Dragă, încă de la început vreau să-ţi spun că sunt bine

În piscina din curte

În piscina din curte, prin august, înainte de tunsoare

 

Suntem bine, trăim, iubim, creştem, ne certăm, obosim, dormim, plângem, creştem, ne bucurăm, iubim, răcim, mucim, tuşim, răcnim, iubim, creştem. Suntem bine.

În ultimele două luni totul a fost mult mai intens şi mai lung şi mai mult şi mai puţin şi mai scurt. Înţelegeţi voi. Yago a traversat o fază cu fără prea mult somn în timpul zilei, adică zile doar cu somn de noapte. Au început să-i dea măsele, a avut şi o infecţie la un dinţişor rupt, a fost mai plângăreţ, a cerut mai multă răbdare şi a fost bine şi aşa, că Dumnezeu ne-a ajutat să mergem înainte. Şi să se facă bine, inclusiv dinţişorul rupt. E poveste lungă cu dinţişorul, altă dată. Ideea de bază e scurtă: după câteva episoade de luptă cu balaurii fără „ajutorul” medicamentelor şi fără vizite la doctor, încrederea în capacităţile organismului de a se vindeca singur, dacă-i dai timp şi răbdare, ni s-a întărit şi mai mult. Dumnezeu ne-a creat perfecţi, corpul uman nu are defecte.

Revenind, ceea ce vroiam să explic e că timp de stat degeaba cu calculatorul în poală a fost puţin spre deloc. Seara, la ora înaintată la care a ajuns în această vară Yago să se culce, undeva în jur de 22, eu cad lată. Adorm în braţelele lui, deodată cu el sau chiar înaintea lui.

Acum e şi mai puţin timp de filme, net, blog, facebok ca pana mai săptămâna trecută. Am început din nou şcoala, aia de limbi străine. Şi eu, şi Seb. Facem spaniolă, studiem spaniola într-o şcoală de limbi. Poate că asta trebuia să facem de cum am venit pe insulă, poate că acum am fi vorbit fluent, fără greşeli, fără pauze, fără accent balcanic. Sau poate nu. Aşa s-a nimerit, poate, ca deabia acum să învăţăm cu un profesor. Am dat un test de nivel în vară, eram de Intermediu 2 (adică al 4-lea an de studiu, dacă o ieie de la 0), dar ne-am mutat în grupa de Avansaţi 1. Nu c-am fi cine ştie ce avansaţi, dar nivelul clasei e ceva mai ridicat, colegii sunt mai fluenţi, nu aştepţi aşa mult după fiecare să înţeleagă şi să se exprime. Plus că sunt mai puţini, până-n 15. Iar partea cea mai tare e că profa e mult mai buna. O tipă tânără, canario, fără accent canario. Cealaltă nici măcar nu era spaniolă.

Yago stă acasă, cu maică-mea, în ăstea două ore, de două ori pe săptămână. Dar cred că i-ar plăcea şi lui să vină la orele de spaniolă, numai că nimeni n-ar mai reuşi să înveţe nimic.

A, uitasem să vă spun că l-am tuns pe mititel. Îi intra părul în ochi, chiar şi cu agrafele ce i le punea cu religiozitate bunica ori de câte ori îl vedea. Seb a cumpărat o maşină de tuns fără fir şi eu l-am tuns pe Yago la vreo 3 cm. Asta a fost de multicel, că deja începe să se facă pleată, la loc. Cu aceeaşi maşină am tuns-o şi pe Maloun, îi stă bine, pare mai aranjată. Era să moară, săraca, a trecut autostrada. Dus şi-ntors. Văzuse nişte pisici pe partea cealaltă şi aşa e ea când vede pisici, nu gândeşte. A sărit zidurile de protecţie ale autostrăzii (care îs înalte, dar nu cât trebuie, se pare), a trecut printre maşini, s-a julit peste tot, şi-a rupt o unghie din carne, dar a scăpat nelovită de maşini. O minune.

Şi de câteva zile familia s-a mărit (şi continuă). Barbara, vecina şi una din naşele lui Yago, s-a despărţit de flocosul şi grasul ei motan, Mao. Cică naşul nu-l mai suportă deloc pe mâţ, care-i strică cu ghearele lui toate plăcile şi neoprenele de surf. Mie mereu mi-a plăcut Mao, aşa stufos şi fără frică, şi-mi doream, în adâncul meu, ca Mao să fie mâţul meu. Uite că mi s-a îndeplinit dorinţa. Numai că durează acomodarea, Maloun îl cam sperie, cred, deşi ea vrea doar să-l miroase de-aproape, că ei se ştiu de mult, nu s-au urât niciodată. Sau poate Mufin, care mârâie şi-şi apără teritoriile. Cert e că Mao vine doar seara la noi, noaptea dispare prin grădină, ziua nu-l vede nimeni.

Acum avem apartament mai mare, deşi nu ne trebuie. Are două dormitoare şi timp de vreo trei săptămâni am trăit laolaltă cu maică-mea. Uitasem cât de greu e să stai cu părinţii sub acelaşi acoperiş. A trebuit să se mute-n napoi, asta ca să nu-nebunim cu toţii. Şi noi am rămas cu un apartament prea mare (şi mai scump). Nu, clar nu mai vreau să mă mut dinou, la o lună de la bagaje, curăţenie generală, cărat, amenajat, bormaşini şi burghie. Dar ar cam trebui, totuşi…

Ne căutăm, în acelaşi timp, şi naşi. Vrem să ne cununăm la biserică şi ne-am dat seama că nu avem prieteni. În general, nu prea avem, şi cu atât mai puţin prieteni căsătoriţi şi cununaţi religios. Nu facem nuntă, deşi am mers pe un astfel de scenariu câteva zile. Ştiţi, eu sunt un fel de balaur respingător care ucide orice relaţie socială. Ar fi o mare ipocrizie să facem petrecere de nuntă la care să vină oameni cu care nu sunt prietenă. Seb are mai mulţi prieteni, el e partea bună din acest cuplu. Dar la nuntă nu vine numai mirele, nu? Când mireasa-i o tipă afurisită şi complicată, e mai bine fără nuntă.

M-am visat mireasă, dar niciodată nu m-am văzut la petrecerea mea de nuntă. Să dansez mult, să mă zbengui ore-n şir, să întreţin invitaţii, să fac conversaţii politicoase cu oameni cu care nu prea am lucruri în comun. Partea cu mâncarea multă, feluri după feluri, specialităţi după specialităţi, aia îmi surâde, asta şi pentru că am poftă imensă de mâncare în ultimul timp.

Poate că nu mi se pare ok ideea unei petreceri şi pentru că nu avem bani pentru asta. În ultimul timp n-am câştigat prea bine. Mami s-a oferit să ne dea bani, dar nu-mi prea vine să accept. Să plătească cu bani munciţi greu un bâlci care nu rezonează deloc cu firea mea. Adică, cum ar veni, să arunce cu banii pe fereastră.

Cel mai probabil vom avea o cununie religioasă urmată de ceva activităţi memorabile pe insulă. Paote ceva ce n-am mai făcut până acum, poate un loc în acare n-am mai fost. Amintiri de „nuntă” vor fi, asta nu-i problemă.

Doar că ne trebuie naşi. Hmmm….