mea. Avusesem și niște contracții destul de puternice și dureroase iar eu chiar credeam că cervixul meu este într-o continuă dilatare și că mă îndrept spre ”livrarea” copilului. ”Ok, și acum ce facem? Copilul încă nu vine, deci ne ținem de rutina noastră”. Eram puțin îmbufnată. ”Adică o să mai trec încă o dată prin toată așteptatea asta presărată cu gemete și durere, doar că mai multe, mai multă? Dacă trebuie…” Și trebuia. Mi-a venit să vomit pe la 10, pe la 12 am mâncat fructe, pe la 13 m-am întins în pat să recuperez măcar puțin din somnul pierdut, pe la 15 m-am trezit. Contracții foarte rare în ultimele ore, rare și slabe.

Bucurie mare când au reînceput, mai puternice și la fiecare sfert de oră. ”Ok, începem din nou. De data asta e pe bune, simt!” Seb a pregătit prânzul, multe legume crude, semințe de susan hidratate, semințe de cânepă și cartofi la cuptor (cu cartofii a fost o mare greșeală, câteva ore mai târziu, în mijlocul acțiunii, gustul grețos al cartofilor cu ceapă coaptă se întorcea în gură într-un mod extrem de supărător – la următoarea naștere n-o să mai mănânc nimic gătit în timpul travaliului). Înainte de masă l-am tuns pe Seb. Am insistat pentru că știam că după ce se naște Yago vom avea puțin timp pentru astfel de lucruri. Și n-am greșit, acum, când scriu textul ăsta și Yago are o lună de viață, Seb iar e pletos (e clar că ”pletos” din punctul meu de vedere) și nu reușim să găsim o breșă de 10 minute în orarul pe care ni-l face Yago pentru a intra iar în baie cu mașina de tuns (între timp, până ce am finit articolul, Seb s-a tuns singur și eu doar l-am finisat).

Respirația pe contracții mi-a ieșit mai bine afară, la aer curat.

Puțin înainte de ora 20 am ieșit în grădină să ne plimbăm și am stat vreo oră. Acolo, lângă piscină, am trăit primele dureri… dureroase, de-ălea în care nu știi cum să stai, cum să te așezi, cum să te miști ca să treacă. Sau să le simți măcar mai ușoare. Durata dintre ele scăzuse sub zece minute și eu mă gândeam că ce bine e afară: răcoarea unei seri de februarie în Tenerife, miros de iarbă și de frunze, un asfințit domol, oceanul cuminte în depărtare și Mufi pe la picioarele noastre cu mare chef de joacă. Am intrat în casă pentru că simțeam că trebuie să-mi golesc intestinele, Seb a zis că probabil ar trebui să ne întoarcem afară după, că m-am simțit bine în mijlocul naturii, dar începea să mi se facă frig și asta nu era un lucru bun pentru programul nostru. Așa că n-am mai ieșit.

Eu, Yago încă în burtică și Mufi, în grădină.

Cina mea a fost una târzie, pe la ora 21 și, cam așa am mâncat seara tot timpul sarcinii. Avocado stropit cu lămâie, praz, varză acră (divină, făcută tot de Seb, el este specialistul în murături) și semințe de in hidratate. M-au cam scuturat câteva contracții în timpul ăsta, dar am mâncat tot și am avut chef chiar și să-mi spăl farfuriile. Contracțile durau deja aproape un minut și reveneau la vreo 6. M-am așezat pe mingea de gimnastică, la birou, și am lucrat ceva exerciții la germană, preț de vreo oră. Dar mingea nu a fost deloc prietenoasă în timpul travaliului, contrar așteptărilor mele optimiste de la ea. Stăteam ok, dar când venea durerea, trebuia să mă ridic, că altfel simțeam că o să crăp acolo pe ea. Nu mergea nimic, nici mișcările din bazin în față și-n spate, nici cele-n cerc. Nu m-am simțit bine cu ea și am abandonat-o. Când drumurile la baie pentru caca s-au mărit iar concentrarea mea pentru germană s-a redus destul de mult încât nu mai puteam înțelege ce fac, am părăsit studiul. I-am cerut lui Seb să-mi pună o pătură pe jos, în living, vroiam să stau în patru labe și nu-mi venea deloc să mă urc în vârful patului pentru asta. Acolo, jos, era la îndemână. Cu sticla de 1,5 L umplută cu apă caldă spre fierbinte și pusă pe șale și cu ciorapul lui Seb plin cu sare de mare și încălzit în cuptor ținut la burtă contracțiile nu-mi mai păreau așa dușmănoase.

O poziție destul de liniștitoare (și pentru Muraia, care se vede în plan îndepărtat, de asemenea)

Miezul nopții, vineri spre sâmbătă, și eu deja începeam să mă întreb oare cât mai durează. Durerea se întorcea la trei minute, începusem să frecventez cada, care cadă mi se părea mică, neîncăpătoare, prea strâmtă, prea insuficientă pentru a mă lăsa să mă mișc în voie, prea alunecoasă. Înainte să nasc priveam nașterea în apă ca pe ceva ce nu mi se potrivește. Când îmi vizualizam nașterea, se întâmpla în baie, dar pe podea, în picioare, pe vine ori în patru labe, dar nu în apă. Știam cât de utilă este apa caldă pentru dilatarea și ștergerea colului, știam că un travaliu în apă este mai scurt și mai puțin dureros, dar eu pur și simplu nu mă vedeam acolo. Acum nu aș putea concepe nașterea lui Yago fără cadă, fără apă. M-a ajutat foarte mult să trec peste contracții și peste durere, deși nu cred că mi-a scurtat în vreun fel durata travaliului. Oricum, viitoare sau viitoarele nașteri nu le voi face altfel decât în apă. Așa simt acum, vedem atunci.

Dar statul în apă și-a avut limitele lui. Era o ușurare grozavă când intram în cadă, dar după vreo jumătate de oră nu mă mai puteam descurca cu durerea, nu știam ce să mai fac cu mâinile, cum să-mi țin picioarele, cum să mă mai așez ca durerea să nu mai fie atât de criminală. Și ieșeam, iar afară simțeam din nou ușurare și alinare. Pe wc sau pe pătura de pe podea, era bine cât era suportabil. Dar după vreo jumătate de oră iar mă întorceam în cadă, unde Seb reîmprospătase și reîncălzise apa. Și iar simțeam o ușurare grozavă. Plânsul mi-era unul nervos. Când am plâns prima dată m-am gândit că pot să opresc asta. Puteam să urlu și mai tare și să nu plâng. Dar de ce să controlez eu râul ce curge?!? Îmi vine să plâng? Să plâng, deci. Era o descărcare uriașă, cu lacrimi sau fără. După zecile ălea de secunde de durere oarbă, urmau alte zeci de secunde de voie bună. Când simțeam că se pregătește următoare contracție îi spuneam lui Seb ”Iar vine una, asta-i serioasă rău de tot!”, de parcă era ceva nou.

Seb citea de pe net, spunea că e totul normal, zicea că cam atâtea ore durează totul, că eu mai am puțin și nasc. Număram și eu orele în gând, orele de când începuse travaliul, și dacă era să mă iau după ce-mi citea Seb că se întâmplă în general la nașteri, ar fi trebuit deja să nasc. Deh, durează mai mult la mine. Așa că atunci când am simțit nevoia de a împinge și am putut s-o deosebesc de nevoia de a te screme pentru a da caca afară, m-am văzut deja pe ultima sută de metri. Era 03.30 și colul se dilatase complet, se ștersese și copilul era gata să-și înceapă cursa prin vagin. Atunci m-am gândit că trebuie să bag degetul să verific dacă așa este. Nu citisem de asta nicăieri, dar mi-am zis că dacă în spitale se verifică dilatare uitându-se în vagin sau prin palpare, eu cu siguranță pot să fac singură asta, cu propriul meu deget arătător. Și când am dat la capătul celor câțiva centimetri de vagin de ceva neted și tare, cumva totuși moale, aproape că am plâns de fericire. Era căpuțul lui Yago simțit prin sacul amniotic. Ce aproape și ce departe. Din acel moment i-a luat 2 ore și 40 de minute să străbată mica distanță, dar a făcut-o cum se cuvine. Încet, răbdător, în pace. Când s-a rupt sacul în care stătea micuțul Yago și m-a inundat lichidul amniotic, am primit o mare infuzie de forță, putere, speranță și încredere. ”Ok, mai încet, dar mă descurc grozav. De aici nu mai poate să dureze așa mult!” Că a mai durat încă două ore, mi-a tăiat progresiv din forță și din speranță.

Știam că înaintarea prin canalul de naștere poate fi anevoioasă, că oasele căpuțului lui se mai așază, căpuțul lui se mai modelează, se adaptează dimensiunilor oaselor bazinului meu. Asta ia timp și totul poate părea că stagnează. Acum era esențial să nu grăbesc cu nimic lucrurile, să nu împing mai mult decât o făcea corpul meu. ”Dar de ce durează, totuși, atât de mult?! Vreau să se termine, vreau să se termine odată!” Durerea era colosală. Îmi venea să-mi rup picioarele și să mi le pun în cap de atâta durere. Nu, nu mi le-am rupt, dar m-am mușcat de vreo două ori de braț (vânătaia a trecut în două săptămâni) și mi-am dat câteva palme destul de serioase. Citisem înainte de nevoia de a strânge sau de a mușca și că ar trebui să ai la îndemână chestii din cauciuc sau ceva de felul ăsta, dar n-am băgat de seamă. Totuși, eu mă așteptam la un travaliu zen, nu? Au fost și niște gânduri negre care m-au cuprins atunci, când nici rugăciunile nu le mai puteam articula (limba îmi era aproape împietrită). Mă gândeam că… nu, nu pot să scriu, atât de negre erau gândurile. Dar le-am alungat, mi-am zis că trebuie să fie bine, iar de nu va fi, să fie cum va vrea Domnul. Noi nu ne aparținem nouă, să nu credem deci în vreun moment că suntem stăpâni a ceva. Nu încerca să stăpânești ceea ce e de nestăpânit. Nașterea e ca un fluviu ce curge, iar cum curge, nu ține de tine însuți, ci de o voință de deasupra-ți. Ești doar o simplă gazdă a miracolului nașterii.

Contracțiile își răriseră ritmul și eu ajunsesem chiar să adorm între ele, în apă. Asta îmi dădea energie. Seb, privindu-mă din afară, mă credea sfârșită, părăsită de orice forță și voință. ”Hai, Je, nu renunța acum, trebuie să termini ce ai început!” îmi spunea de pe marginea căzii. Eu eram oarecum undeva deasupra, nu mă simțeam în stare să vorbesc. Sau nu consideram necesar. Dar știam că pot duce totul la capăt. Îl simțeam pe Seb neliniștit, îl vedeam cu ochii minții dând din colț în colț, dar nu mă gândeam prea mult la asta. Am fost, într-un fel, egoistă. N-am vrut să las neliniștea lui să-mi piardă concentrarea. Era neliniștit? E ok, e normal, i se naște băiatul. Pe holurile spitalului ar fi fost oare mai liniștit în timp ce eu aș fi urlat ca din gură de șarpe din camera de nașteri, de pe scaunul ginecologic? ”Acolo aș fi avut mai multă liniște pentru că ar fi fost niște oameni lângă tine, niște oameni care știu ce se întâmplă” mi-a răspuns în zilele de după naștere. Dar și eu știam ce se întâmplă, când verificam cu degetul și îi simțeam înaintarea. Nu erau numai instinctele, nu era numai încrederea în natură și-n divinitate, era și simțul meu tactil: îi atingeam căpuțul și-i urmăream coborârea lentă.

Dar totuși, prea lentă. ”Vreau să se termine odată, să iasă mai repede! Vreau să înceteze durerea asta, doare mult prea tare!” spuneam printre suspine. Seb zicea ”Rezistă, Je, nu mai e mult!”. Avea și el lacrimi în ochi. Când eu urlam, sau plângeam, sau mă rugam, se ruga și el, încet, apăsat, cu durere, ca la sfârșit de lume. Îmi părea rău de el, dar nu aveam ce să-i fac, nu puteam să-l liniștesc. N-aveam energie pentru asta, aveam alte lucruri de făcut. Când Yago a bombat perineul a fost ca la cursa de sfert de maraton la care am participat anul trecut. Alergam eu de aproape o oră, soarele se ridicase bine pe cer, căldura devenea înăbușitoare și simțeam că nu mai pot. Nu erau decât vreo 11 km, deci nu o distanță prea mare, dar eu veneam după doar o lună de antrenament în care alergasem doar seara, pe răcoare. Dar când am văzut intrarea în oraș, adică sfârșitul cursei, am găsit niște resurse de unde nu știu și mi-am mărit ritmul atât de mult de parcă atunci luasem startul. Cam așa a fost și cu ceastălaltă ”linie de sosire”.

Mi-a dat așa o senzație incredibilă de putere și nemurire să-l văd că iese, că în sfârșit iese, încât l-aș fi împins afară imediat. Dar trebuia să las timp perineului să se lărgească. Mă ardea și mă ustura pielea vulvelor, de parcă căpuțul lui Yago trebuia să dea totul la o parte ca să iasă, atât de mare ce era. Am băgat un deget în fund și acolo nu mai era loc de niciun fel. Cu câteva minute înainte intestinul gros tocmai se golise de ultimele resturi. Acum înțelegeam pe viu de ce toată evacuarea asta totală: capul lui Yago era în cea mai mare parte împins în spate, înspre rect. Peretele care separă vaginul de rect era puternic întins spre coloana vertebrală și eu mă gândeam că n-are cum ca Yago să iasă fără să-l rupă. Dar ciudat, nu simțeam pielea întinsă în zona perineului, nu mă durea nimic aici. Dimpotrivă, vulvele și clitorisul îmi luaseră foc și parcă mii de ace îmi ieșeau prin piele. Aici a fost singurul loc în care mi s-a rupt ceva la naștere, singurul loc în care pielea a plesnit, o crăpătură mică și superficială, fără sângerări. Căpuțul lui Yago ieșea tot mai mult pe fiecare contracție și doar usturimea ce-o simțeam în vulve mă oprea să împing. Adică împingeam la fiecare contracție, și au fost vreo 3-4 de când i s-a văzut căpuțul și perișorul de pe el și până s-a născut. Dar nu cu toată forța. Era suficient, copilul nostru înainta milimetru cu milimetru spre lumea de afară, și noi puteam fi răbdători să facem asta cum trebuie. De fapt, Seb își cam pierduse răbdarea. Printre lacrimi, lacrimi de fericire care începuseră să curgă încă de când l-a întrezărit pe Yago între picioarele mele, spunea că mai e puțin și că trebuie să împing. ”Nu zău” gândeam eu, convinsă că nu trebuie să împing, nu mai mult decât o făcea deja corpul meu.

Nici nu știam cum să-l țin ca să-l simt mai aproape. Voiam parcă să intru în el, să mă contopesc cu copilul meu, să-i absorb respirația și ființa...

Stăteam pe vine, în apa caldă ce începuse să se răcească. Îmi pusesem deja mâinile pe marginea din spate. Controlasem cu ele tot ce se putea controla, chiar îl mângâiasem de câteva ori pe căpuț. Acum nu mai era mult. M-am sprijinit spre spate, deschisă total spre Seb, care era așezat lângă cadă. Mi-era puțin ciudă că el are o priveliște mai bună decât mine. Cu toate astea și în ciuda burții, puteam și eu să văd destul de bine cum Yago iese din mine. Mă gândeam, uite, nu am nevoie de oglindă ca să-mi văd copilul cum se naște. Și când s-a născut, în acea dimineață de sâmbătă, a fost cel mai minunat lucru pe care l-am văzut. Ceafa, spatele și fundulețul, ăstea au fost părțile corpușorului lui pe care ni le-a arătat prima dată. Și când l-am prins, sub apă, ce senzație divină. O întâlnire așteptată nu câteva luni, ci toată viața. L-am scos din apă și el era așa de roz și de curat. Și luminos, asta în ciuda luminii slabe ce pătrundea de la becurile din living. Nu respirase încă dar știam că e normal. L-am strâns în brațe și l-am mângâiat tandru pe spate. Cu acest masaj făcut plămânilor lui au venit și primele sunete dinspre gurița lui. Apoi a tușit și a scos ultimele resturi de lichid amniotic din plămâni. L-am depărtat de la piept și i-am privit fețișoara lui perfectă, cu mutrița puțin încruntată și ochișorii larg deschiși ce păreau să analizeze plăcile de faianță din baie. La guriță avea lichidul amniotic tocmai scos, limpede și curat. Apoi a început să plângă și să dea din piciorușe și din mâini. Un copil sănătos, vioi, cu un tonus muscular foarte bun și o culoare a pielii normală și frumoasă. Potrivit tabelului cu ajutorul căruia se calculează punctajul apgar, Yago era clar de nota 10, și asta încă din primul minut de viață.

N-am ieșit din cadă imediat, l-am pus puțin la sân întâi. L-a apucat și a molfăit sfârcul. Din mine ieșeau în continuare cheaguri de sânge. Erau mai multe și mai mari decât mă așteptam, dar nu m-am speriat. După ce am ieșit din apă, cu picioarele tremurând, poate de emoție, poate din pricina efortului susținut de a-l naște pe Yago, m-am așezat pe wc. Mi-era puțin frig și voiam neapărat să mă întind în pat. Mă uitam cu un zâmbet tâmp la Yago și nu-mi venea să cred că mi-am născut copilul, în cele din urmă. Îl pupam pe creștet, pe el și apoi pe Seb, și din nou pe el, și-mi declaram fericirea și iubirea. Când a venit prima contracție de după naștere, eu am fost ceva de genul ”Hei, ce e cu voi, doar am născut, nu? Ce mai vreți de la mine? N-am scăpat încă de voi?” Au fost mai dureroase decât credeam că vor fi, până a ieșit și placenta, la aproape trei ore după Yago. Dar apoi s-au mai cumințit, cu toate că durere încă a existat cam vreo două zile după naștere. Ca durerea menstruală dar ceva mai intensă: mă durea și spatele, și abdomenul inferior.

Pe vasul de toaletă, cu Yago în brațe, așteptând cuminți să iasă placenta.

A durat cu puțin sub trei ore până s-a desprins placenta de uter și a fost expulzată. Dar parcă au fost trei minute. Acum nici nu-mi mai amintesc ce-am făcut în timpul ăsta. Da, știu că am stat întinși pe pat, că am povestit puțin despre minunea ce ne-a păscut, Seb s-a descurcat cu sângele din baie care era parcă peste tot, în cadă, în wc, pe podea, în bideu, i-am masat puțin pielușica lui Yago și vernixul de pe ea, l-am înfășurat într-o altă fașă curată, el a ținut ceva timp ochișorii deschiși, a și supt puțin, apoi a adormit parcă. Dar nu-mi amintesc detalii și le simt lipsa. La următoarea naștere vreau să filmăm primele ore de viață… Și nașterea. În momentele ălea n-aș fi vrut să văd nicio cameră îndreptată spre mine, poate că aș fi simțit-o ca pe o intervenție externă și nedorită, poate m-aș fi cenzurat, poate m-aș fi controlat. Dar acum aș vrea să revăd, și altfel decât cu ochii minții, toată întâmplarea.

Revenind la placentă, când a ieșit, după ce ne-am întors toți trei în baie, am fost surprinsă că e așa de mică. Din ce văzusem înainte pe internet, mă așteptam la o placentă de vreo 2-3 kilograme. Că și caserola o cumpărasem să fie mare și încăpătoare, pentru o placentă… consistentă. Dar ea să fi avut în jur de un kilogram și până în 20 de cm în diametru. Am spălat-o, am curățat-o de cheagurile de sânge și-am șters-o cu dragoste, fără scârbă. Nu era doar o bucată de carne umană, era cea care-l hrănise și-l crescuse pe Yago în pântecul meu. Nu merita altceva decât respect. Și doar pentru acest respect ce i-l datorăm și merita să nu tăiem cordonul ce l-a legat pe Yago de ea. Am lăsat să facă natura onorurile, să se desprindă cordonul ombilical de Yago când e gata el de această despărțire. E foarte ciudat cum toată lumea din jurul nostru care afla că urmează să nasc acasă sau că tocmai am născut acasă considera ca cea mai mare problemă cordonul ombilical. ”Păi și cum faceți cu cordonul, cine îl taie?!” Dacă n-am fi făcut naștere Lotus și l-am fi tăiat, într-un târziu, ce putea fi așa complicat și cu implicații atât de majore o simplă tăiere a unui ”maț”? Îl legi, cu orice, nu trebuie să fie ceva steril, chiar și cu un șiret de pantofi poți să-l legi, și apoi îl tai, un centimetru mai la deal. Dar nu l-am tăiat, deci n-am mai avut ”problema” asta. Și n-am avut nici alte probleme, o posibilă infecție, cum spunea până și moașa că se va întâmpla. De unde infecția? Nu există nicio tăietură într-un țesut viu, nu există nicio rană. Doar placenta întreținută și protejată de microbi, asta în limita posibilităților, și un cordon ombilical perfect uscat, ca un lemn de uscat, încă din prima zi, care o separă de copil. Acum nimic nu mi se pare mai firesc decât nașterea Lotus. Despre asta a scris foarte frumos și cuprinzător o mămică din București care a născut acasă pe 1 martie, tot neasistată decât de soț, și care a lăsat placenta legată de copil până ce cordonul s-a desprins singur (tot în a patra zi de la naștere, la fel ca la Yago).

Am fost slăbită și amețită trei zile după naștere. În primele două mi-am recăpătat mare parte a puterilor chiar dacă n-am apucat să dormim prea mult. Dar deabia după a treia zi puteam să stau mai mult timp în picioare fără să obosesc sau să simt amețeală. Pe Yago l-am măsurat și l-am cântărit a doua zi. A avut 54 de cm lungime și vreo 3.400 grame în greutate (cântarul mecanic din baie, cu Seb și din nou cu Seb și cu Yago, apoi un calcul simplu de scădere). Un copil destul de mare. Mi-e ciudă pe mine că în timpul sarcinii m-am lăsat prostită de doctori și ecografe, care spuneau, în ultimul trimestru ”Veți avea un copil mic, odihniți-vă mai mult, mâncați mai mult!” Ajunsesem să mă stresez că nu mănânc suficient (că de odihnă știam că o cam ocolesc), deși numărul de calorii zilnice depășeau de multe ori 3.500.

Prima noapte cu Yago a fost destul de dură, deși a avut magia ei. Copilului îi era foame și în timpul nopții plângea rău din cauza asta, iar colostrul meu era cu picătura. Deși au fost niște clipe lungi și grele, că la zecile de ore nedormite și la efortul din timpul travaliului se adăuga stresul colosal că nu-mi pot hrăni suficient copilul, nu am renunțat. Și a doua zi producția a crescut încât Yago se putea sătura. Sunt mai multe de spus, o să scriu despre alăptare într-un alt articol. Dar de ce a fost magică? Pentru că mă simțeam într-un basm, o poveste, cu el acolo, lângă noi, în pat, mic și totuși parcă superior nouă. Nu mă săturam privindu-l, mi-era somn cumplit și pleoapele îmi cădeau împotriva voinței mele. Aș fi vrut să-mi țin ochii deschiși cu mâinile, doar ca să-l pot privi în continuare.

Nu am ieșit din casă primele zile, nu a fost nevoie. Copilul arăta toate semnele de sănătate, eu mă recuperam cum trebuie. Doar miercuri, în a patra zi de viață, am fost la centrul de sănătate să povestim cu moașa. Mergeam mai mult pentru curiozitatea ei, că nu mai văzuse niciun copil născut la domiciliu, într-un mod voluntar și neasistat medical. Vorbisem cu ea la telefon luni și ne-a spus clar că nu ne poate semna documentul constatator al nașterii. Era o fricoasă, se interesase la directoarea centrului de sănătate și asta-i spusese că dacă n-a văzut cu ochii ei cum a ieșit copilul din mine, nu poate semna. Că posibilele implicații legale sunt serioase, dacă se constată în viitor că noi am furat/cumpărat/răpit copilul. Seb se interesase pe net și aflase că dacă nu ne semnează actul moașa care mi-e supravegheat sarcina, cea care poate spune că am fost însărcinată și nu mai sunt, mai rămâne varianta de a merge cu doi martori la tribunal. Iar în complex erau destui martori ai nașterii lui Yago. Mă rog, nici nu ne băteam capul cu aspectul legal al problemei, adică sunt ”înmatriculați” copii cu proveniență necunoscută și nu reușim noi cu Yago? Totul va fi bine. Și a fost. Că miercuri, când l-a văzut moașa, și a văzut placenta legată de el printr-un cordon ombilical care era uscat definitiv, și a mai văzut și poze de la naștere, a spus: ”Cu dovezile ăstea directoarea nu-mi poate interzice să vă semnez constatarea nașterii!” A ieșit din cabinet și după zece minute s-a întors victorioasă. Așa n-a mai trebuit decât să mergem la tribunal cu hârtia semnată de moașă și să cerem certificatul de naștere și livretul de familie.

Când am fost la centrul de sănătate, moașa a chemat în cabinetul ei un pediatru ca să-l vadă pe Yago. După 20 de minute în care l-a analizat pe toate părțile, pediatra era uimită că are de-a face cu un copil sănătos. ”Pentru că nu ne-am mai confruntat cu așa ceva, trebuie să mergeți la spital, ca doctorii de acolo să-l vadă și ei. Nu-i găsesc nicio problemă, dar ei îi vor face și alte investigații” Era aproape incredibil ca un copil născut acasă fără ajutorul moașelor și al medicilor este sănătos. Cum îndrăznește el să fie sănătos după o naștere așa de riscantă?! La spital cu voi! Mai că spunea că copilul e aparent sănătos ”stați voi să ajungeți la spital și veți vedea că nu-i cum credeți!” Așa că ne-a dat trimitere de urgență la spitalul Nuestra Señora Candelaria. Firește că nu ne-am dus. Adică eu am născut acasă ca el să nu fie supus tuturor investigațiilor din secția de neonatologie și microbilor specifici spitalelor și acum ce? Să dau fuga la spital doar pentru că ei suferă de lipsă de precedent? Doar pentru că pe ei îi intrigă că cineva, în mileniul trei, alege să nască acasă fără sprijinul sistemului sanitar? Numai gândul de a ajunge pe holurile spitalului și de a-l preda pe Yago în mâinile medicilor, doar ca ei să se convingă că au de-a face cu un copil viguros și sănătos, îmi dădea fiori pe șira spinării. Asta ar fi însemnat un fel de internare, una de cel puțin câteva ore, ore în care eu și Seb am fi dat din colț în colț pe hol în timp ce micuțul nostru departe de noi, pe un pat de la neonatologie, în așteptarea mănușilor de latex care să-l întoarcă și pe dos în căutarea unor hibe inexistente.

Sunt mai multe întâmplări amuzante legate de Yago și nașterea lui acasă și reacțiile pe care le-am primit de la oamenii de care ne-am lovit, sper să am timpul să le consemnez aici. Ideea e că toți, cu mici excepții, au considerat că au de-a face cu niște extratereștri. Dacă și moașa, care recunoaște și acceptă că nașterea acasă e o optiune naturală, acum, la fel ca în trecut, privește reușita mea ca pe un ”noroc”, atunci ce pretenții să mai am de la restul? Nici una. Fiecare cu gândurile și părerile proprii. M-a amuzat teribil când a zis ca la următoarea naștere să iau totuși o moașă să mă asiste. Păi… de ce?! Pentru ce?! Am vrut o naștere în care să nu-mi dicteze nimeni ce să fac și am primit-o. O naștere în care eu am fost propriul meu șef, eu și vocea din interior. M-ar fi ajutat o moașă când urlam de durere? Că atunci îmi era greu. Poate mi-ar fi oferit ceva pastile împotriva durerii, dar nu le-aș fi acceptat. Și nu, prezența ei nu m-ar fi ajutat. Ba chiar consider că mi-ar fi provocat ceva probleme, pentru că nicio moașă, din nicio parte a globului, nu stă cu mâinile în sân în timpul unui travaliu și a unei nașteri, doar să observe.

Când ceva durează mai mult decât consideră ele că e necesar, intervin. Și îți spun ce să faci. Pot astfel grăbi procesul când procesul nu vrea să fie grăbit, pot să considere că așteptarea e prea lungă și e nevoie de transfer la spital, pot să te panicheze în loc să te liniștească, și pot chiar să-ți provoace o hemoragie. Placenta mea a ieșit în vreo trei ore de la naștere, un timp destul de lung comparativ cu cela 10-15 minute standard din spitale. Ar fi așteptat vreo moașă atâta timp fără să se streseze? Fără să mă streseze? Poate că un mic procent, o moașă ideală, foarte bine informată și foarte nestresată. Că majoritatea încep să facă masaj pe burtă (ceea ce nu e indicat) și să tragă de cordonul ombilicat (iar total contraindicat, că de aici vin cele mai multe hemoragii de după naștere, când placenta nu-i lăsată să se desprindă în ritmul ei și este forțată să se rupă de uter – bam! un fluviu de sânge de neoprit). Dacă femeia nu are temperatură ridicată, ceea ce ar fi însemnat o infecție, posibil în uter, atunci placenta e ok și poate să iasă și în trei zile.

Experiența nașterii lui Yago m-a învățat multe lucruri și mi-a dovedit atâtea altele. A fost ceva foarte primitiv și instinctiv, ceva ce m-a făcut mai puternică și mai încrezătoare în… tot. A fost ceva foarte intens și frumos, dincolo de inerenta durere. Durerea sperie pe cei mai mulți oameni, dar după nașterea lui Yago am înțeles că dacă nu i te opui, durerea poate fi relativă. Și nu te omoară. Durerea e ceva cu care te poți împăca, ceva cu care te poți descurca. De aceea aștept cu nerăbdare următoarea naștere (asta și pentru că deja îmi este dor de burtă și de toată viața unei femei însărcinate). Cert este, și asta o spun după doar o lună de viață a copilului meu, să naști este ușor. Să crești un copil, aia este adevărata provocare.

Alte detalii de la naștere, în textul Despre cum am născut acasă, pe scurt

Am mai scris despre decizia de a naște acasă, neasistat, în textele Vreau să nasc acasă. Doar eu cu Seb și omulețul din burtă., Pregătirile noastre pentru nașterea acasă, neasistată medical și Săptămâna 41, bebelușul n-a sosit.

*am scris acest text într-o săptămână, în fiecare zi câte puțin. De aceea poate să și pară cam ”dezlegat”

Dragul meu Yago, îți mulțumesc că ai venit. La mulți ani!

O, minunea mea, iubirea mea, bine-ai venit! Te iubesc, te iubesc, te iubesc! Sunt cea mai norocoasă persoană din lume. Sunt cea mai binecuvântată femeie. Sunt fericită. Îți mulțumesc, Doamne!

Momentul venirii pe lume a copilașului nostru a fost exact așa cum mi l-am imaginat. A fost mai mult decât o ușurare colosală după o muncă istovitoare, muncă ce nu numai că a durat mult, ci a fost și foarte intensă. A fost o explozie de bucurie și extaz. Asta am simțit când s-a născut Yago. Hormonii bucuriei mi-au invadat corpul și nu mă puteam opri din a gândi ”Ce bine e, Doamne, ce bine e!”. Și în ciuda contracțiilor destul de dureroase ce au urmat după momentul expulziei, zâmbetul de pe față nu m-a părăsit mult timp.

Povestea travaliului și a nașterii lui Yago acasă, în apartamentul nostru închiriat din Costa Adeje, alături doar de Seb (și de mâțele noastre) este destul de lungă iar acum nu am s-o scriu în întregime. Așa că mă voi rezuma la ce s-a întâmplat în linii mari, pentru ca în câteva zile să detaliez într-un alt articol. Așadar:

Joi, 16 februarie

-ora 18: primele contracții (mai mult dureri de burtă ca atunci când mănânci prea mult); după o jumătate de oră, se opresc;

Vineri, 17 februarie

-ora 01: presiune puternică în pelvis;

-ora 01.20: următoarea presiune; înțelegem că a început travaliul;

-până la ora 08 contracțiile au continuat la intervale neregulate de 10-15 minute, unele dureroase, dar cele mai multe nu; în ăst timp am băut ceai de frunze de zmeur, am mâncat miere și polen, mi-am făcut temele la germană, m-am jucat cu pisicile; Seb pe lângă mine; ascultăm ritmul cardiac al lui Yago cu stetoscopul fetal, între 134 și 148 bătăi pe minut;

-la 09 am reușit să dorm o oră, eram trează deja de 24 de ore; contracțiile s-au rărit; ne dăm seama că este un travaliu fals, că am doar contracții de pregătire a uterului și nu de dilatare a cervixului;

-până la 12 continuă contracțiile, fără intensitate, după care se opresc; am mers înainte cu rutina alimentară ca-ntr-o zi normală;

-de la 13 la 14.45 dorm;

-ora 15.45: încep din nou contracțiile, la intervale regulate de 10-12 minute; contracțiile sunt ceva mai intense decât cele de dinainte; înțelegem că a început adevăratul travaliu și Yago se pregătește să iasă; între contracții îl tund pe Seb, îi crescuse părul a la Beatles aproape;

-până la ora 20 frecvența contracțiilor scade sub 10 minute; durerea începe să-și arăte colții; mâncăm, destul de copios, mi-era foame, ieșim în grădină la o plimbare de vreo oră, ne jucăm cu mâțele, facem ceva poze;

-ora 21: o contracție de vreo 50 de secunde la fiecare 6 minute; durerea crește în intensitate; în ultimele ore fac caca foarte des, cam la jumătate de oră, inclusiv diaree; e normal, corpul se pregătește; printre contracții, îmi iau cina, lui Seb nu-i e foame; am chef din nou de germană, studiez vreo oră;

Sâmbătă, 18 februarie

-ora 00.30: contracții la fiecare 3 minute, apoi mai dese; Seb îmi pregătește apa din cadă, intru și contracțiile devin mai blânde; de aici nu mă mai pot ocupa de ”proiectul” meu principal din travaliu, scrierea în jurnal; Seb continuă notele (de-abia acum văd că el a continuat să scrie, a scris chiar și când am plâns de durere);

-ora 01: începe greul; dureri tot mai mari pe contracții, doar un minut de relaxare între contracții; înțeleg că cervixul nu mai are mult până a se șterge complet; trăiesc contracțiile în patru labe, în poziție stând pe wc sau pe vine pe wc ori în apă, în cadă; Seb îmi face ceaiuri peste ceaiuri și limonade cu miere peste alte limonade cu miere (simțeam continuu nevoia de a mă hidrata, am băut în cele 15 ore de travaliu peste 8 litri de lichide);

-ora 01.20: Seb continuă să-mi slujească; printre care și documentarea de pe net; mă asigură că totul e normal, nu mai ia mult timp, spune că contracțiile vor dura mai mult dar se vor rări; așa se și întâmplă, durează cam 2 minute și ceva între două contracții; mă ajută mult că Seb spune că e normal ca durerea pe care o simpt să fie mare, chiar dacă și eu citisem înainte de travaliu asta; vreau să dorm, sau să mă întind în pat, sunt obosită rău; dar nu pot, nu e o poziție care să-mi aline durerea; când nu sunt în cadă, am o sticlă cu apă caldă la șale și un ciorap cu sare de mare încălzit în cuptor pus pe burtă;

-până la 03.00 mă rog și plâng și cânt și urlu, intru și ies din cadă de mai multe ori, Seb continuă să-mi mențină apa caldă; între unele contracții merg, dar nu-i o activitate prea plăcută;

-ora 03.30: simt nevoia tot mai puternică de a face caca; și de a împinge; înțeleg că Yago începe să coboare din uter în vagin; vreau să mă conving și bag un deget; la lungime de-un arătător, îl ating, de fapt sacul amniotic; trăiesc niște emoții încredibile;

-ora 04.00: îl simt pe Yago presând tot mai puternic; îmi vine să împing, să mă golesc, să scot totul; sunt țintuită de vasul toaletei; cred că nu va mai dura nici jumătate de oră până să-l nasc (dar mă înșel);

-ora 04.15: în durerea imensă vine un moment magic de extaz: se rup membranele sacului amniotic; apa țâșnește în wc; pun mâna să verific, da, este curată, incoloră, transparentă, nici urmă de meconiu, ce bine;

-ora 04.20: iar contracție gravă, intru în cadă sperând să nu mai dureze mult, durerea e mare până la cer și-napoi; între contracții mă apucă somnul; ațipesc de câteva ori, vreme de secunde; mă rog să se termine că nu mai îndur; Seb mă întreabă dacă vreau să merg la spital; îi zic că vorbește prostii;

-ora 05: Yago coboară pe fiecare contracție, contracție când mie îmi vine să împing; urletele mele sunt tot mai animalice; Seb mă roagă să ”zic” mai încet, ca să nu cheme vecinii poliția; n-aveam nevoie să aud asta, de fapt n-aveam nevoie de nimic; pe tot travaliul a fost așa, n-am vrut muzică sau altceva, doar liniște; iar să urlu îmi făcea un pustiu de bine; încercăm să-i luăm pulsul, dar eu nu am forța de a sta în picioare în cadă (stetoscopul nostru nu e acvatic); pe încă o împingere, fac din nou caca; acolo, în apă;

-ora 05.30: Yago a coborât tot mai mult; pe contracție capul lui bombează perineul, după contracție, capul se retrage în sus, pe canalul de naștere – asta vreme de vreo opt contracții; sunt epuizată de așteptare; între contracții zac în nemișcare, îmi recuperez forțele, aproape că moțăi pe margine căzii; Seb, în cur lângă cadă, îmi zice să mă regăsesc și să duc treaba la capăt, că pot; ȘTIU ASTA, doar că nu e gata; dar Seb nu avea de unde să știe, eu nu mai aveam forța de a-i comunica ce e cu mine și cu Yago;

-ora 05.45: bag degetul, îi ating căpuțul, peste căpuț dau și de cordonul ombilical; mă gândesc să nu fie înfășurat în jurul gâtuțului, bag degetul între cordon și căpuțul copilului, nu pare tensionat, mă retrag; zic facă-se voia Domnului;

-ora 06.05: capul lui Yago bombează perineul și mai mult, cordonul nu se vede, a alunecat într-o parte; de acum nu se mai retrage după contracție, semn că el e gata să iasă; mai rămâne ca perineul să-și adapteze dimensiunile, să se întindă suficient și să-l lase să treacă; îi simt perișorul; îi spun lui Seb ”copilul nostru are păr”; amândoi plângem; stau în vine în apă și mă sprijin cu mâinile în spate, de marginea căzii; ne uităm în jos și deja îl vedem; durerea s-a transformat de ceva minute, nu mai este aia din zona lombară și din zona de jos a uterului, mi-a invadat mușchii perineali; ciudat, nu de la vagin spre fund, așa cum mă așteptam, ci în sus, spre vulve; timp de vreo 3-4 contracții capul lui Yago apare milimetru cu milimetru afară; clitorisul mă doare și mă ustură, se întinde tot mai mult; mă gândesc că nu l-am masat mai deloc în timpul sarcinii, eu insistând pe intrarea în vagin și zona dinspre anus; next time; Seb zice ”hai, mai e puțin”; eu nu vreau să împing mai mult decât simt, nu vreau să rup nimic; căpuțul e tot mai mare, durerea tot mai ascuțită; simt cum îmi plesnește clitorisul (în final, aici și am avut singura ruptură, mică, 2 cm, externă, pe clitoris, n-a sangerat deloc);

-06.10: Yago iese ca un glonț, fără să mai zăbovească înăuntru, totul se întâmplă în mai puțin de o secundă; capul, umerii și restul corpului, toate de-odată; sunt în extaz; ce simpt e de nedescris; Seb plânge de fericire și de ușurare; unul dintre noi sau amândoi în același timp l-am prins pe Yago; îl scoatem ușor din apă, Seb își retrage mâinile, eu îl strang la piept; este de un roz sublim; încă nu respiră; cu o mână îl mângâi ușor pe spate; se aud niște sunete, apoi tușește ușor; îl depărtez de mine ca să-l privim, la guriță a scos lichid amniotic; începe să plângă; încet și apoi tot mai zgomotos; nu mai putem de atâta fericire; lovește cu piciorușele, cu mânuța îmi apucă crucea de la gât; da, dragul meu, știu, Dumnezeu ne-a ajutat, el ne-a adus împreună; Seb îmi aduce o fașă ușor încălzită cu care-l acopăr pe Yago; îl pun la sân, el îl ia instinctiv;

A venit înaintea zorilor, în ultima zi a Vărsătorului, la sfârșitul celei de-a 42 săptămâni de sarcină.

-Seb face ceva poze apoi mă ajută să ies din cadă; mă așez pe wc, să așteptăm ieșirea placentei; ies cheaguri de sânge, la fel ca în cadă; multe; placenta nu se grăbește; am contracții destul de dureroase, semn bun, uterul lucrează la desprinderea placentei; după ceva minute, cu chiloții cu absorbant puși așa, peste cordonul ombilical, hotărâm să mergem în dormitor; vreau să stau întinsă, neapărat; Seb pune chestii impermeabile pe pat, să nu pătez; stăm întinși și ne holbăm la minune; contracțiile continuă; Seb îmi schimbă absorbantul, așa, cum eram întinsă pe-o parte; era deja plin de sânge; e normal;

-08.40: simt nevoia să fac pipi; cu Yago în brațe, legat de mine prin cordon, mergem în baie; mă așez pe wc, dar totul e blocat; chiar dacă simt că trebuie să fac, știu că am ceai, și apă, și limonadă de dat afară, nu pot; cordonul e deja mult mai subțire ca la naștere, s-a ”tras”;

-08.50: m-am deblocat, pot să fac pipi; când dau drumul la pipi, simt că vine mai mult de atât; îi spun lui Seb să aducă caserola că iese placenta, o aduce, mă ridic puțin ca să poată s-o bage sub mine, în vasul toaletei; în secunda următoare dau drumul la tot, iese și pipi, iese și placenta, ies și alte cheaguri de sânge; ăsta a fost alt moment de eztaz și de eliberare, de ușurare și de victorie; niciun pic de durere în eliminarea placentei, la fel cum n-am simțit durere în expulzia fătului; mă ridic, Seb ia copilul în brațe, eu spăl placenta la chiuvetă; o analizăm, e întreagă, rotundă și simetrică; în dormitor o ștergem și o înfășurăm într-o fașă absorbantă impermeabilă; ”pachetul” îl punem lângă copil (am hotărât să facem naștere Lotus, adică să nu tăiem cordonul ombilical și nici să nu-l legăm, să lăsăm copilul conectat la placenta lui până când cordonul se va usca și se va desprinde natural și firesc de buricul copilului – lucru care s-a întâmplat pe 22 februarie, la patru zile de la naștere, lăsând în urmă un buric minunat);

-09.15: primul caca meconial; până a doua zi dimineață, Yago a mai făcut de 7 ori meconiu, destul de consistent de fiecare dată; în cursul zilei a exersat suptul de colostru; noaptea a făcut și primul pipi; nu i-am făcut baie până în ziua a șasea de viață; nu a fost nevoie, era curat și mirosea așa de bine; n-am dat cu nimic pe cordon, cu alcool sau altceva, doar din când în când am mai picurat câte o picătură de lapte de la sân în buricuțul lui; placenta a fost îngrijită cu sare de mare, ca să se usuce și să se conserve, și cu câte o picătură de ulei esențial de arbore de ceai la fiecare schimbare a ”scutecului” (al placentei, firește), pentru efect antibacterian și anti-mirosuri;

În ziua a patra, placenta deja uscată și cu forma pachetului.

-după naștere am continuat să beau ceaiul de frunze de zmeur, care ajută mult munca uterului de refacere, și am început să beau ceai de coada calului și de traista ciobanului, pentru prevenirea hemoragiei; în primele trei zile am umplut, în medie, cinci absorbante medii pe zi, deci pierderi de sânge normale;

Asta este, pe scurt, poveste noastră, povestea nașterii copilului nostru acasă, fără asistentă profesională și fără intervenții din partea nimănui. Doar noi și natura. Noi și Dumnezeu. Nu m-aș fi simțit bine cu nimeni alături de mine în timpul travaliului și al nașterii, nici măcar cu maică-mea, d-apăi cu o persoană străină, fie ea și moașă. Seb a fost moașa mea, el mi-a dat asigurările de care aveam nevoie, că totul merge cum trebuie să meargă. Și oricât de mult îl iubesc pe Seb, au fost momente în timpul travaliului în care nu-l vroiam în preajmă nici pe el, să mă atingă sau să-mi vorbească. Asta este nașterea, un proces prin care trebuie să treci singură.

A fost istovitor, a fost un drum lung, a fost dureros, dar a fost frumos și cum am visat să fie. Sunt conștientă că și orele de nesomn de dinaintea travaliului și-au spus cuvântul când a venit durerea și epuizarea, și faptul că de multe ori uitam să mai respir în timpul contracțiilor și asta intensifica durerea (pentru următorul copil o să fac zilnic exerciții de respirație, ca să-mi intre bine de tot în fire, nu ca acum, săptămânal, doar la cursurile de pregătire prenatală). Dar la fel de conștientă sunt că toate s-au întâmplat pentru că așa trebuia să fie acum, să trec printr-o experiență puternică și destul de dificilă, să înțeleg procesul nașterii cu toți porii și toată ființa mea.

Ok, atât, e târziu și-s obosită, mă chinuie o mastită de câteva zile după ce m-a încercat și furia laptelui (învățăm, eu cum să alăptez și să-mi golesc sânii eficient cu pompa de lapte, Yago cum să sugă fără să-mi crape sfârcurile). A, da, Seb a depus deja actele la tribunal pentru obținerea certificatului de naștere, ni se va elibera la începutul lui martie. A fost puțin problematică obținerea semnăturii pe actul de constatare a nașterii, dar după ce moașa care mi-a supravegheat sarcina a văzut pozele de la naștere și placenta legată de copil (a patra zi de la naștere am mers la centrul de sănătate cu Yago pentru asta, moașa nu mai văzuse în viața ei un cordon ombilical întreg și uscat și o placentă legată încă de copil, probabil și pentru că în spitale cordonul se taie imediat după expulzia fătului, deci cred că nici doctorii n-au văzut placenta și copilul încă legați) a semnat fără să mai fie rugată.

Restul poveștii și partea mai puțin tehnică, data viitoare.

Scutecelul placentei - schimbat o dată pe zi.

Seb a avut ceva emoții cu placenta, îi era mereu teamă să nu tragă de buricul copilului și să-i facă vreun rău, dar totul e destul de rezistent.

Cu un buric gata, frumos și curat (mici secreții galbene, normale, s-au dus în două zile cu picături de lapte de la sân) în doar 4 zile de la naștere. Seb spune că se bucură că am hotărât să nu tăiem cordonul.

Noapte bună, îngeraș!

Yago Alexander s-a născut azi dimineață la ora 6.10, ora Canarelor. Frumos și vioi ne-a dat bună dimineața din cadă, după 15 ore de travaliu, pe care Je l-a dus cu credință până la capăt.

A fost un început de  călătorie incredibilă, pe care ne vom găsi mai încolo timp să îl împărtășim. Acum trebuie să ne odihnim toți trei și să ne cunoaștem mai bine…

Este 10 februarie, sarcina mea are 40 de săptămâni și 6 zile iar copilașul nu dă semne c-ar vrea să iasă din burtă azi-mâine. În ciuda nerăbdării cu care-l așteptăm, el știe că nu punem și nu o să punem niciun fel de presiune pe el să vină mai repede. Un copil se naște când este el gata și doar atunci începe travaliul. Am citit de curând o teorie despre mecanismul natural al declanșării travaliului, o chestie complexă pe care am înțeles-o în câteva linii drepte: copilașul este gata pregătit pentru lumea de afară și o glandă anume din corpușorul lui (glanda suprarenală) își atinge și ea dezvoltarea intrauterină completă ceea ce-o face să elibereze un hormon, care hormon ajunge prin cordonul ombilical la placentă și face ca anumite glande ale mămicii să producă un alt hormon responsabil cu contracțiile uterului. Deci totul este despre niște hormoni. Pe scurt, travaliul – implicit nașterea – nu începe până fătul nu-i matur și gata să fie născut. Aceeași teorie spune că sunt doar două excepții de la regulă: dacă mediul intrauterin este mai periculos pentru copil decât cel extrauterin sau când bebelușul decide să iasă mai repede datorită atracției lunii, stelelor sau planetelor – un fel de menire și de împlinire a celor scrise.

După cursul de pregătire prenatală de miercuri moașa m-a avertizat că dacă depășesc 42 de săptămâni trebuie să merg la spital să-mi inducă nașterea. M-am simțit tristă și trădată, dezamăgită și decepționată. Adică era de înțeles ca ”sfatul” ăsta să vină de la cineva cu vederi înguste, un reprezentant al sistemului sanitar care chiar crede în niște limite și standarde impuse de niște alți oameni, prin mediere matematică a unor cifre și standardizare a indivizilor. Dar venind de la o moașă care încurajează revenirea la natură, care declară la fiecare curs pe care-l susține în fața femeilor însărcinate că ”nașterea este a ta, nu a spitalului, nu a doctorului, nu a moașei!”, care spune că nașterea cea mai simplă și ușoară este cea fără intervenții, care este de acord că femeile știu cum să nască, sunt programate genetic pentru a naște pui vii, care zice mereu că nicio femeie nu seamănă cu alta și nicio sarcină ori naștere nu poate fi ca o alta, așadar venind de la ea a sunat ca un pahar de cristal izbit de o pardoseală de marmură.

Nu mai este nevoie s-o spun, dar nu cred în inducerea nașterii doar de dragul respectării unor limite de timp. Aici vorbesc despre o sarcină sănătoasă cu un copil sănătos. Puțină lume realizează că perioada de patru săptămâni, între săptămâna 38 de sarcină și 42 sau 37-41 după alte cărți, pe care tot sistemul medical se bazează când vorbește de o naștere ”la termen”, este doar o medie. Asta nu înseamnă că toți copiii s-au născut și trebuie să se nască în această perioadă. Se vorbește despre postmaturitate în cazul în care sarcina sare de săptămâna 42, dar s-au născut și continuă să se nască copii perfect sănătoși, fără semne de postmaturitate și la 48 de săptămâni. Adevărul este că niciun medic sau vreo moașă n-are niciun drept să-mi spună mie că am depășit termenul, copilului nu-i mai este bine înăuntru, nu se mai dezvoltă și trebuie scos. Nu fără dovezi.

Când am întrebat-o de ce trebuie indus travaliul la 42 de săptămâni, a spus că placenta nu mai alimentează cum trebuie fătul. Apăi cum poți să spui așa ceva, să faci o regulă din asta, să mi-o aplici mie doar pentru că așa ți-au spus ție cărțile de medicină? Nu trebuie să-mi faci și niște analize, probabil, un consult, ceva, care să-ți confirme teoria? Că doar nu s-o întâmpla ca în săptămâna 42 fix, când s-au încheiat cele 294 de zile de gestație, placenta fiecărei femei să își închidă prăvălia și să se care ”Apăi eu am hrănit copilul ăsta 42 de săptămâni, mi-am făcut treaba, adio!” Ceva n-ar fi firesc aici, un sistem așa bine pus la punct cum este corpul uman, să dea greș la sfârșit de sarcină, după cea a crescut o sămânță și a transformat-o într-un făt sănătos. Cred cu tărie că lucrurile nu stau deloc așa și am deplină încredere în placentă și-n copil și-n corpul meu sănătos. Numiți-mă extremistă, dar eu o văd ca pe un act de credință, în sine și în măreția creației.

Nici nu mai iau în discuție o posibilă eroare de memorie, ca să-i zic așa. Calcularea datei probabile a nașterii se face în funcție de ultima menstruație, iar dacă nu ți-o amintești cu exactitate, în care caz sunt și eu, se are în vedere vârsta gestațională a fătului. Adică o aproximare făcută la ecografie de către calculator care are și el niște date setate și introduse de om printr-o medie aritmetică – daca sunt atâția centimetri ori atâția (la diametrul capului, al toracelui, lungimea femurului, etc.) rezultă o vârstă a fătului de atâtea săptămâni. Dar asta nu reprezintă nimic altceva decât o vârstă estimativă și nu ar trebui să fie folosită în scopul de a diagnostica o sarcină. Tot sistemul sanitar crede că suntem doar niște vite proaste ce n-au minte ori rațiune și care trebuie mânate, montate și ajutate să fete.

Dar nu trebuie să faci facultatea de medicină ca să poți citi și să te poți documenta despre sarcină și naștere, nu ai nevoie să fii savant ca să înțelegi natura, nu-ți trebuie diplomă universitară ca să înveți să fii sănătos și nu trebuie să fii sectant ca să-ți dai deplină încredere în tine și în corpul tău. Iar dacă alegi să alegi conștient pentru tine și nu lași deciziile legate de corpul tău SĂNĂTOS și fătul tău SĂNĂTOS pe mâna cadrelor medicale, nu te face o persoană inconștientă și egoistă. Doar o persoană care-și asumă responsabilitatea în loc s-o paseze altcuiva.

*Și nu, nașterea acasă neasistată nu este o modă la care vreau și eu să mă aliniez și nici vreo dorință de epatare. Iar aici, în acest text, este vorba de povestea mea și trebuie tratată ca atare. Deciziile mele nu afectează pe nimeni altcineva decât pe mine, copilul meu și soțul meu. Atât. Orice om care nu este în aceștia trei n-are niciun drept să mă ”sfătuiască” ori să mă acuze că mă joc cu viața cuiva. Fiecare să-și vadă de ograda lui, de grijile, deciziile și responsabilitățile lui.

Săptămâna 40, pe plaja Fitenia (Las Americas)

Burta nu s-a mai mărit în ultima lună (măsurătorile centimetrului sunt egale aproximativ), dar copilașul da. Un mister

:)

[Vezi cu PicLens]

Decizia de a naște acasă a venit ca ceva firesc. Era la cateva zile de cum aflasem ca sunt însărcinată cand am dat pe net peste Ana Măiță și povestea celor doi băieței ai ei născuți acasă fără asistență medicală. Era în vorbele ei și-n toată istorisirea ceva atât de frumos, de natural și de primitiv încât m-a emoționat profund. Și m-a schimbat fundamental. Or fi fost de vină și hormonii mei de gravidă, n-are a face, dar am plâns continuu în timpul lecturii. Citeam și cu fiecare cuvânt pe care-l absorbeam îmi spuneam că da, așa trebuie să fie o naștere normală. Cum de eu nu știam că există așa ceva? ”Cum de aflu abia acum, când sunt însărcinată, că există femei care aleg să dea naștere acasă, în ambianța intimă și confortabilă a propriului cămin, și nu în mediul steril din spital? VREAU ȘI EU!” i-am spus lui Seb.

Până atunci nu concepeam nașterea ca pe altceva decât un act medical. Îmi amintesc că-n 2008, când a născut sora mea, am fost contrariată când am aflat că-n spitalul județean din Sibiu se naște, în majoritatea cazurilor, doar cu moașa. Că dacă e în timpul nopții, medicul ce e de gardă trebuie să se împartă între cazuri și că poate să nici nu ajungă la tine. Tu crăpi în durerile facerii și n-ai lângă tine decât niște asistente și-o moașă. Inadmisibil, imposibil, greu de tolerat. CUM NAIBA SĂ NAȘTI FĂRĂ MEDIC?!?! Acum râd de mine și de gândirea pe care o aveam atunci. Povestea Anei Măiță a fost declicul meu, așa am început să caut și să citesc despre naștere, ca simplu fenomen fiziologic. Și am ajuns să aflu despre ce înseamnă cu adevărat nașterea și cum trebuie ea trăită, nu cu frică, ci cu emoție, așteptare, contopire și extaz. Am aflat că nașterea poate fi orgasmică, că poate să-ți dea cele mai incredibile sentimente de înălțare, mândrie, putere, că îți aparține, ție, ca mamă, și nu uniformelor albe. E ceva privat și senzual, nu-i ceva clinic.

De moașa Cande am aflat de la moașa cere-mi monitorizează sarcina. Asistă la nașteri la domiciliu în Tenerife și pe insulele dimprejur de câțiva ani și este una din puținele moașe din Canare care fac asta. Am mers la întâlnirea cu ea cu sufletul îndoit. Nu asta îmi doream, nu o naștere acasă cu o persoană străină alături de mine. Mă gândeam la toate chestiile și nebuniile, nu numai la cele legate de actul în sine, și mi se părea total pe dos să am musafiri tocmai când nasc. Adică femeia trebuie omenită, cineva trebuie să-i facă cafea, să-i dea de mâncare, că deh, nașterea poate dura ceva timp, Seb poate are altceva de făcut decât s-o întrețină pe moașă, iar s-o știu pe ea umblând prin bucătărie cred că m-ar fi distras de la treaba ce-o am de făcut. Da, este un profesionist care mă poate ajuta în caz de orice, care mă poate liniști atunci când eu am dubii că ceea ce mi se întâmplă este normal, că așa este un travaliu, că așa iese copilul, uneori mai greu, că e ok, să stau liniștită, totul merge exact cum trebuie să meargă.

Dar mi-am zis că sunt puternică și am simțurile cu mine, pot să-mi ascult singură corpul și intuiția, știu mai bine ce vrea corpul meu de la mine decât o persoană din afară, fie ea și una școlită și experimentată. În paranteză și ulterior față de momentul cu moașa, soră-mea mi-a spus că nu am decât teorie și nu mă pot baza doar pe asta într-un moment atât de greu cum este nașterea. Că n-am experiență. De acord, n-am decât cunoștințele pe care le-am aflat în ultimele luni. Dar am ceva mai mult decât experiența moașei. Am încrederea că corpul femeii, corpul meu, știe cum să nască, singur, fără sprijin din exterior. Este programat genetic pentru asta, așa cum este programat pentru toate procesele ce le desfășoară. N-are nevoie de asistență ca să procreeze, nici pentru defecare n-are nevoie de asistență, că doar nimeni nu stă lângă wc cu tine să-ți spună când să împingi, ba chiar corpul ăsta s-ar bloca și sfincterele s-ar închide în prezența cuiva, oricui, în jurul tău în momentul acela intim și privat. Și n-ar mai ieși nimic.

Așadar am mers împreună cu Seb să întâlnim moașa, dar simțeam deja că este un compromis. Făcut pentru siguranța și liniștea lui Seb. I-am spus că pentru el o fac, că eu nu vreau să am pe nimeni în casă, lângă mine, în acele momente, în afară de el (și de cele două pisici ale noastre). Este de înțeles că atunci când moașa ne-a spus că onorariul ei în cazul în care cădem de acord este de 2.000 de euro am răsuflat ușurată. 2.000 de euro era și este o sumă uriașă pentru noi, așa că am rămas fără moașă. Ea ne-a spus că alte colege de-ale ei cer 1.500 și ne poate face legătura cu ele, dacă dorim. Nu, nu doream. Când plecasem de-acasă i-am zis lui Seb că mai mult de 500 de euro, cu indulgență, nu sunt de acord să plătim. Sunt, într-adevăr zgârcită, adică, la urma urmei, este vorba de siguranța și sănătatea copilului nostru. Dar eu fac toată treaba, eu și corpul meu sănătos și capabil pe care mi l-a dat Dumnezeu și pe care l-am îngrijit cu atenție și grijă. Nu moașa. Ea este un observator extern și, în cazuri nefericite, poate fi un membru activ care să influențeze în rău cursul travaliului și al nașterii.

Când moașa ce-mi monitorizează sarcina a auzit că nu ne permitem s-o plătim pe Cande și că-i dăm înainte cu nașterea acasă în doi, neasistată, și-a propus să nu ne lase să facem asta de capul nostru și a intervenit la amica ei care a zis ok, vă ”fac” pentru 500 de euro. Din toată afacerea Seb a fost cel mai fericit. Eu, fericită doar pentru liniștea lui. Care e lucru destul de mare pentru mine, adică liniștea lui Seb, dar nu așa de mare cum este nașterea. Ne-am întâlnit din nou cu Cande și de la început am simțit-o schimbată. Diferită față de la prima întrevedere. Era mai arogantă, mai autosuficientă, mai puțin răbdătoare. Ca și cum ar fi spus ”pentru un sfert din onorariul meu veți avea servicii pe măsură!” Se comporta ca și cum ne face un favor. Cu toată responsabilitatea pe care și-o asumă o moașă la asistența la domiciliu, tot nu consider că ne făcea un favor. 500 de euro sunt totuși 500 de euro. Ne-a dat o listă cu toate lucrurile pe care trebuie să le avem în casă pentru naștere și cu diferite lucruri pe care eu trebuie să le fac ca să-mi pregătesc corpul pentru travaliu și expulzia fătului. De unele din ele știam, cum ar fi exercițiile Kegel pentru tonifierea mușchilor pelvieni, exerciții pe care le fac din luna a patra de sarcină, sau de masajul perineal, masaj pe care-l fac seară de seară din săptămâna 32. De altele am aflat de la ea, cum este ceaiul de frunze de zmeur, ceai care pregătește uterul pentru naștere și înmoaie cervixul, ceai pe care am început să-l beau de atunci. Sau de ceaiul de coada calului pe care trebuie să-l am la îndemână pentru cea de-a treia etapă a nașterii, cea de după expulzia fătului: eliminarea placentei. Ceaiul ăsta, printre alte lucruri bune pe care le face, oprește hemoragia.

M-a contrat de mai multe ori când eu îmi spuneam părerea, mereu terminându-și argumentul cu ”poți să naști acasă, cum vrei tu, dar eu nu voi veni să te asist”. Însă punctul culminant a fost când i-am spus că nu-mi doresc să fie tăiat cordonul ombilical așa cum se practică, imediat după ce copilul iese sau cel mult la 8-10 minute, atunci când nu mai pulsează. Atunci a spus că ea nu se bagă, că-și riscă licența și cariera, că întârzierea tăierii cordonului poate duce la pierderea de sânge și moartea copilului, că nu există niciun avantaj în practica de care vorbesc eu, dimpotrivă, numai dezavantaje. Când i-am spus de nașterea lotus, așa cum e cunoscută vechea practica de a lăsa copilul legat de placentă până când cordonul se usucă și se rupe singur, în mod natural, adică între 3 și 7 zile, mai că nu s-a închinat. Mi-a spus că n-a auzit de așa ceva, că da, știe de mamele care mănâncă placenta după naștere (ce legătură are asta cu ce-i spuneam eu?!), dar să ții placenta-n casă, lângă copil, și cordonul ombilical netăiat, apăi așa ceva e o barbarie. Niciun mamifer nu o face (ba vă contrazic, doamnă moașă, există mamifere care poartă placenta puiului până se desprinde cordonul de burtică, cimpanzeii). Mi-a dat un ultimatum: dacă nu vreau să-l tai atunci cand nu se mai simte pulsul în el, atunci ea nu intră în schemă. Ori fac ca ea, ori ea nu vine. Trebuia să mă gândesc și să-i comunic hotărârea în două săptămâni.

A fost o noapte în care am adormit greu și târziu. Aveam să fac un alt compromis, ca să păstrez moașa, pentru ca Seb să nu poarte toată grija și răspunderea pentru nașterea acasă a copilului nostru, sau am să fac ca mine, să întârzii cât de mult simt în acel moment tăierea cordonului și, până atunci, până la naștere, să-l fac pe Seb să înțeleagă că noi doi și micuțul din burtă putem face asta singuri dacă avem încredere? Este contraindicată clamparea și tăierea cordonului ombilical înainte de expulzia placentei, care expulzie poate dura de la 15 minute la mai multe ore (sunt și cazuri de mame la care placenta a ieșit la 13 ore după nașterea copilului). Sângele ce ajunge la copil prin cordon poate să-i salveze viața, îi dă oxigenul de care are nevoie când încă nu a început să respire, plus nutrienți fundamentali care-l vor ține sănătos toată viața (fierul este unul dintre ele). După câteva ore, vasele capilare se atrofiază și fluxul de materie dintre placentă și copil încetează. Dar adepții nașterii lotus vorbesc de fluxul de energie care continuă între copil și cea care l-a hrănit în cele 9 luni de viață intrauterină, energie care se transferă de la țesutul ce moare încet-încet, la bebeluș, până când placenta și codonul se usucă și se desprind. Un transfer de energie care începe în uter și care trebuie să fie complet, o practică ce aduce liniște micului om, îl ține în contact cu lucrul de care a fost legat în viața lui din burtică și de la care a primit viață, și-i accelerează dezvoltare emoțională, mentală și spirituală. Copilul, cordonul și placenta, odată ieșiți afară, sunt un tot unitar. Știam mai multe despre nașterea lotus decât moașa și prin simplu fapt că auzisem de asta iar ea nu. Nașterea lotus nu prezintă niciun fel de pericol pentru copil. Și pentru nimeni din jur.

Cu toate acestea, împotriva a tot ce știam și credeam, la sfârșitul deliberărilor mele interioare am hotărât să-mi calc peste dorințe. Din nou. De dragul lui Seb. Aveam de gând să accept condiția moașei, asta și în ciuda atitudinii și aroganței sale, mai mult decât atât, și în ciuda sentimentului meu că nu-mi place compania femeii. Nici n-a mai contat, că a doua zi ne-a sunat ea să ne spună că a decis să nu vină la naștere, că nu s-ar simți comod. ”E o problema de atitudine”, a mai zis. Deci sentimentul a fost reciproc: mie nu mi-a plăcut atitudinea ei, ei nu i-a plăcut modul în care mi-a expus punctul de vedere. Înțeleg, și eu sunt destul de dură și intransigentă, pot părea chiar arogantă. N-o învinovățesc, o apreciez pentru sinceritate și pentru tăria cu care-și apără convingerile. Și așa s-a încheiat definitiv capitolul cu moașa.

Am ajuns din nou de unde am pornit. Nașterea acasă, neasistată. N-am mai căutat altă moașă, pentru mine a fost clar că se-ntâmplă totul ca eu să nasc acasă, natural și intim și privat și neurmărită de niciun ochi străin. De când am rămas pe con propriu, Seb a tot tras nădejde că moașa care-mi urmărește sarcina nu ne va lăsa ”în apă”, va veni să mă asiste, cu toate că ea n-a asistat nicio naștere acasă. Dar ăsta nu era decât un vis de copil, pentru că ea, nepregătită pentru nașteri la domiciliu, nici tehnic și în niciun fel, nu și-a oferit suportul. Ba chiar, cu lașitate, a zis că nu semnează actul nașterii, că nu crede că ea trebuie să-l semneze, că nu știe, că n-a mai trecut prin asta (pe internet Seb a găsit procedura de înregistrare a bebelușului născut acasă și moașa ce a monitorizat sarcina e cea care trebuie să confirme nașterea). În acest punct, Seb s-ar liniști probabil doar dacă aș naște la maternitate. Ori asta e o variantă pe care nu o iau în discuție, nu după cele cinci luni în care m-am pregătit cu trup și spirit pentru aducerea pe lume a copilului nostru în pace deplină și-n liniște. Nu după ce am aflat că normalitatea nu este cea pe care o vedem înainte a a ști ce știu.

Am vizitat ambele maternități de pe insulă, atât pe cea privată, de lângă noi, din Las Americas, spitalul Hospiten (unde nu este nevoie de asigurare privată sau de plata vreunui cent, cheltuielile sunt decontate de sistemul public de asigurare socială, deci poate naște orice femeie care are Tarjeta Sanitaria), cât și pe cea de stat, de la Spitalul Universitar din Candelaria (nordul insulei). Sunt ok, personalul pare empatic, au rezerve de un pat sau două cu duș și ce-i mai trebuie gravidei pentru travaliu și după, poți să naști în ce poziție îți cade mai bine, pe vine, în picioare, în patru labe, numai să fie moașa de pe tură îngăduitoare, că altfel protocolul spitalului e același ca peste tot, nașterea pe masa ginecologică, naști cu plan de naștere dar dacă medicul consideră că travaliul e prea lung și nu te-ai dilatat cât trebuie, pac bagă perfuzia de hormoni artificiali ca să sporească contracțiile, chiar dacă tu ai specificat în planul de naștere că nu vrei niciun fel de intervenții, etc. Nu le-am vizitat ca să mă conving că acolo e dracul pe pământ și doar acasă pot naște în siguranță. La cea privată am fost în cadrul cursului de pregătire prenatală unde s-a organizat o vizită de cunoaștere și recunoaștere, pentru ca viitoarele mămici să fie puse în temă cu tot ce li se va întâmpla în spital la naștere. La cea de stat, pentru un control de rutină. În paranteză, fără legătură cu subiectul, control de rutină unde medicul obstretician voia să-mi bage un tub de plastic prin colul uterin ca să-mi analizeze lichidul amniotic. Am refuzat, e o intervenție invazivă care nici măcar nu este concludentă, în rostul ei ăla medical. După șirul normal de întrebări în care a aflat că sunt vegetariană, că nu iau vitamine prenatale, nici măcar acid folic (oamenilor ăstora le e greu să creadă că în mileniul trei mai există oameni care mănâncă suficiente fructe și legume încât să nu aibă nevoie de suplimente sintetice), că intenționez să nasc acasă și refuz să accept amnioscopia dumneaei, m-a întrebat direct: ”Dar ce, ești budistă?” Căci da, doar așa se puteau explica ”inepțiile”  mele, printr-un crez religios. ”Nu, sunt creștină ortodoxă, doar că-mi place să mă tund cheală!”

Revenid la vizitele în maternități, acestea mi-au întărit convingerea că cel mai bine îmi va fi acasă. Nu știu cum s-o spun mai limpede, pentru că în capul și în inima mea este mai clară ca cristalul. Sunt convinsă că bunul mers al nașterii copilului meu ține doar de confortul meu și siguranța mea. Iar eu aici, acasă, mă simt cel mai bine. Sunt liniștită cu decizia pe care am luat-o și sunt convinsă că nu e pentru toate femeile. Dar eu văd în naștere mai mult decât un act fizic, e ceva spiritual, e un drum pe care trebuie să-l fac singură, cu soțul meu alături, dar singură.

Pregătirile de ordin material nu-s de mare amploare:

- stetoscop fetal: pentru ascultarea ritmului cardiac al copilașului în timpul travaliului. L-a cumpărat Seb de pe eBay cu o liră, vreo șase euro cu tot cu transport;

- seringă (logic că fără ac) pentru aspirarea lichidului amniotic din năsucul copilului, în cazul în care nu plânge imediat la naștere și respiră cu dificultate. 30 de cenți de la farmacie;

- o pungă de folii absorbante (ca cele de schimbat copilul sau cele folosite de bătrâni, pe pat, pentru incontinența urinară). 10 euro – 20 de bucăți de la supermarketul Mercadona;

- folii de plastic pentru a acoperii patul și a proteja salteaua de diversele lichide, etc. De la fereterie, 2,60 euro pentru 2m/3m;

- tifon steril. 3,40 euro cutia cu 20 de bucăți, de la farmacie;

- oglindă – 1,25 euro, de la bazarul de chinezi, deși avem acasă una destul de mare, poate prea mare (pentru că burta nu lasă loc gravidei să-și privească părțile intime, iar în timpul expulziei fătului trebuie să vadă ce se întâmplă acolo jos, în cazul în care tăticul leșină sau ceva de genul);

- ulei de galbenele (pe ăsta nu l-am cumpărat încă, 14 euro sticluța de 125 ml la herbolario);

- comprese de celuloză, pentru scurgerile și incontineța de după naștere. 1 euro de la Mercadona;

- caserolă pentru placentă. 3,25 euro din bazarul chinezilor;

- vitamina K. Pe lista de la moașă mai era și vitamina K, orală. E vitamina care ajută la coagularea sângelui și de care se presupune că bebelușii duc lipsă la naștere și pot face hemoragie internă (un procent de 1,8 din 100.000) iar spitalele o administrează de câteva decenii intravenos nou născuților, dar care este suspectată de producerea leucemiei infantile (la 1,5 din 100.000). Inițial o cumpărasem de la farmacie, 3,24 euro, cu toate că de ceva timp sunt împotriva vitaminelor sintetice. Dar după ce-am aflat despre administrarea ei, am zis pas. Nu, mulțumesc! Dacă copilul meu se va naște în ritmul lui, fără forțări și împingeri aiurea din partea mea, atunci nu va avea nicio ruptură internă care să-i poată cauza hemoragie. N-am să aleg niciodată să-i dau ceva care apare în aceeași propoziție cu cuvântul ”leucemie”.

În rest, de pregătit cearșafuri, prosoape și pături, chestii de mâncare, apă, căldurică-n apartament și ¡ya está! Mi-au plăcut cuvintele lui Michel Odent – obstretician  francez, militant pentru nașterea naturală cu minim de intervenții – legate de buna funcționare a nașterii unui copil (nu transcriu cuvânt cu cuvânt, nu-mi mai amintesc exact): ”Tot ce-i trebuie unei femei care naște este căldură, întuneric și liniște”.

Pozele sunt din săptămâna 38, adică în urmă cu cinci zile, făcute de Seb pe Playa del Duque.

Fără dureri de spate, fără picioare umflate, fără vomă și grețuri, fără constipație și hemoroizi, fără probleme. Îmi place să fiu însărcinată

[Vezi cu PicLens]

:)

Ar trebui să fie simplu. Este un lucru care se întâmplă în fiecare miime de secundă în lume, peste tot, în natură. De mii de ani. Nașterea este un miracol al naturii. Pe cât de complex este, se întâmplă de la sine peste tot în jurul nostru. E complicat de simplu. Toate animalele nasc fără ajutor din afară. De niciun fel. Nici din partea altor animale, nici din partea oamenilor. Nasc fără intervenții medicale sau nemedicale. O ființă vie naște așa cum îi vine, când îi vine timpul. Și la om nașterea a fost muuult timp privită ca simplu fenomen al naturii. Procreezi, naști, crești, îmbătrânești și mori.

Dar în ultimul secol lucrurile s-au schimbat, industrializarea a modificat percepția omului despre lume și viață iar medicina, care este o mare-mare industrie ce învârte sume colosale de bani, i-a făcut pe oameni să înțeleagă nașterea ca pe un act eminamente medical. I-a făcut, de fapt, să nu mai înțeleagă deloc nașterea. Și s-o privească ca pe o boală pentru rezolvarea căreia e nevoie de doctori, vizite medicale și spitale. Multe instrumente medicale, sisteme de monitorizare, ace, perfuzii, culuare hiper-luminate, săli mega-sterilizate și scaune ginecologice. Progresul științific, cu toate părțile lui bune pe care nu le pun la îndoială, a medicalizat, a industrializat, a mecanizat, a robotizat un act natural. A invadat ceva mult prea intim, un ceva ce trebuie să aparțină doar mamei și tatălui și nu asistentelor medicale, moașelor și doctorilor. A murdărit și a furat persoanelor de drept un fapt atât de pur și de unic și de irepetabil.

Oare de ce nașterea într-o maternitate a mileniului trei, când progresul medicinei este ridicat în slăvi, aduce pentru mine și pentru orice femeie conștientă de legile naturii și de corpul ei, mai degrabă a barbarie decât a evoluție? Oare de ce se consideră că un mamifer (ce trăiește pe uscat) trebuie să nască cu curul în sus și cu picioarele agățate? Oare de ce un act care poate dura și trei zile întregi, de la primele contracții de travaliu până la nașterea copilului și eliminarea placentei, a fost în așa hal standardizat încât dacă nu se încadrează în anumiți timpi cadrele medicale încep șirul ”binevoitor” al intervențiilor pentru ”salvarea” copilului? Oare de ce e așa de mic procentul celor care înțeleg că toate aceste intervenții medicale, cu instrumente și substanțe artificiale, nu fac decât să complice un act normal și natural și nu să-l simplifice? Oare când a uitat lumea asta că corpul uman este cel mai complex sistem din câte există, un sistem bine pus la punct cu glande și hormoni, un sistem care poate controla prin el însuși, din interior, actul nașterii, un act ce ține tot de el și de nimic altceva construit de mâna omului? Oare de ce ei își închipuie că mamiferul ăsta care naște de când a fost lăsat pe pământ, femela de homo sapiens, nu știe când să împingă și cum s-o facă?

De ce așa de puțini oameni empatizează cu mica ființă ce se naște și nu înțeleg tot șocul și trauma prin care trece ea când se desprinde din universul cald, liniștit, cufundat în întuneric dar confortabil și sigur al uterului mamei sale, și intră într-o cameră inundată de lumină și de zgomote, plină de fețe și de mâini înmănușate în latex? De ce nemernicii cred că puiului de om îi este oriunde altundeva mai bine ca pe pântece, la sân, în brațele mamei lui, la adăpostul singurelor lucruri pe care le are în comun noul lui univers cu cel în care a luat viață și a trăit vreo nouă luni: vocea mamei, ritmul bătăilor inimii ei, căldura și mirosul pielii ei?  Pentru ce ar vrea micuțul de el să fie separat de mama lui, să i se bage o sondă pe gât și alta în rect, să fie ținut de un picioruș, cu capul în jos, să primească vreo două palme peste fund și antibiotice în ochișori, să fie cântărit și măsurat, îmbăiat, înțepat în călcâi și injectat cu vitamine? Pentru ce atâta cruzime? Asta este cea mai bună modalitate de a veni pe lume? Multe întrebări, un singur răspuns. Pentru că medicina este, la urma urmei, o afacere ca orice alta. Randamentul trebuie să fie maxim pe unitatea de timp. Mamele să intre în maternitate, copiii să iasă pe ”banda rulantă”. O afacere cu multe zerouri care se bazează pe ignoranța și frica ”consumatorului”.

Peste 90% din nașteri n-au nevoie de ajutor medical. Sunt sarcini normale, sănătoase ce nu necesită nimic din exterior pentru a-și duce treaba la capăt. E drept ca pentru un procent mai mic de 10 de nașteri cu probleme care cer intervenția unui cadru specializat societatea să considere normal ca acest eveniment să aibă loc în spital? Asta e, multe lucruri nu-s drepte sau corecte în viață, dar asta nu înseamnă că nu putem face nimic. Fiecare acolo, în dreptul lui. Eu mi-am luat decizia, care probabil nu va schimba nimic în mentalitatea societății și în mersul actual al sistemului. Dar pentru mine și copilul meu va însemna totul. Seb este cam înfricoșat de ce va să fie, e oarecum de înțeles că nu are aceeași încredere pe care o am eu în mine și în corpul meu. Dar nu suntem singuri. Omulețul din burtă va face cam toată treaba. Cum a știut să trăiască și să se dezvolte încă de la stadiul de embrion, va ști și cum să iasă. Plus că Dumnezeu e cu noi. De ce ți-ai pune mai mari speranțe într-un medic decât în El?

Pentru toți cei care citesc acest text, consternați sau nu, contrariați sau nu, plini de revoltă sau nu, plini de respect sau nu, aprobatori, admiratori, băgători sau simpli cititori, există multe documentare pe marele internet despre asta – în cazul în care cineva vrea să deschidă mai bine ochii așa cum și eu i-am deschis în urmă cu cinci luni. Filme precum ”Birth Without Violence”, ”The Business of Being Born”, ”What Babies Want”, ”Orgasmic Birth” pot fi destul de edificatoare despre ce înseamnă, cu adevărat, nașterea naturală (căci nu, nașterea aia din spital care e opusă cezarianei nu e naștere naturală, e doar o naștere vaginală). Un site foarte interesant și plin de inspirație despre nașterea neasistată este al americancei Laura Shanley, autoare a cărții ”Unassisted Childbirth” și mamă a patru copii, toți născuți acasă fără asistență din partea vreunui doctor sau vreunei moașe.

Despre cum am ajuns la hotărârea de a avea o naștere acasă, neasistată, cum am vrut să apelăm la o moașă care participă la nașteri la domiciliu pe insulă și pe insulele din arhipeleag și cum s-a întâmplat să renunțăm la ea și ea la noi, despre toate pregătirile – de ordin material și ne, în următorul text. Sper să fie înainte de naștere copilașului (ce e ”programată” pe 4 februarie), că după voi avea și mai puțin chef și disponibilitate (fără să mai vorbim de timp) de stat la tastatură ca acum.

Acum câteva zile, pe plaja La Tejita (între Los Abrigos și El Medano), când omulețul din burtă avea 37 de săptămâni.

Te iubesc, Seb!

Mult!

[Vezi cu PicLens]

Naștere ușoară și copii sănătoși tuturor mămicilor din lume!